”Azi e o zi bună! Să privim lumea cu ochi buni, cu dragoste și cu încredere.” Andreea Avramescu
LIFE….revista Kaleidoscope...2005
Life is a wonder
You can*t pretend you know it.
It disapears in our shade:You*ll never see it again.
Only once you can see the moment
When you are young.
Only once you can touch the tree
When you are young.
The moment is the one and only.
The moment is the time
And only one is the time in your life
Just when you really live.
Life is a thief/And you may believe
That thieves are caught indeed.
Cuvintele cele mai scumpe pentru noi erau MAMI și TATI, rostite de tine. Aveai un fel al tău, unic, atunci când le spuneai. Când te alintai spuneai „maaamiii”, când mă strigai o făceai scurt cu ,,mami”, iar când te supărai pe mine deveneam ,,mama”. Mama eram numai atunci când te supărai pe mine sau când o discuție devenea serioasă din punctul tău de vedere și eu nu îi dădeam importanța pe care tu o doreai.
Mi-ai spus odată că, atunci când te supărai pe mine, mă schimbai în telefonul tău, și de la ”mami”, deveneam ”mama”. „Dar pe tati l-ai schimbat vreodată?”, te-am întrebat. „Niciodată!”-mi-ai răspuns. Și mai știam un mod în care te răzbunai pe mine.
Îmi găseam uneori halatul din baie, căzut și cu gaica ruptă. Prima dată când l-am găsit, am crezut că pur și simplu s-a rupt. Când s-a întâmplat a doua și a treia oară, și cum niciodată nu am crezut în coincidențe, mi-am dat seama ce se întâmpla: trăgeai de el, halatul fiind în cuier, până se rupea gaica. Te-am întrebat-o dacă tu tragi, și mi-ai răspuns simplu ”Da!” Te cunoșteam așa de bine, încât am înțeles că era momentul tău în care te răzbunai pe mine.
Au urmat apoi dăți când te-am anunțat că „nu mai am ață de culoarea halatului” , iar reacția ta era „Ha,ha,ha!”
Dar de cele mai multe ori am fost ”mami”.
Într-o zi , cred că la 10 minute auzeam ,,Mamiii, adu-mi…”, „Mamiii, te rog..”,,Mami, unde e...?”,,mami” și iar ”mami”. La un moment dat ți-am zis că începând din acel moment fac grevă, și nu mai răspund la ,,mami”. Ai stat ce ai stat și deodată aud: ,,mami, mami, mami, mami”, ,,mama, mama, mama”, „Liliana, Liliana, Liliana”. A ținut-o așa minute bune, până când am încetat greva.
Îmi erau dragi toate modurile în care ni te adresai. Era modul tău în care îți arătai afecțiunea: mami/tati șnupidupi, mami/tati pupirupi, mamili, tatili, purceluș, stresule, bombardata pentru mine și multe altele. Niciodată nu ne supăram când ne spuneai într-un anumit fel, pentru că nu aveam de ce. Ba ne plăcea.
Găseai un alt nume pentru orice în jurul tău: casa noastră era „acăsucă” și spuneai „am venit acăsucă, mami!”, jucăriile, cărțile –toate erau alintate, Lucky era Lăcoanca, purceluș și retard. Acest cuvânt retard, îl foloseai în sensul de bleguț, neajutorat și care trebuie iubit. Toți prietenii tăi aveau un alt nume. Așa stabileai tu, în mod clar, că e ceva numai al tău. Personalizai aproape totul în jurul tău. Până și un banal mesaj dat cuiva devenea de neuitat.
Ai scris odată cuiva „te `ube`c”, și ai primit un răspuns pe măsură: „și eu te neon”.
Tu primeai și dădeai dragoste într-un mod natural și firesc. Erai obișnuită cu dovezile de afecțiune dintre noi, cu îmbrățișări și cuvinte de alint, și ți se părea normal să te comporți la fel. Pentru Tati, noi două eram regina și prințesa lui, așa ne numea mereu. Ne alinta, ne ocrotea, ne aducea întotdeauna flori ținând cont de preferințele fiecăreia, și era suficient să ne audă că ne-am dori ceva, că sigur ne îndeplinea dorința. Erau momente când tu îl dojeneai în modul tău cu ,,nu ești sănătos la cap” dacă ți se părea că iar a cheltuit prea mult pe cadouri. Dar Tati nu a încetat niciodată să ne cumpere tot ce credea el că ne place.
S-a mai întâmplat și să „exagereze” cu îndeplinirea unei dorințe.
Zile întregi l-ai tot bătut la cap ca nu cumva să uite, atunci când va veni acasă, să îți aducă un anumit tip de bomboane ,,galatine”. Mâncaseși la un coleg și ai decretat: ”Niciodată nu am mâncat așa bomboane bune!” Și Tati ți-a adus, nu una, ci vreo 10 pungi, cu toate aromele posibile. Erau bomboane cam în genul mentosanelor de la noi. Ai mâncat așa de multe încât nu ai mai dorit să auzi nici numele lor, așa erai de sătulă: ,,Eu ți-am zis să îmi aduci, dar nici chiar așa!” te-ai apărat când ai văzut că nu le mai puteai termina.
