Așa că nu maltratați copiii! Aveți nevoie de ei!

 

Ce mă fascina cel mai mult la tine, erau cele două tipuri de manifestări ale tale, care nu ți-au dispărut niciodată. Aveai inocența copilului, în lucruri banale de zi cu zi, și care dispărea brusc și lăsa o gândire matură să iasă la suprafață. Acum erai copil, te jucai și te manifestai ca un copil, ca mai apoi să spui: „Gata! Trecem la lucruri mai serioase!” Și de regulă erau lecțiile, sau plăcerea ta de a scrie.

Prima dată când am citit și altceva, în afară de poezii, scris de tine, a fost un eseu despre violența în familie, sub îndrumarea profesoarei de la școală. Am văzut influența unui adult dar și revolta unui copil. Acest eseu ți-a deschis ochii dar și inima mult mai mult față de tot ce se întâmpla în jurul tău. Nu știu cât de mult ai fost influențată de episodul violent la care ai asistat când erai mică, pe stradă, dar știu că nu l-ai uitat pentru că mi-ai spus.

Citeai tot felul de articole și materiale pentru a-l scrie și tot spuneai: „Nu se poate așa ceva!”. Îți venea greu să crezi că sunt copii maltratați în lume, că nu toți au parte de o familie sau de o viață fericită. Încercai să te pui în pielea lor dar nu puteai.

 Nu m-a mirat nimic când l-am citit pentru că așa erai tu - erai în stare să vorbești despre ceva auzit, citit, trăit cu multă maturitate pentru vârsta ta. Iar faptul că încercai să te pui în poziția cealaltă te ajuta să înțelegi și să separi binele de rău.

Eseul tău a participat la un concurs și a fost publicat, în numărul din iunie, în revista școlii.

Ai terminat și clasa a VI-a, tot cu premiul I și nota 10 pe linie, așa cum eram obișnuiți. 

 

Nu, violenței în familie !...iunie-2004, publicată în revista școlii Duiliu Zamfirescu

Noi suntem copiii iar ei părinții, de multe ori stăpânii viitorului nostru.

 Un copil maltratat are viitorul compromis. De ce nu ne putem stabili noi viitorul? De ce nu putem noi alege între ură și dragoste?

  Dacă nu ne vreți, spuneți-ne. Am fi mult mai mulțumiți de acest fapt decât de o curea urzicătoare pe spate. Mulți copii cred că le e un vis amar copilăria. Din cauza violenței în familie, visul anilor în flori albe ale copilăriei s-a spulberat. Dacă ne-am putea apăra unii pe alții, credeți că n-am face-o? Dar nu putem, pentru că voi ne asigurați ziua de mâine. Deși de multe ori am vrea să ne revoltăm, nu o facem. De ce? Pentru că, pentru noi, gândul copilăriei e mai pur ca albul zăpezii, mai binevoitor ca îngerii. Am vrea și noi să fim liberi ca păsările cerului, dar nu suntem. Am vrea și noi să auzim râsul anilor ce trec, dar nu putem, deoarece inima noastră e încuiată pe veci. Violența ne distruge atât pe noi, cât și pe voi. Face din ființele voastre niște animale doritoare de bătaie, dependente de maltratare. Iar pe noi ne transformă în victimele urii.

  Visăm de multe ori îngeri albi plutind pe cer, deschizând lin porțile iubirii. Dorim să vină o armonie, să ne poarte pe aripile ei și să ne arate dragostea. Gândim la o viață senină, în lumea visurilor infinite, vrem să alinăm durerea celorlalți, să nu plătească și ei ca noi. 

  Vrem să colorăm cerul atunci când este mohorât, să înverzim copacii când sunt uscați, dar mai presus, am vrea să ștergem de pe fața pământului tristețea.

  Știm că fără lacrimi nu există fericire, dar știm și că fără fericire lacrimi există totuși. O inimă cu sânge cald ar lăcrima la rugile noastre continue de încetare a violenței. Am plânge, dar nu mai avem lacrimi. Izvorul propriu a secat și acum ne plânge inima.

