Zâmbea dar era atâta durere în acel zâmbet

 

Îți plăcea să confecționezi felicitări; era un alt fel de a iubi al tău. Nu cred că, în timp, a rămas vreo persoană, importantă pentru tine, care să nu fi primit așa ceva.

Când era o zi specială pentru noi, știam sigur că avem o felicitare, o scrisorică ascunsă printre lucruri în șifonier. Îți priveam fetișoară îmbujorată iar licărul jucăuș din ochi tăi ne anunța că ai făcut ceva de care erai tare bucuroasă, că era o surpriză și ardeai de nerăbdare să o descoperim. Dar nu oricum. Conta enorm pentru tine prima reacție a persoanei. Nu-ți luai ochii de la fața lui și-l fixai așa de tare ca nu care cumva să pierzi vreo mimică a feței.

Pe Tati îl aștepta mereu, când venea acasă, în șifonierul lui, un raft plin de scrisorele, felicitări, desene, lucrări de la școală, fel de fel de bilețele și carnetul tău de note cu care te mândreai. Așa măsuram noi trecerea timpului, cu ceea ce făceai tu zi de zi, nu cu ceasul. Cu cât erau mai multe, acolo, în raft, cu atât trecuse mai mult timp peste noi.

Le puneai acolo, pentru că știai că e locul unde umbla prima oară când venea după un drum, se schimba în ceva mai lejer. Și tu erai acolo lângă el când deschidea.

Iar Tati începea explorarea.

Îl priveai cum se uită la fiecare, cum dădea foaie cu foaie de-o parte, iar dacă ți se părea că a trecut prea repede peste una, îl întrebai: "Dar p`asta ai văzut-o? " Tati dădea din cap și te întreba, cu puține cuvinte, câte ceva despre ele. Atât așteptai ca să începi să-i explici când le-ai făcut, ce reprezintă, de ce le-ai făcut, și nu te mai opreai din vorbit. Iar el de asta avea nevoie, ca tu să vorbești, în timp ce încerca să-și oprească lacrimile, care îi umpleau ochii, să curgă pe obraji. Abia se abținea. Zâmbea dar era atâta durere în acel zâmbet, pe care eu o înțelegeam.

Acela era momentul vostru, iar eu îl priveam în liniște. Nu schițam niciun gest de frică să nu îl stric. Tu erai fericită, se vedea pe fața ta, că puteai să-i povestești tot ceea ce voiai, iar Tati, se vedea în modul în care te privea, cât de mult îl durea că, la toate acele momente ale tale nu fusese prezent.

Încă de la cămin ne-ai tot făcut felicitări. Că era 1 sau 8 martie, Paște sau Crăciun, desenai, lipeai tot felul de inimioare și floricele pe o foaie de hârtie, și ne scriai câte un mesaj.

Pe una ai desenat un trandafir și ne-ai scris: ,,acest trandafir, vi-l ofer cu toată dragostea. El este mic, dar dragostea mea pentru voi este nespus de mare. În sămânța lui există un prinț și o prințesă. Ei au un palat în care au trăit toată viața și pe lângă el au muncit, chiar fiind prinți. Niciodată nu le-a plăcut să stea degeaba. Când treci pe lângă ei ți se pare că sunt de aur! Și nu te înșeli. Însă nu înfățișarea lor e de aur. Ci bunătatea care este foarte mare.”

Pe alta, unde ai desenat mai multe flori, ai scris: ,,îți ofer aceste buchete de flori ca dar pentru recunoștință”.

Iar când ai început să înveți poezii, acestea erau nelipsite din ele: ,,Spune-mi care mamă anume e cea mai bună pe lume/ puii toți au zis de păsări/ zarzării au zis de zarzări/ toți pisoii de pisică/ iară eu de-a mea mămică!”

Le-am păstrat pe toate. 

                   rămâi aproape

2000-2001

Nu am dorit niciodată să îți fiu model în viață sau să mă vezi ca o mamă perfectă. Am destule defecte și capricii pe care mi le recunosc, și probabil, mult mai multe pe care le am dar la care nu mă gândesc. Sunt o persoană conservatoare, uneori inflexibilă și autoritară dacă e vorba de ordine morală, tradiții și drepturi legitimate, mă opun schimbărilor bruște dar sunt de acord cu schimbările prudente și graduale. Mă ghidez uneori după instinct, precedente și prejudecăți fără să găsesc sau să caut o explicație, și le iau ca atare.