Ne iubeam și ne respectam reciproc, și niciunul nu se punea înaintea celorlalți și nu credea că lui i se cuvine mai mult deoarece este copil sau părinte. Împărțeam orice. Tati, de cele mai multe ori când împărțeam ceva, spunea că nu vrea, pentru a ne lăsa nouă. Înțelegeam ce dorea să facă și-i spuneam că nici noi nu mai vrem și așa era nevoit să accepte.
Te-am învățat tot ce am știut, tot ce am crezut că e mai bine, atât cât am știut și cum m-am priceput. Aveam convingerea că, tu, la rândul tău, vei face lucrurile mult mai bine decât mine. Pentru că te vedeam, îți simțeam dorința de a fi bună la suflet, și foarte bună în ceea ce făceai.
Pe măsură ce ai crescut, și cunoscând mai bine valoarea banului, ai înlocuit cuvântul ,,putem” cu ,,puteți” atunci când doreai ceva. Nu erai un copil cheltuitor .
Când ieșeai în oraș și te întrebam „câți bani vrei?”, stabileai singură suma. Dacă era o sumă rezonabilă pentru o plimbare în oraș cu prietenii îți spuneam „ok”, iar dacă nu, îți spuneam ,,mai taie”. Așa ai început să îți stabilești singură, în funcție de unde te duceai, -la plimbare, discotecă sau petreceri cu prietenii, suma care îți era necesară.
Iar dacă și Tati, îți punea și aceeași întrebare,( ”ai nevoie de bani?”), îl opreai cu: ,,Nu, că mi-a dat mami”.
Erai antitalent la tot ceea ce însemnau treburi domestice, dar era din cauza mea. Nu spun că și ți-ar fi plăcut să faci curat sau să ștergi praful, dacă ai fi făcut-o. Ai încercat odată să calci, dar felul în care țineai fierul de călcat în mână, de parcă te-ar fi mușcat dacă ar fi putut și frica mea că te-ai putea frige, m-a făcut să te opresc și să nu te mai las niciodată să încerci. Iar în bucătărie, erai o reală catastrofă. Îți era teamă să tai cu cuțitul, aragazul nici nu doreai să îl aprinzi, și susțineai: ”Mie oricum îmi va găti soțul!” Glumeam și spuneam că e obligatoriu să fie așa, dacă veți dori să mâncați, iar dacă nici el nu o va face, vom veni noi, eu și Tati și o să vă gătim.
Nu îmi doream ca tu să înveți, copil fiind, să gătești, să calci, să facă curat sau alte treburi. Nici eu nu am știut să le fac până la casa mea, dar am învățat. „Așa va fi și cu ea, și o să se sature de făcut treabă”, îmi spuneam. Doream să îți aduci aminte, peste ani că, acasă la mami nu erai pusă la treabă.
Plus că nu mi se părea corect, dacă eu eram acasă, să aștept să vii tu să faci un anumit lucru, numai pentru că trebuia ca și tu să faci treabă în casă, pentru că, nu-i așa, erai mare de-acum. Tu aveai treaba ta, învățatul și o făceai foarte bine.
Dinainte de a te naște eram sigură că nu îmi voi obliga copilul la treburi casnice.
Copil fiind, am urât să spăl vasele, să duc gunoiul sau să încarc sifoanele. Mi se spunea „e responsabilitatea ta”, ”tu trebuie să faci asta” iar în mintea mea era mereu ”de ce eu?” Așa că, nu doream să-ți impun aceste ”responsabilități”.
Aveai suficiente pentru vârsta ta, plus că de acum le aveai pe cele de „uniristă”.
rămâi aăroape
POETRY
To write is a dream,/To dream is a gift…
I wonder: Is the poem so far ?
Babble have no border line,/Babble doesn*t let you cry;
You feel free/Only in the poetry.
To fly the word/Is impossible,
But when you*re unknown
It*s just easier…
ANDREEA- publicată în revista Kaleidoscope a Școlii generale nr.10...2005
Colega mea, Oana
Un chip neștiut ascunde un suflet mare. Idei preconcepute închise într-o viață de copil înțeapă mintea ei. Și nu știe nici ea cine e, tocmai încearcă să afle. Parcurge un drum spre viața matură, și în acest drum eu știu că este doar colega mea. Cunosc prea puțin pentru a o înscrie în cadrul sufletului neștiut, dar văd prea multe pentru a o înscrie în cadrul chipului misterios. Chipul expresiv susține ochi căprui, adânci, care parcă înțeapă undeva gândul, buzele mici sunt cuprinse exact de obrajii obraznici și neascultători, care schițează mereu zâmbete copilăroase. Părul brunet, prea închis la culoare pentru sufletul copilăros, ascunde umerii firavi. Un chip prea expresiv, poate prea, cu una cu două, oglinda sufletului ei. Un suflet de copil cu gânduri și idei mărețe, trecut prin întâmplări ori prea frumoase ori demne de ținut minte. Este doar sufletul fetei care iubește copilăria, dar dorește maturitatea.
ANDREEA-2005