Cea mai frumoasă dimineață începe cu noi!

 

Chiar dacă crescuseși, nu ai încetat cu felicitările și scrisorile.

Nu era persoană apropiată ție ca de 1 iunie să nu primească o felicitare făcută de tine, cu desenul tău consacrat, cu un îndemn, o urare sau un gând bun: ,,La mulți ani, copile de 1 iunie” sau ,,Totul se schimbă…afară de nevoia noastră de copilărie!”

 O dată de ziua mea mi-ai făcut o felicitare formată din șase felicitări, ai lipit pe ele fluturași, ai desenat și pe fiecare pagină a scris câte un cuvânt până a ieșit mesajul : ,,Dragă mami, de ziua ta vreau să-ți zic că te iubesc! La mulți ani!”  Altădată mi-ai dat o cană imprimată cu o fotografie cu tine și Ciprian și mesajul: ”Cea mai frumoasă dimineață începe cu noi!”

Cu voi îmi beam cafeaua.

Îți plăcea să faci cadouri dar la fel de mult îți plăcea să și primești. Așa cum tu așteptai să vezi reacția persoanei căreia îi dădeai un cadou, așa aștepta și persoana care îți dădea ție, să-ți vadă reacția. Ai reacționat ciudat la un inel-cadou primit de la Ciprian pentru că nu era modelul dorit de tine ci unul plăcut de Ciprian. Nu te văzusem niciodată să ai obiecții la un cadou și nu înțelegeam înverșunarea ta: ,,Frate, dacă tot vrei să faci un cadou cuiva, fă-i ce-și dorește acea persoană, nu ce-ți dorești tu!” Apoi mi-ai explicat că amândoi ați fost și v-ați uitat la modele și tu ai spus care îți place, și ăsta era motivul supărării tale.

Atunci ți-am povestit: ,,Știi acei cercei rotunzi și mult prea mari pentru fața mea pe care mi i-a luat Tati? M-ai văzut vreodată că i-am purtat? Nu. Nu mi-au plăcut, dar nici nu i-am spus că nu îmi plac. L-aș fi rănit, pentru că el mi-a luat ceva ce i-a plăcut și dorea că eu să am acei cercei și mi i-a oferit din toată inima. Eu i-am  primit cu drag pentru că erau de la el. Nu poți răni sentimentele cuiva, pentru că la un moment dat gustul tău nu e același cu gustul lui, că vă plac lucruri diferite. Așa și cu inelul tău.” 

Be Happy, femeie!

 

 Clasa a XII și anul poate cel mai greu după mine, dar nu și după tine, l-ai început în forță.

Ți-ai stabilit materiile pentru bacalaureat: matematica, româna și informatica.

Ai fi dorit să poți da economia, dar erai la profil real, la matematică-informatică, și așa ai ales informatica. Aveai media 10 la clasă, dar nu te auzisem niciodată că informatica ar fi pe placul tău, sau să o ridici în slăvi, așa cum făceai cu o materie care îți plăcea.

,,Dar tu știi informatică, bine, bine pentru bac?”, te-am întrebat. ,,Mă descurc”.

Nu era răspunsul pe care îl așteptam și ca să fie și mai bine, ai refuzat propunerea mea de a face pregătire în particular, atât la informatică cât și la română. „Am notițe foarte bune, ni se predă foarte bine și nu am nevoie de pregătire”, mi-ai spus.

Eu aș fi fost mult mai liniștită dacă ai fi făcut pregătire la ele, ca și cum acele ore

ar fi garantat și reușita la bac. Pe mine mă preocupa liniștirea mea iar tu știai ce știai, și ai refuzat. Rămânea pregătirea suplimentară doar la matematică, pe care o făceai și pentru bac și pentru facultate.

În privința facultății nu a fost ușor să te hotărăști. Ai selectat toate facultățile care aveau legătură cu economia și matematica, ai citit despre ele, ce se face acolo, ce se învață și ce poți să faci cu diploma respectivă. Și ai ales facultatea de Cibernetica din cadrul ASE-ul, din București. Apoi ai intrat pe toate forumurile și-ai conversat cu studenți sau absolvenți la Cibernetică, pentru a înțelege mai bine ce înseamnă această facultate. Când ai fost convinsă că ai înțeles despre ce era vorba, ți-ai spus ”Cibernetica va fi!”.  Acolo se dădea examen la matematică și economie, deci ai mai adăugat o materia pe lista ta.

Noi ți-am ascultat planurile și nu te-am influențat deloc. Un lucru m-a bucurat, că nu era Clujul și asta nu pentru că ai uitat de dorința ta, nu, ci pentru că nu ai găsit o facultate cu multă economie de studiat.

După ce ne-ai spus hotărârea ta, abia atunci ți-am spus că eu te-aș fi văzut magistrat.

