La majoratul meu aș vrea un castel!

 

La liceu se organiza Balul Bobocilor și era o tradiție ca cei din clasa a XII-a să se ocupe de organizarea lui. Până atunci nu refuzaseși niciodată să te implici într-o activitate extrașcolară, dar atunci ai făcut-o. Spuneai că nu ai nimic în comun cu cei care erau pe lista organizatorilor, că nu gândiți și nu vedeți lucrurile la fel și pentru asta nu te vedeai să poți lucra cu ei, că o echipă trebuie să fie un tot unitar și să vorbească pe aceeași voce. Și nu te-ai implicat și nici prietenele tale nu au făcut-o. Dar ai provocat supărarea profesoarei care organiza balul, care ți-a reproșat că nu te implici și a tras concluzia că nu poți îmbina învățatul cu altă activitate, așa cum alții pot.

Bine că nu îți era profesoară la clasă, că nu aveai nevoie acum, la terminarea liceului de alte complicații.

Noi aveam altele la care să ne gândim. Urma să fie majoratul tău, făceai 18 ani, și doream să ai o petrecere pe care să o ții minte toată viața. Tu ai ales locația, restaurantul Oscar, iar pentru că 25 noiembrie cădea într-o miercuri, petrecerea urma să fie sâmbăta.

Ți-ai dorit un tort în formă dreptunghiulară, cu trandafiri, din ciocolată și frunte de pădure, simplu, și doar la rugămințile noastre ai acceptat să fie scris „La multi ani!” Nu doreai să scrie nimic dar noi nu vedeam un tort fără o urare, nimic, nimic.

Am făcut lista invitaților și am stabilit un număr maxim: 50 de persoane.

Muzica doreai să o pui tui, dar după mai multe discuții ai fost de acord că un DJ dă sarea și piperul unei petreceri.

Și am ajuns la rochie unde cel mai greu a fost să te fac să renunți la culoarea neagră. Orice, în rest, dar nu negru. Și ai fost de acord. Ai ales o rochie de culoare turcoaz, cu umerii goi, mulată pe corp. Până în ultimul moment nu ai fost convinsă dacă îți venea bine sau nu, dar îți stătea  foarte bine. Iar sunt subiectivă, știu, dar nu pot fi altfel când e vorba de tine.

Tati nu ar fi lipsit de la majoratul tău pentru nimic în lume și îl așteptam să vină acasă. Noi doi am discutat mult despre ce cadou să-ți facem. Doream să fie ceva inedit, ceva care să îți aducă aminte toată viață de ziua aceea. Ție îți spusesem că vei primi de la noi un cadou mai micuț, nu prea consistent pentru că marele cadou era petrecerea în sine.

,,Normaaal! Nici nu mă gândeam altfel, la cât cheltuiți.”, ne-ai spus.

Cu câțiva ani în urmă, cred că pe la 14 ani, într-o discuție mi-ai spus: ,,La majoratul meu aș vrea un castel!”, ,,Ce fel de castel?”,, Nu știu. Un castel care să fie doar al meu.” Am notat acea discuție în agenda mea, unde îmi treceam mereu tot ceea ce nu trebuia să uit. Și nu am uitat iar acum ne gândeam cum am putea să îți dăm cadou un castel. Ne-am gândit la tort, să îl facem în formă de castel, dar ar fi fost ceva ce nu rămânea că amintire, și-n plus tu știai cum doreai să fie tortul.

Și ne-am hotărât la o bijuterie, un pandantiv în formă de castel. Să fie din aur alb, cel galben nu-ți plăcea și nu l-ai fi purtat. Urma să fie castelul din desenele lui Walt Disney.  Tati a dat comandă la un bijutier în Italia: pe o scoică din fildeș avea să fie suprapus castelul argintiu. Dar doream mai multe surprize. Am cumpărat coifuri, confete, fluiere, măști de carnaval și tot mai doream ceva. Nu știam ce, dar doream să îți amintească de noi. Am început să mă uit la toate casetele filmate pe când erai mică, am făcut o selecție a momentelor importante, și a rezultat un filmuleț cu copilăria ta. Făceam asta în timpul când erai  la școală, și iar m-am lovit de nepriceperea mea la mânuirea unei camere de filmat sau captarea imaginilor. Când plecam pe undeva, de regulă tu filmai, eu nici nu voiam să învăț. Iar acum nici nu te puteam întreba ceva.

 Miercuri, 25 noiembrie, era oficial ziua ta. Te-am lăsat să dormi mai mult, așa cum îți plăcea.