Dar asta sunt eu, suma celor bune și celor rele. Nu le-am ascuns niciodată față de tine și am preferat să le vezi, să înțelegi și să simți felul meu de-a fi astfel încât să ajungi să iei și să păstrezi de la mine doar ceea ce te-ar fi întregit pe tine. 

Chiar și atunci când aș fi greșit, tu să ajungi să înțelegi de ce am făcut-o.

Pentru că numai atunci când simți, înțelegi.

*

Într-o zi, pe stradă, a trecut pe lângă noi o bătrână. Mi-ai spus șoptit că te sperie. Te-am întrebat de ce. ”E urâtă!”, ai răspuns. Am încercat să înțeleg de ce o vedeai așa. Vedeai exteriorul, care poate, la prima vedere să sperie, dar nu știai nimic despre persoana respectivă. Dar dacă ai fi știut, ar fi contat?

Te-am întrebat apoi dacă și de mine îți va fi frică când voi îmbătrâni, când voi fi ca ”mamaia Nela”, cum îi spuneai tu mamei mele, și dacă, atunci, voi fi urâtă pentru tine. Mi-ai spus că eu nu pot fi urâtă. ”Pentru tine, poate nu, dar poate pentru alții voi fi”, am replicat

Ai dat din cap în semn că ”nu”, ca și cum nu se putea asta, dar de spus nu ai spus nimic.

Din acea zi, nu te-am mai auzit niciodată spunând că bătrânii te sperie sau că erau urâți; că pe măsură ce creșteai, nu ai pus egal între vârstă și om bun, asta e cu totul altă poveste.

Aveam noi o vorbă: ”și infractorii îmbătrânesc!”.

Era ceva din comportamentul meu ce știu că nu ți-a plăcut niciodată. Când mă supăra ceva sau cineva, dar e vorba de acea supărare spre dezamăgire, de părere de rău, mă retrăgeam în interiorul meu și nu mai vorbeam. O făceam cu toată lumea nu numai cu tine, și încă o mai fac, rar, dar o mai fac. De ce rar?! Pentru că este extrem de greu să mă mai poată dezamăgi ceva pe lumea asta.

E modul meu de a nu vorbi mai mult decât trebuie, de a nu da amploare unei discuții sau situații care chiar nu merită, ca mai apoi să nu ajung să regret cuvinte aruncate la supărare, doar pentru că nu am putut să tac în acel moment. De multe ori, când nu am tăcut, am greșit.

Pe tine, acest fel de a fi al meu te supăra. Îți plăcea mai mult când ne contram, eu spuneam una, tu spuneai alta, decât atunci când tăceam, te priveam și tăceam. Știai că sunt tare supărată. Apoi împăcarea se producea de la sine, fără cuvinte mari sau cu prea multe.

Imaginându-i pe cei dragi în diverse situații, punându-te pe tine în diferite situații, ai trecut de la a vedea ce era în jurul tău în termeni de ”frumos și urât” la ”cum m-aș simți eu dacă cineva mi-ar spune cineva așa...”, ”cum m-aș simți eu dacă cineva mi-ar face așa ceva...”

Deveneai atentă la sentimentele noastre, așa cum eram și noi atenți la ale tale și niciunul dintre noi nu ar mai fi provocat supărarea celuilalt cu aceeași greșeală.

Dacă aveai o ciocolată, nu doreai să o mănânci dacă nu luam și noi o bucățică. Te refuzam, dar tu insistai și-ți vedeam în ochișori rugămintea de a lua. Acelea erau momentele în care inima mea era plină de fericire și simțeam că toți trei eram un tot. Nu aveam nevoie de mai mult.

                               rămâi aproape

ai înțeles că și adulții greșesc

 

Mi-aduc aminte că îți spuneam că nimic nu  mă rănește mai tare ca minciuna, și că pot trece cu vederea aproape orice, dar nu și peste minciună.

