2003

 

Trecerea de la doamna învățătoare la domnii profesori nu te-a intimidat iar eu ți-am dat un singur sfat: ”Ai grijă cum începi clasa a V-a! Așa cum o vei începe, așa vei termina și clasa a VIII-a!”

Și ți-am explicat aceste cuvinte: după cum vei fi percepută de profesori, drept un elev bun sau nu, la învățătură, așa vei rămâne pentru ei toți anii. Pe moment nu prea ai înțeles tu dar în timp mi-ai dat dreptate. Nu de puține ori s-a întâmplat ca un copil, considerat mai slab la învățătură, să facă la o lucrare sau să răspundă la oră, de nota 10, dar să i se pună la îndoială munca, pe motiv că, profesorul era convins că nu e munca lui, că cineva i-a suflat sau a copiat de undeva. Iar când un elev bun greșea, era iertat pe motiv că sigur e un accident și nu se punea problema că el nu ar fi învățat.

Și elevii buni se pot duce cu lecția neînvățată sau cu temele nefăcute, dar ei sunt iertați mai ușor de profesori. Dar un elev, considerat slab, și prins că nu a făcut ce trebuia, este taxat imediat. Și greu, foarte greu se poate schimba această patalama de ,,slab” pusă unui elev.

Venise timpul să nu mai facem zilnic lecțiile împreună și să te las să înveți singură. Mi-am zis că erau suficienți cei patru ani, dar o să te ajut acolo unde ai fi avut nevoie.

Vi se predase o teoremă nouă la matematică, și pentru a putea rezolva o problemă a trebuit să înveți cum se demonstra acea teoremă. Știai enunțul, dacă nu știai să o demonstrezi. Te-ai convins că poți avea impresia falsă că știai, când de fapt nu știai. ”Știu că nu știu nimic!”, ai zis.

În afară de formule și teoreme, pe care le rețineai mot-a-mot, nu te-am lăsat să memorezi ca la carte la niciun obiect. Reformulam amândouă frazele până când reușeai să redai ceea ce trebuia reținut din lecția respectivă, punctând ideile principale.

Așa aveai în minte un plan al lecției, cu idei principale, pe care puteai oricând să le dezvolți liber, rețineai mult mai ușor informațiile, dar te ajuta și să poți vorbi cursiv.

Îmi aduc aminte, când te ascultam la vreun obiect, cum te opream și-ți spuneam că nu am înțeles nimic și că te pierdeai în amănunte. Te opreai, te concentrai și ieșea exact așa cum știam că poți: scurt, clar și la obiect.

Asta era recompensa mea: siguranța și încrederea ta în tine, pe care le afișai atunci când vorbeai.

Era perioada în care îți criticam des modul tău de exprimare: când fragmentai o frază cu ”ăăăă...”, când foloseai propoziții un pic mai mari decât ”Ana are mere, pere și nuci”, când nu aveai nicio logică în ideea pe care doreai să o explici sau te pierdeai în amănunte și uitai esențialul.

Tu îmi spuneai: ,,Eu!? Eu nu vorbesc cursiv?! Să îmi vezi colegii cum vorbesc!”. Dar pe mine nu mă interesau alte persoane, ci doar tu.

Știam care era problema, dar nu știam cum să o rezolv. Nu citeai! Adică nu citeai nimic ce nu era necesar pentru școală sau nu era în lista de lecturi suplimentare dată la clasă. Îmi spuneam că sigur, atunci când te vei mări, vei citi mai mult și să am răbdare.

Aveam, dar nu înțelegeam de ce nu îți plăcea să citești, sau mai bine zis, de ce nu aveai răbdare să pătrunzi în tainele unei cărți. De început o carte, o mai începeai, dar nu o terminai niciodată. Spuneai că te ia somnul când citești.

Iubeai toate jocurile care implicau logica, îți făcea mare plăcere tot ceea ce ieșea din mâinile tale iar matematica nu era un obiect, ci o pasiune.

Cred că și eu am greșit. Ți-am recomandat cărți care mi-au marcat mie copilăria, care mi-au plăcut și credeam că și ție îți vor plăcea, dar nu a fost așa.

Încercam să te fac să citești și-ți spuneam: ,,Ce preferi? Faci 20 de probleme la mate sau citești o carte?” ,,Fac 20 de probleme!”, alegeai tu. Nu te limitai la 20, trebuia să te opresc, altfel ai fi lucrat cu orele.

Într-o zi ți-am zis: „Gata, te apuci de citit! Obligatoriu! Fără comentarii!” Aveai un obicei care îmi plăcea tare mult, nu mă contraziceai niciodată dacă vedeai că sunt fermă în ceva sau supărată. Spuneai mereu: ”Da, mami!”, dar știai că revin în scurt timp asupra a ce am hotărât.

Am luat prima carte care mi-a căzut în fața ochilor: ,,Cei trei muschetari” de  Dumas. Am pus cele două volume pe noptiera ta și ți-am zis că, cel puțin o oră, în fiecare zi, vei citi. Nu ai spus nimic, te-ai urcat calmă în pat, ai luat un volum în mână, te-ai uitat la el apoi l-ai luat și pe al doilea, și le-ai studiat ca și cum nu văzuseși o carte în viața ta și te întrebai ce sunt astea.

Apoi, pe un ton relaxat, m-ai întrebat: ,,Dar trebuie să le citesc pe amândouă? Nu înțeleg din primul ce se întâmplă?”