  Fără suflet, găsim acele informații reci care ne explică, științific, ce este și cum poate fi explicată violența în familie. Ni se spune că, deși s-au căutat factori specifici care să explice comportamentul violent în familie nu s-au găsit alții decât cei de natură socială. Unele persoane au probleme de personalitate (comportamente antisociale) ,ele neavând sentimentul de vinovăție după o întâmplare violentă.

  Vorbind cu sufletul, însă, la fiecare maltratare simțim cum un ac ne străpunge sufletul. Poate o să vă dați seama mai încolo de relele ce le-ați făcut, dar o să fie prea târziu.

Golurile din inima noastră vor fi prea adânci pentru a fi astupate. Dar noi nu o să vă refuzăm părerile de rău târzii, ci, cu lacrimi de iubire din ochii voștri o să potolim rănile sufletului nostru.

De ce nu putem fi o familie normală? Nu model, ci doar normală. O familie în care membrii ei se ajută reciproc, se sprijină la bine și la rău.

Dacă ați face un bine, nu ați vedea ziua mai senină decât dacă ați face rău? Vă putem răspunde noi, dar nu o facem. Vrem ca voi să vă descoperiți partea însorită a sufletului, căci noi încă mai avem încredere în voi, părinții noștri.

Dar nu abuzați de această încredere, căci uneori poate fi efemeră.

Deși ne maltratați, știm că ne iubiți, căci și noi vă iubim pe voi. Vă iubim și vă iertăm mereu, chiar dacă voi nu ne iertați.

Ați putea face ca o zi ploioasă să fie cu soare atunci când suntem cu voi, dar voi aduceți ploaie într-o zi senină. La fiecare lacrimă, cerul lăcrimează. V-ați întrebat vreodată de ce?

Pentru că ține cu noi, viitorul planetei, deși odată a ținut și cu voi, trecutul și prezentul nostru.  Nu v-ar plăcea ca pe pământ să dăinuiască numai armonia ?Nu v-ar plăcea să vă înțelegeți cu copiii voștri cum vă înțelegeți cu frații sau cu surorile voastre?

În sufletul vostru există măcar o flacără de iubire pentru acești copiii?

Eu nu sunt un copil care duce grija zilei de mâine, ci unul favorizat de soartă. Dar văd atât de multe la televizor și aud atât de multe de la alți oameni despre părinți și copiii lor încât îmi pot imagina prin ce trec acești micuți.

Din cărți, am trăit suferința unor copii alături de ei. Fetița cu chibriturile din povestea lui Hans Christian Andersen, este, poate oglinda ce reflectă suferința copiilor maltratați. Și ea visează la o căldură sufletească, dar visurile sunt trecătoare ca flacăra unui chibrit. Când dispare singura ființă dragă, dispar și marile speranțe. Ce titlu frumos de carte, Marile Speranțe, a găsit Charles Dickens. În el stă parcă visul unei copilării.Ochii încep să lăcrimeze și aproape se sting de atâta plâns. Neliniștea zilei de mâine, pe care o au doar condamnații și bolnavii fără scăpare, se întețea.Am simțit alături de Cosette din Mizerabilii lui Hugo, suferința nemărginită din sufletul fiecărui copil maltratat.

- Dacă aș putea face ceva, nu aș mai sta. Dar nu e cu putință.- Acesta a fost gândul meu de început, dar putem face ceva.

  Soarta acelor copii e scrisă undeva în stele și în voința noastră de a schimba în bine destinul. Noi ne facem viitorul și tot noi, uneori îl distrugem. Cum e cu putință? Doar noi suntem stăpânii pe această planetă, dar planeta ne distruge pe noi. Nu ne mai putem controla.

  Atunci când ai o putere mare ai și o responsabilitate mare. Atunci când ai un copil trebuie să ai grijă de el, să îl iubești mai mult decât pe tine însuți deoarece el o să-ți ducă amintirea mai departe.