Erau dăți, când nu pot spune că mă mințeai, dar spuneai un adevăr parțial și eu îți replicam că și minciuna prin omisiune tot minciună rămâne.

Se întâmpla să îți iei de mâncare pe biroul tău- un fruct, o prăjitură sau un pahar de suc -și-apoi avea loc câte un incident, dădeai pe jos sau murdăreai peretele cu ciocolată și suc.

Dacă te întrebam ce s-a întâmplat, spuneai scurt ,,s-a murdărit”. Evitai să spui clar că tu ai făcut-o și nu îți asumai greșeala.

Zâmbeam și-ți spuneam că am văzut și eu că ”s-a” murdărit dar nu l-am văzut când a făcut-o.

Ți-am adus aminte când eu, în graba de a-ți aduce mâncarea în dormitor (țin minte clar că era ceva cu sos) m-am împiedicat de franjuri covorului de-a zburat mâncarea în toată camera. Greșeala era a mea, m-am grăbit, dar tot eu am suportat consecințele: am frecat franjurii covorului de nu m-am mai văzut. Doream să înțelegi că a greși nu e o vină, se poate întâmpla oricui și oricând și e bine să recunoaștem când greșim și să fim sinceri. Și da, va fi vina ta atunci când o vei face intenționat.

Sau, ieșeai la joacă îmbrăcată într-o pereche de pantaloni și nu după mult timp veneai să te schimbi, pe motiv că nu te simți bine în ei și doreai rochiță. Eu le văzusem pe fetițele de afară cum erau îmbrăcate, erau în rochițe. Doream să dai glas dorinței tale și te provocam să spui adevărul. Îți spuneam ferm ,,nu”, dar făceam mențiunea că dacă vei fi sinceră și vei spune de ce doreai să te schimbi, atunci putem discuta. Reveneai la explicațiile date și recunoșteai: ”Pentru că și fetițele sunt îmbrăcate în rochițe”. Așa eram de acord atunci.

Erau  rețineri din partea ta, minore într-adevăr, dar nu doream să devină un obicei, și cu timpul să se transforme în minciuni. Dacă te obișnuiai să spui exact ce gândeai, ce doreai, ce ai făcut, ți se va părea ceva normal. Anormal ți se va părea să nu spui.

Apoi te-ai confruntat cu dilema- a spune adevărul înseamnă că pârăsc?

Dacă vorbeam de școală, și accidental spuneai de cearta dintre doi copii iar eu te întrebam de ce s-au certat, îmi răspundeai că tu nu pârăști. Foarte bine, apreciam asta. Nu era vorba de tine ci de alte persoane, și se putea trage ușor concluzia că ai pârî. Dar eu mama ta, îți pusesem o întrebare la ceva ce tu ai povestit, iar răspunsul tău nu ar fi fost pâră, ci doar un răspuns.

Dar dacă te-ai fi dus la cineva străin, care nu-ți pusese nicio întrebare și ai fi povestit în mod răutăcios, atunci ar fi fost pâră.

Iar pentru tine a spune adevărul, în toate formele lui, brut, șlefuit, frumos, urât, trist sau vesel, a devenit deprindere.

Era sfârșit de săptămână, după-amiaza și ai ieșit la joacă, dar nu după mult timp te-ai reîntors.

Mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva rău, erai supărată. Mi-ai spus, pe un ton agitat, că ai spart geamul unei mașini: ”Ne jucam și aruncam cu pietricele, și pietricica mea a spart geamul mașinii!” ”Ești sigură că tu ai făcut-o?”, te-am întrebat. ”Da! Pietricica mea!”

Nu m-a bucurat ce mi-ai spus, dar era ceva asumat de către tine, și eram convinsă că așa era, pentru că tu asta susțineai.

Nu știai a cui era mașina și am plecat amândouă să o identificăm.

Mă pregăteam să ascult replicile unui vecin supărat, pe bună dreptate, că i-ai spart geamul mașinii și speram să înțeleagă că ce s-a stricat se poate repara.

