,,Ce faci, Pescă?” „ Bine, Pescă!”

 

Acasă te aștepta o surpriză. Îți doreai un laptop și-ți promisesem unul pentru când urma să pleci la facultate, dar Tati îl luase acum. La telefon, cu ceva timp în urmă, te întrebase de care dorești iar tu i-ai spus scurt ”Alb!” iar el ți-a răspuns: ”Nu ai gusturi rele!” Pentru mine acel ”alb” reprezenta doar o culoare și nu am înțeles discuția voastră, într-un fel codată, dar nu am insistat. Nici nu mă pricep la tehnologie dar Tati a înțeles. Doreai un laptop de la Apple.

Nu ți-a luat unul alb ( nu a găsit reprezentanța) și ți-a luat unul argintiu, Sony Vaio iar când l-ai văzut nu a mai contat nimic.

Un lucru m-a bucurat și pe mine: calculatorul mare, un Pentium IV, rămânea al meu și doar al meu. Degeaba făceați amândoi glume pe seama lui, că e o râșniță, cât de greu merge și ce zgomot face, mie îmi era suficient. Amândoi aveați câte un laptop și încercați să mă convingeți și pe mine să iau unul.

Până într-o zi când am zis: ,,Merit și eu un laptop! Mergem în oraș!”, și am plecat la cumpărături. Dar nici vorbă să mă  gândesc să cumpăr unul. Doream o bandă de alergat. Te auzeam prea des cum spuneai că o bandă de alergat e tare bună iar când te vedeam cum plecai la alergat pe străzile din jurul blocului, de regulă cu Alina, indiferent de vreme, mi-am spus că trebuie să ai una. Când am ajuns în supermarket, nu m-am oprit la electronice, așa cum așteptați voi, m-am dus la benzile de alergat, și am zis: ,,Ăsta e laptop-ul meu!” Din acea zi, acolo erai, pe bandă: făceai cam 30 minute de alergat apoi  tot felul de exerciții.

Legat de Alina e memorabil modul cum vă spuneați una alteia, și anume ,,Pescă”. Te-am întrebat de unde vine numele asta și mi-ai spus că de la ,,pescăruș”. „Și cine e pescărușul?”

„Amândouă”-ai spus. O discuție a voastră începea cam așa: ,,Ce faci, Pescă?” „ Bine, Pescă!” Și așa a intrat „pescărușul” în viața ta unde acolo avea să rămână; dar ce nu știam era cât de important avea să devină. 

rămâi aproape....

M-am hotarât. La Cluj dau la facultate.

 

În gara din Cluj v-au așteptat organizatori și v-au dus la căminul studențesc unde v-ați cazat. Nu era prima dată când stăteai într-un cămin și spuneai ca totul e „ok”.  Fiecare participant a primit câte un tricou roșu, o mapă și orarul cu materiile de studiat, apoi ați făcut un tur al facultăților și ați încheiat ziua cu petrecerea de bun venit, într-o discotecă. Luni ați început treaba serioasă, cursurile, și ți-ai luat notițe conștiincios și foarte atentă la ce se preda. Era exact ca la facultate: cursuri și examene.

Mi-aduc aminte că mi-ai povestit că la un curs, vi s-a dat o problemă de perspicacitate iar tu ai răspuns foarte repede. Persoana care preda cursul, asistent universitar,  te-a felicitat și a spus: ,,Asta am avut eu de rezolvat la prima mea angajare, și mi-a luat mai multe minute să o rezolv.”

Mă sunai și îmi povesteai, îmi vorbeai de tinerii pe care i-ai cunoscut, de cântările de  pe palierul căminului unde erați cazați, de ieșirile în Pub-uri și cluburi aflate la înălțime de unde se putea admira Clujul și luminițele lui, de ce vi se preda la cursuri și ceea ce știai sau nu știai la ele, de petrecerea Kitsch Party și de locurile vizitate, de cât de civilizați sunt oamenii sau cât de curat e orașul.

Erai super, super încântată. Așa de încântată încât într-o seară mi-ai spus la telefon: ,,M-am hotărât. La Cluj dau la facultate.” M-ai blocat. Am făcut o pauză în vorbire, dar cred că tot s-a auzit un ,,ah”. Sigur l-ai  auzit pentru că m-ai întrebat: ,,Dar tu nu te bucuri?” ,,Ba da, iubito!”, am spus repede cu o veselie forțată în glas și am continuat să vorbim, sperând că nu te-am dezamăgit.