 Dacă îți maltratezi copilul cine o să te ajute la bătrânețe? Cine o să-ți împartă bucuriile și tristețile când tu vei obosi? Tot ei, copiii pe care tu i-ai crescut și i-ai îngrijit cu prețul vieții. Dacă un copil nu este iubit dorește ori să își iubească copilul ori să îi clădească aceeași soartă pe care a avut-o el.

Și iarăși , in personal, ni se spune că datorită violenței în familie se pot produce depresii, dereglarea ritmurilor firești ale organismului, folosirea alcoolului în mod exagerat sau a unor medicamente, toate acestea ducând la tentative de sinucidere. Copiii care sunt martori ai cazurilor de violență în familie vor suferi și ei de depresii și boli ale sistemului nervos și este foarte posibil să devină și ei violenți.

              Așa că nu maltratați copiii! Aveți nevoie de ei!”

Mami, mi-ai pus fusta roșie?

 

Pe 16 mai ai plecat la Botoșani la un concursul interjudețean de matematică unde ai luat mențiune, iar apoi la Roman în județul Neamț, și ai luat premiul III.

Când auzeam cât de mult investește statul în elevi, mă întrebam unde or fi aceștia, că eu nu auzisem de vreunul care a fost ajutat. Eu știu doar că toate deplasările și concursurile, la care ai fost tu sau colegii tăi, au fost făcute pe banii noștri, ai părinților. Orice taxă de participare era plătită de părinți. Și la olimpiadele locale sau județene tot era ceva de plătit.

Sunt convinsă că mult mai mulți tineri ar fi participat la ele dacă ar fi fost ajutați cu aceste cheltuieli, care nu erau mici. Știam cazuri de copii foarte buni, dar care din cauza banilor, nu se puteau duce și era păcat.

Când plecai undeva, pentru tine conta doar faptul că plecai și nu unde, că aveai să cunoști alți oameni și îți propuneai să te simți bine. Mă sunai și-mi povesteai cum a fost drumul, ce program aveai, pe cine ai cunoscut, etc. Pe mine mă interesa dacă ai mâncat, ce anume și cât și unde stăteai. Pe tine, nu. Niciodată nu te plângeai de condițiile de cazare, doar rar de mâncare și cam la atât se reduceau nemulțumirile tale. Mâncarea, pentru tine, trebuia să fie comestibilă, cu cât mai puțină carne și grăsime, și obligatoriu ciorba. Dacă spuneai că totul e ok și pentru mine era suficient.

Cazarea la concursuri, de regulă era în căminele de elevi.

Erai plecată de vreo două zile, și-mi spuneam că totul e bine pentru tine până am vorbit la telefon cu mama lui Andrei, cu care erai la concurs, și care mi-a spus: ,,Săracii copii, în ce condiții stau! La Andreea e și mai rău, e geamul spart și au pus o pătură în geam”. Tu nu îmi spuseseși nimic de genul ăsta, iar când te-am sunat, ai confirmat că așa era, dar că nu ți s-a părut important și să stau liniștită. Am stat, ce altceva puteam să fac. Dacă tu nu te-ai plâns înțelegeam că nu era ceva grav. Dacă ai fi făcut-o, nu aș fi stat liniștită. Știam că nu te plângi din orice și că nu erai mofturoasă.

Dar ca să pleci undeva, trebuie să îți faci bagajele, iar tu nu le făceai niciodată și le lăsai pe seama mea. Nu era mare lucru pentru mine, le-am făcut dintotdeauna, dar parcă era timpul să începi și tu. Mereu îți puneam tot ce aveai nevoie și tot ceea ce îți plăcea, numai că, de data asta, am omis intenționat câteva lucruri, pe care știam că le doreai mai mult decât pe celelalte. Zile la rând te rugasem să scoți din șifonier lucrurile pe care doreai să le iei, nu ai făcut-o, ba mai mult, ai spus: ”Pune tu, că știi ce vreau!” Le-am făcut, dar puțin mai altfel decât altădată.

M-a cam durut sufletul, pentru că plecai într-o excursie de câteva zile cu clasa, dar trebuia să fie un început și pentru așa ceva.