Era a cumătrului nostru, căruia îi botezasem fetița, și care stă în același bloc cu noi, dar la altă scară. M-am mai liniștit, știam că va înțelege ce s-a întâmplat, urma să îi schimbăm geamul spart și nu va rămâne supărat pe noi. Mașina era nouă, cumpărată de cel mult o lună.

Tu ai plecat acasă, eu m-am dus să explic situația cumetrilor noștri. Era spartă luneta.

 L-am sunat pe Tati și i-am povestit ce s-a întâmplat. ,,Nu cumva să o cerți! S-a întâmplat, nu a vrut!”, a spus.

Știam și eu că nu ai vrut să faci asta, dar nu vedeam cum să nu fiu supărată și să nu îmi pară rău. Greșeala ta era destul de costisitoare.

Acasă, mă așteptai cuminte în pat și m-ai fixat cu privirea de cum am intrat. Aveai o față întrebătoare care dorea să afle ce am făcut dar și pregătită să asculte reproșurile mele.

Nu te-am certat și ți-am zis și de ce: ți-ai recunoscut și asumat greșeala. Aș fi fost și mai supărată decât eram dacă ai fi încercat, chiar pentru puțin timp să dai vina pe alt copil, să încerci să minimalizezi fapta și să pasezi responsabilitatea.

Îți spusesem de multe ori că, niciodată, dar niciodată nu vei fi certată pentru o faptă făcută din greșeală și recunoscută.

Dar am discutat despre ce s-a întâmplat, de ce, cum și consecințe.

Nici nu am apucat să spun ceva, că tu m-ai anunțat: ,,M-a sunat și Tati, și el nu e supărat!”

Nu m-a mirat deloc atitudinea lui și am zâmbit.

O singură dată s-a supărat pe tine: erai mai micuță, destul de încăpățânată, și ai murdărit oglinda din hol, voit. Apoi te-ai așezat în fața ei și îți admirai opera. Tati a văzut, și ți-a spus: ,,Ok! Acum să o ștergi!” și ți-a dat o cârpă să o cureți. Nici în ruptul capului nu ai vrut. Timp de o jumătate de oră ai stat în fața ei și ai tot repetat: ,,Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!” Exasperat de cuvintele tale, te-a dat din fața oglinzii-,, Pleacă de-aici!”, cu un gest care mima ,,una la funduleț”.

A fost singura dată când Tati a ripostat la ceva făcut de tine, dar ai ținut minte. Faptul că el nu era zi de zi cu tine, țineai minte mult mai bine și mai în amănunt clipele petrecute împreună.

Și ai mai ținut minte o întâmplare:

 Într-una din zile, la școală, s-a aplicat o corecție colectivă. Era gălăgie în clasă și toți elevii au primit câte o linie la palmă. Ai venit acasă  foarte supărată și nu înțelegeai de ce ai fost pedepsită dacă tu nu ai făcut nimic rău. Plângeai și spuneai: ,,Eu nu am greșit! De ce să fiu pedepsită?”

Se bătea cap în cap cu tot ceea ce eu încercam acasă să te învăț- să spui adevărul, să îți asumi faptele și să îndrepți lucrurile acolo unde e cazul, și totul va fi în regulă, să ai încredere în cel de lângă tine, să dai dacă vrei să primești, și că niciodată nu vei fi pedepsită sau certată pe nedrept.

Ți-am spus clar că a fost o nedreptate corecția la palmă, nu numai față de tine, ci față de toți copiii din clasă. S-a pedepsit o faptă, atunci pe moment, faptă care cu siguranță urma să se mai repete, iar modul în care s-a făcut, după mine, nu făcea decât să scadă stima de sine a unui copilul dar și încrederea în adulți.

În niciun caz nu doream să ajungi să experimentezi toate acestea.

Eu veneam dintr-o perioadă în care copilul-elev nu avea niciodată dreptate în fața dascălului, și nu de puține ori, auzeam câte un părinte care propunea:”Urecheați-l Doamnă, dacă nu e cuminte! Eu degeaba îl bat, că nu mă ascultă!” Și ce era mai grav, vedeam și acum, printre părinții colegilor tăi pe unii care încurajau bătaia la școală.

Nu am fost de-acord niciodată ca cineva să dea în tine. Nu avea nici dreptul și nu avea de ce.