Erai o persoană cu multă logică, corectă, dreaptă și cu suflet, și cred că ai fi fost un bun magistrat. Te-ai uitat foarte mirată la mine, surprinsă de părerea mea, dar nu ai negat că ți s-ar potrivi. Ai spus doar atât: ,,E foarte multă muncă pentru a deveni un bun magistrat”. Și ai mai zis că sunt cam 8-9 ani de studiu. Prin clasa a X-a, ai spus o dată că te-ai gândi să dai la drept, dar a fost doar o frază rostită, așa, fără să mai in insiști. Iar acum spuneai de câtă muncă presupunea acea facultate, iar asta însemna că te documentaseși cât de puțin.

Dar era viitorul tău iar hotărârile trebuiau să fie tot ale tale.

Eu am început, pe lângă economie, să te ajut și cu româna. Mă ajutam de notițele tale de la clasă, de culegeri și de net pentru a face planuri de lecție, rezumate, caracterizări, încadrări de opere în curente literare, și tot ce putea să îți fie de folos.

În final au rezultat două dosare cu toate lecțiile, texte argumentative, caracterizări și demonstrațiile diferitelor opere. De informatica rămânea să te ocupi singură de ea, dacă nu doreai niciun ajutor, iar la matematică eram liniștită că făceai pregătire.

Învățai și asimilai noi cunoștințe într-un ritm alert și parcă fără efort. Nu făceai niciodată paradă cu ceea ce știai, ba din contra îți minimizai rezultatele.

Când se întâmpla ca tu faci mai bine la o lucrare dată la clasă decât un prieten/ă, îi spuneai: ,,Nu e mare lucru ce am făcut eu, am avut noroc” sau ,,Da, dar tu ai știut aia, și eu nu”.

La română de multe ori aveați de făcut unele proiecte în grup, iar atunci erai vocea care mobiliza, impunea termene limită și mergea pe ideea lucrului ,,acum și bine”. Dacă ți se cerea ajutorul, nu ezitai să îl dai și ceea ce mă mira  era răbdarea cu care explicai altora. 

  Mă miram, pentru că atunci când te rugăm să îmi explici și mie ceva, și de regulă era legat de calculator, mă expediai repede: ,,Faci așa, click aici, apoi iar și...gata”.  

 Mare lucru nu înțelegeam și doream mai multe explicații (,,De ce așa și nu așa?”), doream detalii. Iar alteori răbufneai: ”Mami! Tu crezi că eu am timp pentru toate prostiile tale!?” Și aveai dreptate, eu doream să mă înveți cum să pun subtitrarea la un film. Dar era și o parte bună în asta: învățam singură cum să fac și atunci mă lăudai: ,,Bravo, mami! Vezi că poți!”

M-ai rugat odată să dau un e-mail în numele tău. Nu am reușit. M-am înfuriat pe mine, am plâns de ciudă iar tu m-ai liniștit: ,,Lasă mami, că te învăț eu!” Și m-ai învățat.

 Aici era marea diferență dintre noi. Tot ce era nou pe mine mă speria, iar pe tine te fascina. Nu era obiect cumpărat în casă pe care să nu îl butonezi, să nu-i citești instrucțiunile pentru a vedea cum se folosește. Eu așteptam mereu să înțelegi tu cum se face și apoi mă învățai și  pe mine.

Trecuseră vremurile când eu te învățam, acum era rândul tău. Și m-ai învățat foarte multe.

Dar lucrul cel mai frumos pe care m-ai învățat, a fost să zâmbesc când eram supărată.

 Într-o zi nu mergea netul și eram supărată că nu pot vorbi cu Tati pe Skype. Tu îți făceai lecțiile, dar mă vedeai și mă simțeai. La un moment dat ai spus că iei o pauză și că lipsești pentru scurt timp de-acasă. Când te-ai întors aveai o felicitare pe care scria:

 ,,Netu` nu merge/ dar nu-i bai/ tati poa` să alerge să te pupe./ Așa că fii Happy High ! Dacă netu` nu merge, merge Andruța să-ți ia o felicitare. Haha ! Așa că : Be Happy, femeie!”

Încă nu simt că aș dori să conduc!

 

Te-am întrebat dacă dorești să faci școala de șoferi. În curând făceai 18 ani și puteai face școala, da examenul iar carnetul l-ai fi primit când ai fi împlinit vârsta. Majoritatea colegilor tăi așa făcuseră. Dar tu nu ai vrut și ai spus: ,,Încă nu simt că aș dori să conduc!” „Ok. Când vei dori, să ne anunți”. Era bine că îți recunoșteai asta și nu priveai permisul ca pe ceva ce trebuia să-l ai și musai de bifat.

Știam pe propria-mi piele că dacă nu simți că vrei să conduci, dacă nu îți place, nu trebuie să o faci, dar mai mult cred că amândouă aveam teama de  a conduce. Ție chiar îți plăcea să mergi  cu mașina dar să fii plimbată, și pentru a nu-ți alimenta teama, îți spuneam: ,,Iubito, prințesele sunt plimbate cu mașina. Ele nu conduc!” ,,Da mami, așa-i!”.

Iar Tati și mai ales Ciprian, te plimbau. Când vă dădeați întâlnire, tu nu prea erai punctuală, și te aștepta săracul în mașină dar nu pentru că ai fi făcut-o intenționat. Dar îți ieșea de fiecare dată-întârziai.

