În gara din Cluj v-au așteptat organizatori și v-au dus la căminul studențesc unde v-ați cazat. Nu era prima dată când stăteai într-un cămin și spuneai ca totul e „ok”. Fiecare participant a primit câte un tricou roșu, o mapă și orarul cu materiile de studiat, apoi ați făcut un tur al facultăților și ați încheiat ziua cu petrecerea de bun venit, într-o discotecă. Luni ați început treaba serioasă, cursurile, și ți-ai luat notițe conștiincios și foarte atentă la ce se preda. Era exact ca la facultate: cursuri și examene.
Mi-aduc aminte că mi-ai povestit că la un curs, vi s-a dat o problemă de perspicacitate iar tu ai răspuns foarte repede. Persoana care preda cursul, asistent universitar, te-a felicitat și a spus: ,,Asta am avut eu de rezolvat la prima mea angajare, și mi-a luat mai multe minute să o rezolv.”
Mă sunai și îmi povesteai, îmi vorbeai de tinerii pe care i-ai cunoscut, de cântările de pe palierul căminului unde erați cazați, de ieșirile în Pub-uri și cluburi aflate la înălțime de unde se putea admira Clujul și luminițele lui, de ce vi se preda la cursuri și ceea ce știai sau nu știai la ele, de petrecerea Kitsch Party și de locurile vizitate, de cât de civilizați sunt oamenii sau cât de curat e orașul.
Erai super, super încântată. Așa de încântată încât într-o seară mi-ai spus la telefon: ,,M-am hotărât. La Cluj dau la facultate.” M-ai blocat. Am făcut o pauză în vorbire, dar cred că tot s-a auzit un ,,ah”. Sigur l-ai auzit pentru că m-ai întrebat: ,,Dar tu nu te bucuri?” ,,Ba da, iubito!”, am spus repede cu o veselie forțată în glas și am continuat să vorbim, sperând că nu te-am dezamăgit.
După ce am închis telefonul, am plâns. Am plâns cu multă durere în suflet. Mi-am dat seama că nu peste mult timp urma să pleci de acasă, pe drumul tău. Știam că va veni acest moment, dar în puținele clipe când îmi mai trecea prin minte acest gând, îmi spuneam că mai e până atunci, că nu va fi nicio problemă doar sunt obișnuită cu plecările tale,
și că nu ești nici prima, nici ultima care pleacă la facultate. Dar una e să știi că se va întâmpla și alta e să și realizezi. Și tu îmi spuneai acum că vei pleca la Cluj iar mie mi se părea undeva la capătul lumii. Parcă mi-ai fi spus că mă părăsești, așa am reacționat.
Apoi am încercat să mă încurajez singură: că totuși nu e la capătul lumii chiar dacă sunt multe ore de mers până acolo, că e un oraș civilizat, că vei veni acasă de câte ori vei putea iar când nu vei putea, vom veni noi la tine. Dar tot departe mi se părea. Și nu m-am oprit aici.
Gândurile mele au mers și mai departe, la perioada în care aveai să ne anunți că te stabileai acolo. Iar apoi mi-am spus că ne vom muta și noi cu tine. Și gata, așa m-am mai liniștit, găsisem soluția.
Îmi doream să vii cât mai repede acasă, de parcă ai fi plecat mâine acolo.
Cam astea erau gândurile mele în acea seară iar când am vorbit cu Tati, i le-am spus și lui.
M-a ascultat în liniște, așa cum făcea de fiecare dată când vedea că am o greutate de suflet, apoi mi-a spus: ”Cine suntem noi să ne împotrivim sorții Andreei?! Fiecare are drumul lui în viață, așa cum și noi l-am avut pe-al nostru!” ”Ai dreptate! Cine suntem noi să ne punem în calea planurilor ei”. A doua zi aveam un alt tonus, nu mă mai gândeam la nimic dar tot speram că te vei răzgândi până vei veni acasă.
Tu îți vedeai de treaba ta și dădeai primele examene în calitate de ,,viitor student”, unde te-ai descurcat foarte bine: economie-10, management -9, management european-9, matematică și statistica-10, informatică-10, marketing-10, și termina cu media 9,66.
În seara dinaintea plecării ați avut Farewell Party, care s-a lăsat cu lacrimi și păreri de rău că tot ce era frumos se termina repede. Ați primit diplome de absolvire, pe spatele căreia era foaia matricolă și ați încheiat cu un imn JSU, pe care l-ai fredonat zile întregi acasă.
Drumul înapoi a fost la fel de lung dar acum îți lipsea entuziasmul de la plecare: veneai dintr-un loc care te fascinase, întâlniseși oameni care aveau să-ți rămână aproape.
......rămâi aproape...