Când ai ajuns la destinație au început telefoanele: ,,Mami, mi-ai pus fusta roșie?” „Nu”, ți-am răspuns. Apoi: „Mami, dar pantalonii roșii nu i-ai pus?”. „Nu.”. Iar, la alt telefon ți-am spus că ceea ce e în geantă, atât e, să nu mai suni să întrebi, că întrebi degeaba.

Te-ai supărat tare pe mine, dar a fost ultima dată când eu ți-am făcut geanta pentru a pleca undeva. Și ai tot plecat. Și mai mult de atât, ai învățat să pui în bagaje numai ce aveai nevoie, și nu multe, inutile, pentru că tu le cărai.

rămâi aproape

Pentru cel mai bun tătic!

 

Venea Paștele, nu doream să stăm acasă și am plecat la Tati, la Roma.

Am plecat cu autocarul pentru un drum de 38 de ore. Mie îmi era frică de avion chiar dacă nu mai zburasem niciodată. Tati prefera drumul scurt cu avionul dar eu nu, și m-am încăpățânat să mergem cu autocarul. Disconfortul mare, oboseala acumulată, dormitul în fund pe scaun și spaima la fiecare frână pusă de șofer m-au făcut să regret amarnic hotărârea luată. Încercam să îți ofer mai mult spațiu și mă retrăgeam pe o parte a locului meu, dar și așa tot nu îți găseai locul. În vama noastră am stat destul de mult: verificat pașapoarte, acte și procuri.  Tu erai trecută pe pașaportul meu și aveam procură pentru a putea ieși din țară.

La începutul drumului te-ai arătat încântată de plecare, dar pe parcurs ai devenit morocănoasă. La fiecare oprire a autocarului – care dura cam 20 minute, trebuia să te grăbesc să mergi la baie, altfel aveam de înfruntat o coadă care părea că nu se mai termina. Nici poftă de mâncare nu mai aveai și te săturaseși de uscături. Te plictiseai, dar chiar nu aveam ce să îți fac. Și eu deveneam irascibilă iar amândouă încercam să ne suportăm așa cum eram. Când am ajuns la Roma, nimic din toate acestea nu au mai contat. Eram toți trei și doream să avem o vacanță frumoasă, mai ales că pentru tine era prima oară. Și pentru că doream ca și Tati să țină minte aceste zile, îi făcusem două diplome, puse în ramă și semnate de noi, pe care scria: ,,Pentru cel mai bun tătic!” și „Pentru cel mai bun soț!”. Le-a pus pe peretele din camera lui și acolo au stat tot timpul.

Plecam dis de dimineață de acasă cu un rucsac în spate și luam la picior fiecare zonă, încercam să vedem și să ne bucurăm cât mai mult în cele două săptămâni de vacanță. O zi întreagă am vizitat Biserica Sf. Petru, am filmat și am făcut poze, uneori pe ascuns – erau zone unde era interzis fotografiatul, la Capela Sixtină, ne-am minunat de tot ce vedeam iar Tati ne traducea acolo unde era cazul. După mai multe ore petrecute în incintă, ne-ai spus: „Măi, eu am cam înțeles despre ce este vorba, da` mie mi-e foame!”. Ne-am uitat unul la celălalt, ne-am zâmbit și am realizat că te plictisiseși. Credeam că îți plăcea pentru că nu ai spus nimic până atunci. Din ziua aceea am ales locuri în care era mai multă acțiune pentru tine, și unul a fost Luna Park, , unde în multele ore petrecute acolo nicio secundă nu te-ai plictisit.

 Vacanța era pentru toți, și toți trebuia să fim mulțumiți. Ne spuneam că vom reveni când vei mai crește, peste câțiva ani, și atunci sigur vei dori altceva.

Acum te fascinau vitrinele magazinele iar când ți se cumpăra ceva –mai ales de îmbrăcat, mai că săreai în sus de bucurie, și de dulciuri nu te mai săturai. Iar înghețata era mic dejun, prânz și cină.

rămâi aproape