Ai terminat clasa a V-a
cu premiul I și zece pe linie. La care s-au adăugat și alte premii: două
mențiuni la română și matematică (concursul interjudețean de la Râmnicu Vâlcea),
premiul II la olimpiada județeană de matematică, două mențiuni (informatică și
concurs matematică)
Noi pluteam de
fericire. Erai prima persoană, din familiile noastre, care participa la
concursuri, lua premii și apărea în presa locală, alături de alți elevi, pentru
rezultatele școlare obținute. Ne mândream, nu în sensul că ne dădeam mari, ci
la modul de „ mulțumesc lui Dumnezeu de copilul pe care mi L-a dat”.
Pentru a participa la
un concurs sau olimpiadă, oricât de bună erai la învățătură, aveai nevoie de
pregătire suplimentară. Pentru că la ele nu te duceai numai cu materia predată
la clasă. Eu te ajutam cât mă pricepeam, dar aveai nevoie de ajutorul unui
profesor de specialitate. Așa ai început pregătirea de care aveai nevoie, la
matematică.
Nu am ascuns nimănui că
faci pregătire și spuneam asta când eram întrebată.
Aveam parte de replici:
„al meu nu are nevoie de pregătire, singur își face lecțiile” sau ,,mi-a spus
profesorul de la clasă: doamnă aveți o capacitate de copil, nu este tocilar ca
alții”. Pricepeam apropourile. Inițial am încercat să le explic că tu nu aveai
nevoie de pregătire suplimentară pentru școală, că doreai să faci mult mai
mult, dar apoi am renunțat. Oricum își trăseseră propriile concluzii și nimic
nu ar mai fi contat din ce aș fi spus.
Din acel moment am
început să tac.
Dacă eram întrebată ”Ce
face Andreea?”, răspundeam „bine” fără a da mai multe detalii. Țineam pentru
noi bucuriile pe care ni le făceai și continuam să dăm și mai mare importanță
pregătirii tale. Aveam în minte cuvintele pe care le spunea un profesor când
eram la liceu: „Tovarăși elevi! Cine nu știe matematică, fizică, chimie și o
limbă străină e analfabet modern.”
La acea vreme, am râs
ca majoritatea colegilor mei, dar acum
înțelegeam cât de adevărate și profunde erau. Mulți eram în aceste vremuri,
acei analfabeți moderni. Și eu, una dintre ei. Îmi dădeam seama că la vremea
mea nu am acordat atenție la foarte multe și acum îmi vedeam lipsurile. De
exemplu: spuneam că știu o limbă străină-engleza, dar dacă se punea problema să
port o conversație cu cineva în limba engleză, nu puteam, mă blocam și nu îmi
găseam cuvintele. Deci nu știam engleza, aveam doar cunoștințe, poate puțin mai
multe decât cele elementare, dar nu o știam.
Aveai
să înțelegi că a fi bun în ceea ce aveai să faci și nu un mediocru, te va
împlini pe tine ca om. Că, indiferent ce vei alege să faci, va trebui să o faci
bine și cu multă responsabilitate, cu suflet și pentru suflet, să nu lași
partea materială să pună stăpânire pe tine pentru a deveni un alt „șmecher și
descurcăreț”, cuvinte auzite prea des în acele timpuri.
Parcă
totul în jurul nostru se reducea la bani, la cât are cineva, ce își permite să
cumpere, unde se plimbă, ce prieteni bogați are. Totul era valutat, iar dacă nu
era scump nu era bun. Nu, tu nu aveai să ajungi așa, îmi promiteam.
În
vacanța mare, în luna iulie, ai plecat în tabăra de engleză, de la Monteoru,
iar după, am plecat împreună în concediu, la mare, dar acum am schimbat
stațiunea noastră de suflet-Neptun și am mers în Mamaia. Pentru mine nu a fost
o schimbare în bine, era aglomerație și mult prea multă agitație care mă
obosea, dar ție ți-a plăcut.
Mie
oricum nu-mi plăcea la soare și așteptam vremea în care aveai să pleci cu
prietenii sau colegii în vacanță, fără noi. Dar mai era până atunci.
Acum nu mai aveam după
noi jucăriile, găletușa cu lopățele sau alte „porcărioare”. Aveam nelipsitele
role, schimbate anul acesta cu unele cu roți din silicon de care te bucurai: „Auzi cum se aude?! Liiin! Și prind mult mai
multă viteză cu ele!”.
De regulă, îți luai un
pantalon scurt de jeanși cu franjuri, o bluză până la buric, îți prindeai
șmecherește o bandană pe cap și îți lăsai părul, lung, să fluture în vânt.
Efectul dorit era să-ți scoți în evidență șuvițele blonde făcute recent. Erai o
frumusețe. Înaltă, subțirică dar bine făcută, picioare lungi și frumoase iar
contrastul bronzului cu îmbrăcămintea de culoare deschisă atrăgeau privirile.
Noi oricum nu te scăpam din ochi. Ne așezam pe o bancă și te priveam.
Așa erai într-o zi,
când, vine un tânăr la noi și ne prezintă oferta unui studio de fotomodeling-sau
ceva de genul ăsta și ne întreabă dacă suntem de acord ca tu să faci câteva
fotografii la ei la sediu.
Noi, încercam să-l
refuzăm politicos și să nu ne arătăm neîncrederea și scepticismul în astfel de
oferte. A plecat, dar nu înainte de a ne lăsa adresa și telefonul agenției.
Tu ai auzit toată
discuția și nu vedeai de ce nu am fost de acord. Ne-ai tot bătut la cap să
acceptăm, și am cedat. A rămas ca a doua zi să mergi cu Tati la sediul
agenției.
Pentru noi era foarte
clar că nu vom fi de acord cu nimic din ce ni s-ar propune, dar nu doream să ne
arătăm rigizi în fața ta, ci că suntem deschiși la o discuție.
Iar discuția a fost mai
mult axată pe semnarea unui contract cu multe, multe clauze, printre care
deplasări la anumite prezentări sau ședințe foto, care puteau fi în timpul
școlii. A fost mult mai ușor pentru Tati să refuze în fața ta motivând școala.
Nu te-ai supărat.
Erai chiar mândră că ți
se propusese așa ceva, și ai refuzat.
Fusese o vară foarte
frumoasă pentru toți, dar era pe terminate și ne gândeam deja că urma clasa a
VI-a, cu alte noutăți și mult mai multă muncă. Mă gândeam la șuvițele blonde
făcute, la ce vor spune profesorii dar alungam gândul pe motiv că părul cuiva
nu are nicio legătură cu cartea.
Discutasem amândouă și
situația în care ar trebui să le vopsim.
Ți-ai strâns părul
într-o codiță pentru a nu se vedea prea mult, și a fost în regulă. Câteva mici
apropo-uri de la o profesoară nu ți-au stricat bucuria de a le avea.
Îți plăcea contrastul
dintre ele și pielea bronzată.
Oricum aveai un bronz
care se menținea tot anul și de care spuneai că e ,,de la mama natură”.
rămâi aproape