Tu erai obișnuită să ți se explice dacă ai greșit cu ceva, și înțelegeai de vorbă bună. Asta a fost reacția mea la prima ședință cu părinții.

Atunci ai înțeles că și adulții greșesc dar și că pot fi profund nedrepți, câteodată.

                                                            rămâi aproape

Nu vreau să fiu ocolaristă!

 

După terminarea lecțiilor aveai mereu program ,,de voie”, așa îi spuneai, și făceai ceea ce doreai, dar de regulă, când nu ieșeai afară, te uitai la desene animate. Într-una din zile am văzut că-ți micșorezi ochii pentru a vedea mai bine la televizor. 

Mi-am dat seama imediat că e vorba de miopie, eu aveam ochelari și miopie, și știam că se transmite. Ne-am dus la medic, verdictul: ochelari.

N-ai fost deloc încântată, și tot spuneai ,,Nu vreau să fiu ocolaristă!”, ca și cum a purta ochelari era ceva rău și urât. 

,,Dar mami e ocolaristă?”, te-am întrebat. ,,A, nu!”, ai spus repede, ca și cum nici nu se punea problema. „Atunci nici tu nu vei fi!”, te-am asigurat.

Din acel moment nu ai mai avut nimic împotriva ochelarilor.

Am încercat să-mi dau seama de ce eu nu eram ”ocolaristă” pentru tine; deși am ochelari de la 14 ani, i-am purtat numai la școală și când mă uităm la televizor, iar pe stradă, niciodată, unde nici nu mă chinuiam să văd dacă nu vedeam bine. De-asta tu nu mă vedeai ”ocolaristă”, nu-i purtam zi-de-zi. La început așa i-ai purtat și tu, sporadic, dar cu timpul a început să-ți placă.

Iar primul incident nu a întârziat să apară.

Fugeai în curtea școlii, ai căzut și ți-ai rupt rama la ochelari, dar lentilele nu s-au spart, că erau rezistente la șocuri. M-a sunat învățătoarea, spunându-mi că s-a întâmplat ceva, dar să nu mă sperii că nu e grav.

Grav, ne-grav, când era vorba de tine totul mă speria: un banal strănut sau o răceală însoțită de febră, un vis neplăcut care-ți provoca o tresărire în somn și atunci îți luam o mânuță în palma mea și simțeam cum te liniștești, sau o simplă supărare de la joacă devenea pentru mine o apăsare în suflet. O, Doamne, câte frici și temeri mai aveam în suflet când era vorba de tine.

Iar acum căzuseși. Trebuia să te văd cu ochii mei, să te aud că-mi spui că ești bine.

Erai destul de liniștită când am ajuns, dar aveai urmele lacrimilor pe obraji și un bandaj la genunchi pus de asistenta școlii. Nu pot să spun ce mi-a ars mai tare sufletul: lacrimile pe care știam ca le-ai dat sau mica rană de la picior.

Nu am suportat niciodată să văd lacrimi în ochișorii tăi și aș fi făcut orice să nu le ai niciodată.  Atunci când le aveai, îți spuneam: ,,Lacrimile tale sunt prea prețioase ca să le dai pentru cineva/ceva.”

La scurt timp ai plâns iar pentru că ne muriseră papagalii. Erai la școală când s-a întâmplat, nu ai văzut dar a trebuit să-ți spun. Nu aveam cum să-ți ascund și am încercat, pe cât am putut să te fac să înțelegi că acum sunt în altă parte, într-un loc mai bun, că e un rai pentru animăluțe și acolo le e cald și bine...Nu te-am convins. Ai țipat, ai strigat, ai plâns iar eu am avut cea mai proastă idee posibilă pentru acele momente- să cumpărăm alții. Ai respins scurt propunerea mea, nu mai doreai alții. Tu, acum, nu doreai decât să-ți plângi papagalii.

Mă simțeam total neputincioasă și pentru prima dată, nu am reușit să îți explic ce s-a întâmplat în așa fel încât să te liniștesc. Nu am știut cum să o fac. Mizam pe trecerea timpului și pe uitare.

                                                                rămâi aproape