 După  ce am închis telefonul, am plâns. Am plâns cu multă durere în suflet. Mi-am dat seama că nu peste mult timp urma să pleci de acasă, pe drumul tău. Știam că va veni acest moment, dar în puținele clipe când îmi mai trecea prin minte acest gând, îmi spuneam că mai e până atunci, că nu va fi nicio problemă doar sunt obișnuită cu plecările tale,

și că nu ești nici prima, nici ultima care pleacă la facultate.  Dar una e să știi că se va întâmpla  și alta e să și realizezi. Și tu îmi spuneai acum că vei pleca la Cluj iar mie mi se părea undeva la capătul lumii. Parcă mi-ai fi spus că mă părăsești, așa am reacționat.

Apoi am încercat să mă încurajez singură: că totuși nu e la capătul lumii chiar dacă sunt multe ore de mers până acolo, că e un oraș civilizat, că vei veni acasă de câte ori vei putea iar când nu vei putea, vom veni noi la tine. Dar tot departe mi se părea. Și nu m-am oprit aici.

Gândurile mele au mers și mai departe, la perioada în care aveai să ne anunți că te stabileai acolo. Iar apoi mi-am spus că ne vom muta și noi cu tine. Și gata, așa m-am mai liniștit, găsisem soluția.

Îmi doream să vii cât mai repede acasă, de parcă ai fi plecat mâine acolo.

Cam astea erau gândurile mele în acea seară iar când am vorbit cu Tati, i le-am spus și lui.

M-a ascultat în liniște, așa cum făcea de fiecare dată când vedea că am o greutate de suflet, apoi mi-a spus: ”Cine suntem noi să ne împotrivim sorții Andreei?! Fiecare are drumul lui în viață, așa cum și noi l-am avut pe-al nostru!” ”Ai dreptate! Cine suntem noi să ne punem în calea planurilor ei”. A doua zi aveam un alt tonus, nu mă mai gândeam la nimic dar tot speram că te vei răzgândi până vei veni acasă.

Tu îți vedeai de treaba ta și dădeai primele examene în calitate de ,,viitor student”, unde te-ai descurcat foarte bine: economie-10, management -9, management european-9, matematică și statistica-10, informatică-10, marketing-10, și termina cu media 9,66.

În seara dinaintea plecării ați avut Farewell Party, care s-a lăsat cu lacrimi și păreri de rău că tot ce era frumos se termina repede. Ați primit diplome de absolvire, pe spatele căreia era foaia matricolă și ați încheiat cu un imn JSU, pe care l-ai fredonat zile întregi acasă.

Drumul înapoi a fost la fel de lung dar acum îți lipsea entuziasmul de la plecare: veneai dintr-un loc care te fascinase, întâlniseși oameni care aveau să-ți rămână aproape.

 

......rămâi aproape...

Junior Summer University

 

Cred că prin luna mai, te-ai înscris pentru a merge două săptămâni, în vacanța mare, la Cluj, la Junior Summer University, un proiect educațional implementat de OSUBB – Organizația studenților de la Universitatea Babeș-Bolyai, și care se adresa elevilor absolvenți de clasa a XI-a pentru a-i familiariza cu viața de student: stat la cămine studențești, participare la cursuri predate de profesori din cadrul universității, învățat, examene la sfârșit și cu distracție pe măsură.

Ai făcut mai întâi un dosar  unde te-ai prezentat cât mai bine și cu toate realizările tale - formular de înscriere, formular de recomandare de la diriginte sau un profesor, acordul parental pentru cei care nu erau majori, iar tu nu erai, poză tip buletin și adeverință școlară. Și foarte important era că optai pentru o anumită facultate la care să participi la cursuri. Ai ales, cum era de așteptat, Științele Economice și Gestiunea Afacerilor. Pe baza dosarelor se făcea selecția. Programul se adresa tinerilor din toată țara deci cererea era foarte mare. Doreai tare mult să mergi, dar doreai să fii și cu prietenii tăi, care aplicaseră la rândul lor.  ,,Dacă nu mă acceptă? Dacă mă acceptă, dar pe ceilalți nu? Dacă pe ei, da, și pe mine, nu? ” – erau temerile tale.

În ziua în care trebuiau să se afișeze online rezultatele selecției, din 5 în 5 minute intrai pe site să vezi. La un moment dat te-am auzit țipând: ,,Plec la Cluj! Plec la Cluj!” Ai fost admisă nu numai tu ci și Marius, Ioana și Anca.

Tabăra începea pe 16 iulie, până pe 29 iulie. Ați plecat cu trenul. Urma un drum lung și obositor, cu schimbare în Ploiești. Mă bazam pe Marius, singurul băiat din grup, să te ajute cu bagajele- troler, rucsac, poșeta mare cât încă o geantă.  

....rămâi aproape...