La un moment dat am coborât afară și am deschis prietenilor tăi ușa de la bloc. Nu au dorit să sune la interfon pentru a-ți face o surpriză. Au venit cu flori și baloane, au intrat în camera ta și au strigat în cor: ,,Surpriză!!! La mulți ani!””.

Buimacă de somn, te-ai ridicat în pat, ți-ai dus mâinile la față și ai început să plângi. Nu au stat mult, doar o perioadă scurt de timp.

Ne-am spus că acum e și momentul nostru, și am intrat și noi în camera ta cu cadoul nostru, așezat într-o cutie de piele neagră cu o fundă galbenă. Nu te așteptai, chiar nu te așteptai să primești un cadou. Și ai plâns iar, ai sărit de gâtul nostru și ne-ai spus: ,,Sunteți cei mai buni părinți! Acum am castelul meu!”

Aveam să aflu că și prietenii tăi știau de acest castel al tău pe care îl doreai. Noi nu mai discutasem niciodată despre el în ultimii ani.

URMA PETRECEREA

Cea mai frumoasă dimineață începe cu noi!

 

Chiar dacă crescuseși, nu ai încetat cu felicitările și scrisorile.

Nu era persoană apropiată ție ca de 1 iunie să nu primească o felicitare făcută de tine, cu desenul tău consacrat, cu un îndemn, o urare sau un gând bun: ,,La mulți ani, copile de 1 iunie” sau ,,Totul se schimbă…afară de nevoia noastră de copilărie!”

 O dată de ziua mea mi-ai făcut o felicitare formată din șase felicitări, ai lipit pe ele fluturași, ai desenat și pe fiecare pagină a scris câte un cuvânt până a ieșit mesajul : ,,Dragă mami, de ziua ta vreau să-ți zic că te iubesc! La mulți ani!”  Altădată mi-ai dat o cană imprimată cu o fotografie cu tine și Ciprian și mesajul: ”Cea mai frumoasă dimineață începe cu noi!”

Cu voi îmi beam cafeaua.

Îți plăcea să faci cadouri dar la fel de mult îți plăcea să și primești. Așa cum tu așteptai să vezi reacția persoanei căreia îi dădeai un cadou, așa aștepta și persoana care îți dădea ție, să-ți vadă reacția. Ai reacționat ciudat la un inel-cadou primit de la Ciprian pentru că nu era modelul dorit de tine ci unul plăcut de Ciprian. Nu te văzusem niciodată să ai obiecții la un cadou și nu înțelegeam înverșunarea ta: ,,Frate, dacă tot vrei să faci un cadou cuiva, fă-i ce-și dorește acea persoană, nu ce-ți dorești tu!” Apoi mi-ai explicat că amândoi ați fost și v-ați uitat la modele și tu ai spus care îți place, și ăsta era motivul supărării tale.

Atunci ți-am povestit: ,,Știi acei cercei rotunzi și mult prea mari pentru fața mea pe care mi i-a luat Tati? M-ai văzut vreodată că i-am purtat? Nu. Nu mi-au plăcut, dar nici nu i-am spus că nu îmi plac. L-aș fi rănit, pentru că el mi-a luat ceva ce i-a plăcut și dorea că eu să am acei cercei și mi i-a oferit din toată inima. Eu i-am  primit cu drag pentru că erau de la el. Nu poți răni sentimentele cuiva, pentru că la un moment dat gustul tău nu e același cu gustul lui, că vă plac lucruri diferite. Așa și cu inelul tău.” 

Be Happy, femeie!

 

 Clasa a XII și anul poate cel mai greu după mine, dar nu și după tine, l-ai început în forță.

Ți-ai stabilit materiile pentru bacalaureat: matematica, româna și informatica.

Ai fi dorit să poți da economia, dar erai la profil real, la matematică-informatică, și așa ai ales informatica. Aveai media 10 la clasă, dar nu te auzisem niciodată că informatica ar fi pe placul tău, sau să o ridici în slăvi, așa cum făceai cu o materie care îți plăcea.

,,Dar tu știi informatică, bine, bine pentru bac?”, te-am întrebat. ,,Mă descurc”.

Nu era răspunsul pe care îl așteptam și ca să fie și mai bine, ai refuzat propunerea mea de a face pregătire în particular, atât la informatică cât și la română. „Am notițe foarte bune, ni se predă foarte bine și nu am nevoie de pregătire”, mi-ai spus.

Eu aș fi fost mult mai liniștită dacă ai fi făcut pregătire la ele, ca și cum acele ore

ar fi garantat și reușita la bac. Pe mine mă preocupa liniștirea mea iar tu știai ce știai, și ai refuzat. Rămânea pregătirea suplimentară doar la matematică, pe care o făceai și pentru bac și pentru facultate.