Ori mai aveai de aranjat părul, pe care îl mai aranjaseși de  vreo două, trei ori și tot nu-ți plăcea, ca în final să ajungi tot la celebrul tău coc cu creionul înfipt în el, ori nu-ți plăcea cum te îmbrăcaseși, ori, ori, ori. Îți dădeai toată silința, dar tot nu reușeai să fii punctuală. Într-un final, când credeai că erai gata, tot nu erai și-mi cereai ajutorul: să-ți pregătesc o anumită geantă și să fac transferul lucrurilor dintr-una în altă. O făceam. Îți găseam chiar și pachete de țigări în geantă, brichete, chibrituri și le puneam în noua geantă. Nu îmi făceam probleme că ai fuma, pentru că mi-ai fi spus. Aveam o înțelegere și nu vedeam de ce te-aș bănui de altceva. Te întrebam doar ale cui sunt și-mi spuneai- ,,Ale lui Ciprian”. Te întrebasem recent dacă ai încercat să fumezi, mi-ai spus că da, dar că nu ți-a plăcut. Eram sigură că mă vei anunța dacă vreodată îți va plăcea.

 

rămâi aproape

PERCIL

 

Într-o seară, în timp ce te plimbai cu Ciprian, la marginea unei străzi ați găsit un cățeluș care părea lovit. Nu ați putut pleca de lângă el, și m-ai sunat să mă întrebi dacă îl poți aduce acasă. Plângeai, așa cum o făceai de fiecare dată când era vorba de un animăluț bolnav. Cu durere în suflet, ți-am spus și atunci ceea ce îți spuneam mereu la întrebarea asta: ,,Știi foarte bine că Lucky e egoist și rău cu alți căței!”. Cine l-a cunoscut pe Lucky știe foarte bine cât de răutăcios era cu alții.

L-a luat Ciprian la el. A doua zi l-ați dus la medic: avea o rană urâtă la o lăbuță, și a trebuit să i se prepare un unguent special, din  sângele lui, pentru că bietul cățel se automutila: își lingea așa de tare rana încât nu își dădea seama că își făcea rău.

I-ați cumpărat un guler de protecție și i-ați pus numele ,,Percil”. Ați încercat să îi faceți viața cât mai frumoasă, așa cum făceați și pentru alții, dintr-un adăpost, unde le duceați de mâncare.

Dar Percil, care era un pui de lup, a crescut și nu mai putea fi ținut în casă. Se refăcuse iar lăbuța era recuperată, și ați început să-i căutați o familie iubitoare, dar care să stea obligatoriu la curte. Ați găsit-o pe lângă București. Știu că o perioadă ați ținut legătura cu familia respectivă.

 

 rămâi aproape

,,Ce faci, Pescă?” „ Bine, Pescă!”

 

Acasă te aștepta o surpriză. Îți doreai un laptop și-ți promisesem unul pentru când urma să pleci la facultate, dar Tati îl luase acum. La telefon, cu ceva timp în urmă, te întrebase de care dorești iar tu i-ai spus scurt ”Alb!” iar el ți-a răspuns: ”Nu ai gusturi rele!” Pentru mine acel ”alb” reprezenta doar o culoare și nu am înțeles discuția voastră, într-un fel codată, dar nu am insistat. Nici nu mă pricep la tehnologie dar Tati a înțeles. Doreai un laptop de la Apple.

Nu ți-a luat unul alb ( nu a găsit reprezentanța) și ți-a luat unul argintiu, Sony Vaio iar când l-ai văzut nu a mai contat nimic.

Un lucru m-a bucurat și pe mine: calculatorul mare, un Pentium IV, rămânea al meu și doar al meu. Degeaba făceați amândoi glume pe seama lui, că e o râșniță, cât de greu merge și ce zgomot face, mie îmi era suficient. Amândoi aveați câte un laptop și încercați să mă convingeți și pe mine să iau unul.

Până într-o zi când am zis: ,,Merit și eu un laptop! Mergem în oraș!”, și am plecat la cumpărături. Dar nici vorbă să mă  gândesc să cumpăr unul. Doream o bandă de alergat. Te auzeam prea des cum spuneai că o bandă de alergat e tare bună iar când te vedeam cum plecai la alergat pe străzile din jurul blocului, de regulă cu Alina, indiferent de vreme, mi-am spus că trebuie să ai una. Când am ajuns în supermarket, nu m-am oprit la electronice, așa cum așteptați voi, m-am dus la benzile de alergat, și am zis: ,,Ăsta e laptop-ul meu!” Din acea zi, acolo erai, pe bandă: făceai cam 30 minute de alergat apoi  tot felul de exerciții.

Legat de Alina e memorabil modul cum vă spuneați una alteia, și anume ,,Pescă”. Te-am întrebat de unde vine numele asta și mi-ai spus că de la ,,pescăruș”. „Și cine e pescărușul?”

„Amândouă”-ai spus. O discuție a voastră începea cam așa: ,,Ce faci, Pescă?” „ Bine, Pescă!” Și așa a intrat „pescărușul” în viața ta unde acolo avea să rămână; dar ce nu știam era cât de important avea să devină. 

rămâi aproape....