Toată lumea a primit diplome oficiale, numai voi nu

 

La școală atât tu, cât și profesoara ta de la clasă erați felicitate pentru premiul obținut.

Într-o zi ai întârziat de la școală, și m-am gândit că ai mai rămas cu colegii, chiar dacă era ceva neobișnuit din partea ta să nu îmi dai telefon să-mi spui. Mi-am spus că sigur mă vei suna. Când ai ajuns acasă, aveai în mână o diplomă. Am crezut c-ai primit-o în ziua aceea și abia așteptam să-mi spui ce și cum. Dar ai spus: ,,Toată lumea a primit diplome oficiale, numai voi nu. V-am făcut eu una, pentru că meritați și vă mulțumesc!” Pe ea scria:

                                             ”Diplomă de onoare

Se acordă doamnei Avramescu Liliana pentru pregătirea elevului olimpic Avramescu Andreea, adică eu…

Aducem mulțumiri și domnului Avramescu Marian pentru susținerea elevului în cadrul Olimpiadei.

                                                                                                19 aprilie 2009

                                Inspectoratul de elevi Olimpici Vrancea ”

 

Nu peste mult timp am mai primit o scrisoare, dar de data aceasta din partea liceului tău:

 „Primiți această scrisoare pentru că reprezentați familia elevei Andreea Georgiana Avramescu de la Colegiul Național”Unirea” din Focșani. Dar nu doar pentru asta! Motivul real este modul exemplar în care aceasta a răspuns solicitărilor noastre, atât din punct de vedere instructiv, cât și comportamental! Conștienți fiind că în cadrul demersului didactic familia este cel puțin la fel de importantă precum școala, suntem onorați să vă felicităm pentru rezultatele obținute de eleva Andreea Georgiana Avramescu în anul școlar 2008-2009, menționând însă că întotdeauna e loc de mai bine!

În numele Colegiului Național ”Unirea”,

                                  Director Cornel Noană ”

Noi aveam scrisoarea iar tu, un alt premiul I, de la clasă, pentru media 9.92.

Știu ce nu am făcut și unde am greșit

 

Ai stat acasă aproape toată perioada, până ai plecat cu lotul din Vrancea la Craiova. La liceu se dădea celor calificați la olimpiadele naționale 2 săptămâni libere, pentru pregătire intensă. Și asta ai făcut și tu. Mai aveai foarte multe de învățat, multe probleme și teorii noi, și niciuna nu era ușoară. Dar ai muncit din greu, le-ai învățat pe toate cu o pasiune pe care nu bănuiam că o ai. Faptul că nu aveai concurență te motiva și mai tare. Nu mai era matematica unde împărțeai premiile. Acum erai numai tu.

S-a format lotul din Vrancea, dacă nu mă înșel sub îndrumarea unui domn profesor de la Tecuci, oraș în apropierea Focșaniului, și ați plecat. Primirea celor din Craiova, acomodarea și atmosfera de concurs te-au făcut să te mai relaxezi un pic. În fond realizaseși ce îți propuseseși- participarea la națională. Chiar dacă nu era prima ta națională, spuneai că e prima participare importantă a ta, pentru că o conștientizai.

În ziua concursului ai dat tot ce ai putut. Rezultatul a fost o mențiune. Ai fost puțin dezamăgită dar știai că îți rămăsese mult de învățat. Erai conștientă că partea de microeconomie o stăpâneai destul de bine, dar și că partea de macroeconomie nu prea. Nu ai avut timpul necesar și din macro a fost subiectul pe care nu l-ai făcut așa cum trebuia.

Pentru mine era un super rezultat meritat, muncit și de aplaudat chiar dacă tu erai puțin dezamăgită.

Ți-am spus că nu e nicio rușine să dorești mai mult și să-mi arăți și mie persoana aceea care participă la un concurs fără dorința de a câștiga. Cine spune așa, după mine, e ipocrit. Nu cred în sinceritatea celui care spune ”mă duc pentru că vreau să câștig experiență”.  Da, după concurs poți să spui am câștigat experiență, dar de dus, te-ai dus cu gândul sa câștigi.

Nu arătai nici că erai bucuroasă, nici că nu, erai reținută. Nu mai aveai manifestările din școala generală când săreai în sus de bucurie și țipai prin casă. Nu. Discutai despre olimpiadă pe un ton calm, îți analizai lucrarea și îți găseai punctele slabe: „Știu ce nu am făcut și unde am greșit.”

Era ca o promisiune pentru tine că nu le vei mai face în viitor, și că ți-ai învățat lecția. Dar totodată afișai o anumită siguranță. Erai convinsă că vei participa și la anul, în clasa a XII-a la olimpiada de economie, și că aveai timp să aprofundezi materia. 

 

rămâi aproape