În privința facultății nu a fost ușor să te hotărăști. Ai selectat toate facultățile care aveau legătură cu economia și matematica, ai citit despre ele, ce se face acolo, ce se învață și ce poți să faci cu diploma respectivă. Și ai ales facultatea de Cibernetica din cadrul ASE-ul, din București. Apoi ai intrat pe toate forumurile și-ai conversat cu studenți sau absolvenți la Cibernetică, pentru a înțelege mai bine ce înseamnă această facultate. Când ai fost convinsă că ai înțeles despre ce era vorba, ți-ai spus ”Cibernetica va fi!”.  Acolo se dădea examen la matematică și economie, deci ai mai adăugat o materia pe lista ta.

Noi ți-am ascultat planurile și nu te-am influențat deloc. Un lucru m-a bucurat, că nu era Clujul și asta nu pentru că ai uitat de dorința ta, nu, ci pentru că nu ai găsit o facultate cu multă economie de studiat.

După ce ne-ai spus hotărârea ta, abia atunci ți-am spus că eu te-aș fi văzut magistrat.

Erai o persoană cu multă logică, corectă, dreaptă și cu suflet, și cred că ai fi fost un bun magistrat. Te-ai uitat foarte mirată la mine, surprinsă de părerea mea, dar nu ai negat că ți s-ar potrivi. Ai spus doar atât: ,,E foarte multă muncă pentru a deveni un bun magistrat”. Și ai mai zis că sunt cam 8-9 ani de studiu. Prin clasa a X-a, ai spus o dată că te-ai gândi să dai la drept, dar a fost doar o frază rostită, așa, fără să mai in insiști. Iar acum spuneai de câtă muncă presupunea acea facultate, iar asta însemna că te documentaseși cât de puțin.

Dar era viitorul tău iar hotărârile trebuiau să fie tot ale tale.

Eu am început, pe lângă economie, să te ajut și cu româna. Mă ajutam de notițele tale de la clasă, de culegeri și de net pentru a face planuri de lecție, rezumate, caracterizări, încadrări de opere în curente literare, și tot ce putea să îți fie de folos.

În final au rezultat două dosare cu toate lecțiile, texte argumentative, caracterizări și demonstrațiile diferitelor opere. De informatica rămânea să te ocupi singură de ea, dacă nu doreai niciun ajutor, iar la matematică eram liniștită că făceai pregătire.

Învățai și asimilai noi cunoștințe într-un ritm alert și parcă fără efort. Nu făceai niciodată paradă cu ceea ce știai, ba din contra îți minimizai rezultatele.

Când se întâmpla ca tu faci mai bine la o lucrare dată la clasă decât un prieten/ă, îi spuneai: ,,Nu e mare lucru ce am făcut eu, am avut noroc” sau ,,Da, dar tu ai știut aia, și eu nu”.

La română de multe ori aveați de făcut unele proiecte în grup, iar atunci erai vocea care mobiliza, impunea termene limită și mergea pe ideea lucrului ,,acum și bine”. Dacă ți se cerea ajutorul, nu ezitai să îl dai și ceea ce mă mira  era răbdarea cu care explicai altora. 

  Mă miram, pentru că atunci când te rugăm să îmi explici și mie ceva, și de regulă era legat de calculator, mă expediai repede: ,,Faci așa, click aici, apoi iar și...gata”.  

 Mare lucru nu înțelegeam și doream mai multe explicații (,,De ce așa și nu așa?”), doream detalii. Iar alteori răbufneai: ”Mami! Tu crezi că eu am timp pentru toate prostiile tale!?” Și aveai dreptate, eu doream să mă înveți cum să pun subtitrarea la un film. Dar era și o parte bună în asta: învățam singură cum să fac și atunci mă lăudai: ,,Bravo, mami! Vezi că poți!”

M-ai rugat odată să dau un e-mail în numele tău. Nu am reușit. M-am înfuriat pe mine, am plâns de ciudă iar tu m-ai liniștit: ,,Lasă mami, că te învăț eu!” Și m-ai învățat.

 Aici era marea diferență dintre noi. Tot ce era nou pe mine mă speria, iar pe tine te fascina. Nu era obiect cumpărat în casă pe care să nu îl butonezi, să nu-i citești instrucțiunile pentru a vedea cum se folosește. Eu așteptam mereu să înțelegi tu cum se face și apoi mă învățai și  pe mine.

Trecuseră vremurile când eu te învățam, acum era rândul tău. Și m-ai învățat foarte multe.

Dar lucrul cel mai frumos pe care m-ai învățat, a fost să zâmbesc când eram supărată.

 Într-o zi nu mergea netul și eram supărată că nu pot vorbi cu Tati pe Skype. Tu îți făceai lecțiile, dar mă vedeai și mă simțeai. La un moment dat ai spus că iei o pauză și că lipsești pentru scurt timp de-acasă. Când te-ai întors aveai o felicitare pe care scria:

 ,,Netu` nu merge/ dar nu-i bai/ tati poa` să alerge să te pupe./ Așa că fii Happy High ! Dacă netu` nu merge, merge Andruța să-ți ia o felicitare. Haha ! Așa că : Be Happy, femeie!”

Încă nu simt că aș dori să conduc!

 

Te-am întrebat dacă dorești să faci școala de șoferi. În curând făceai 18 ani și puteai face școala, da examenul iar carnetul l-ai fi primit când ai fi împlinit vârsta. Majoritatea colegilor tăi așa făcuseră. Dar tu nu ai vrut și ai spus: ,,Încă nu simt că aș dori să conduc!” „Ok. Când vei dori, să ne anunți”. Era bine că îți recunoșteai asta și nu priveai permisul ca pe ceva ce trebuia să-l ai și musai de bifat.

Știam pe propria-mi piele că dacă nu simți că vrei să conduci, dacă nu îți place, nu trebuie să o faci, dar mai mult cred că amândouă aveam teama de  a conduce. Ție chiar îți plăcea să mergi  cu mașina dar să fii plimbată, și pentru a nu-ți alimenta teama, îți spuneam: ,,Iubito, prințesele sunt plimbate cu mașina. Ele nu conduc!” ,,Da mami, așa-i!”.

Iar Tati și mai ales Ciprian, te plimbau. Când vă dădeați întâlnire, tu nu prea erai punctuală, și te aștepta săracul în mașină dar nu pentru că ai fi făcut-o intenționat. Dar îți ieșea de fiecare dată-întârziai.

Ori mai aveai de aranjat părul, pe care îl mai aranjaseși de  vreo două, trei ori și tot nu-ți plăcea, ca în final să ajungi tot la celebrul tău coc cu creionul înfipt în el, ori nu-ți plăcea cum te îmbrăcaseși, ori, ori, ori. Îți dădeai toată silința, dar tot nu reușeai să fii punctuală. Într-un final, când credeai că erai gata, tot nu erai și-mi cereai ajutorul: să-ți pregătesc o anumită geantă și să fac transferul lucrurilor dintr-una în altă. O făceam. Îți găseam chiar și pachete de țigări în geantă, brichete, chibrituri și le puneam în noua geantă. Nu îmi făceam probleme că ai fuma, pentru că mi-ai fi spus. Aveam o înțelegere și nu vedeam de ce te-aș bănui de altceva. Te întrebam doar ale cui sunt și-mi spuneai- ,,Ale lui Ciprian”. Te întrebasem recent dacă ai încercat să fumezi, mi-ai spus că da, dar că nu ți-a plăcut. Eram sigură că mă vei anunța dacă vreodată îți va plăcea.

 

rămâi aproape

PERCIL

 

Într-o seară, în timp ce te plimbai cu Ciprian, la marginea unei străzi ați găsit un cățeluș care părea lovit. Nu ați putut pleca de lângă el, și m-ai sunat să mă întrebi dacă îl poți aduce acasă. Plângeai, așa cum o făceai de fiecare dată când era vorba de un animăluț bolnav. Cu durere în suflet, ți-am spus și atunci ceea ce îți spuneam mereu la întrebarea asta: ,,Știi foarte bine că Lucky e egoist și rău cu alți căței!”. Cine l-a cunoscut pe Lucky știe foarte bine cât de răutăcios era cu alții.

L-a luat Ciprian la el. A doua zi l-ați dus la medic: avea o rană urâtă la o lăbuță, și a trebuit să i se prepare un unguent special, din  sângele lui, pentru că bietul cățel se automutila: își lingea așa de tare rana încât nu își dădea seama că își făcea rău.

I-ați cumpărat un guler de protecție și i-ați pus numele ,,Percil”. Ați încercat să îi faceți viața cât mai frumoasă, așa cum făceați și pentru alții, dintr-un adăpost, unde le duceați de mâncare.

Dar Percil, care era un pui de lup, a crescut și nu mai putea fi ținut în casă. Se refăcuse iar lăbuța era recuperată, și ați început să-i căutați o familie iubitoare, dar care să stea obligatoriu la curte. Ați găsit-o pe lângă București. Știu că o perioadă ați ținut legătura cu familia respectivă.

 

 rămâi aproape