Am început să râd,  am luat cărțile și le-am pus la locul lor, în bibliotecă. Greșisem și cu „Cireșarii”, cu ”Scrisoare de dragoste”, sau cu Jules Verne.

Trebuia să accept realitatea din acel moment: nu doreai să citești. Dar nu mă dădeam bătută. Știam că odată și-odată, o vei face.

Într-o seară, destul de târziu, ți-ai dat seama că ai uitat să-ți faci o temă pentru a doua zi, la școală. Aveai de citit și de rezumat o carte, alta decât cele din lecturile suplimentare, și ai uitat de ea. Nu mai aveai timpul necesar pentru a citi, și m-ai  rugat să-ți povestesc eu una, iar tu ți-ai luat notițe. Am făcut amândouă o schemă logică a cărții (temă, timp, spațiu, personaje) și speram să te descurci. Nu a fost nevoie, nu te-a ascultat la oră.

Te-am ajutat pentru că mereu am fost de părere că dacă pot să te ajut să îndrepți ceva, o să o fac de fiecare dată. Nu am mers niciodată pe ideea ”Du-te așa, cu lecția nefăcută, să-ți pună 4, să te înveți minte!”

 Și nu ai uitat niciodată rezumatul la acea carte (era ”Contele de Monte Cristo”, de Dumas).

Altădată, ai împrumutat o carte de la Ioana, bună prietenă din „gașca” de la bloc. Probabil ați vorbit afară, la joacă, despre carte și ai vrut și tu să o citești. M-am mirat când ai venit cu ea acasă, iar la dorința ta de a o citi am spus ”Dă Doamne!”. Timp de o lună a stat pe noptiera ta, lângă pat, fără măcar să o deschizi. La un moment dat, ți-am zis:  „Cred că e cazul să-i dai Ioanei cartea, că eu m-am săturat să o șterg de praf.” ”Ai dreptate, așa am să fac!”, a fost răspunsul tău.

Dar a apărut Harry Potter și atunci s-a întâmplat o minune, pentru că ai dorit să o citești. Era prima dată când ai spus asta răspicat. Putea să coste oricât, putea să nu se găsească că tot aș fi făcut rost de ea. Ai citit-o pe nerăsuflate și așa ai făcut și cu următoarele volume, până când au apărut ecranizările și gata cu cititul.

Nu înțelegeam de ce nu te atrăgea cititul. După mine aveai talent la compuneri, îți așterneai pe hârtie gândurile și trăirile, făceai poezii și mi se părea că nu exploatezi mai mult această aptitudine a ta. Mergeai la olimpiadele de română și luai premii, combinai foarte bine literatura cu matematica, îți plăcea, e drept, mai mult gramatica, dar citeai puțin. Te-am întrebat de ce.

Mi-ai spus că nu îți place să citești, pentru că la școală ești pusă să înveți cuvintele cuiva, să le știi exact ca în carte, și nu îți cere nimeni părerea ta. Ți se cerea mereu să spui ce au înțeles alții și nu ce ai înțeles tu. Vi se dicta rezumatul și aceea și numai aceea era viziunea corectă asupra unei opere literare. Iar ție îți plăcea să te exprimi în scris, liber fără tipare și să dai frâu liber imaginației.

rămâi aproape

Au urmat rolele....

 

În vară, am revenit la clinica de la Bacău. De mai multă vreme observam că nu luai deloc în greutate, și pe lângă toate acestea, făceai des amigdalită.  Degeaba mergeam la medici, și îți dădeau tot felul de antibiotice, că după o perioadă, recidivai.

La un consult, după multe altele, mi s-a spus: ,,Dacă asta nu a mers, încercăm altceva”, și am știut că trebuia să plecăm iar din oraș. Acest ”altceva” era un alt antibiotic, fără a se face măcar un exudat, o analiză sau mai știu eu ce alte investigații se puteau face.

Ni se dădea un tratament, la trei zile eram la control și ți se schimba iar tratamentul.

Aveam încredere în clinica de la Bacău, și, așa cum au procedat și cu un an în urmă, te-au supus la investigații complete de plămâni, inimă, etc, iar recomandarea lor a fost de scoatere a amigdalelor.

Mi s-a explicat că era dreptul meu să întreb de ce se dă un anumit tratament, de ce un anumit antibiotic și ce analize îl recomandă. Până atunci, tratamentele pentru răceală și roșu în gât nu fuseseră niciodată date în urma unor analize. Nu știam că trebuia făcut un exudat, pentru a se vedea microbul respectiv prezent și la ce tratament răspunde.

Cred că dacă aș fi pus asemenea întrebări la noi în oraș, în secunda următoare eram dată afară din cabinet. Poate într-un oraș mare e altfel, lumea e altfel, dar în provincie și mai ales în orașele micuțe, medicul e Dumnezeu și cine nu e obedient nu mai are ce căuta la acel cabinet. Și unde să te duci? Medicul din spital e cel care are și cabinetul privat, și ești nevoit să taci. Așa era în acei ani.

Mi-aduc aminte când aveai febră și am mers la spital. Am stat cu orele și-am așteptat, nu pentru că erau mulți pacienți la rând ci pentru că veneau tot felul de cunoștințe la medicul respectiv, care intrau fără să le pese de cei care așteptau la rând. Tati s-a enervat și la un moment dat a cerut să fie respectat rândul, iar răspunsul medicului a fost: ”Cui nu-i convine să se ducă în altă parte!”

Operația a fost fără complicații iar urmările s-au văzut rapid: în scurt timp ai început să iei în greutate, iar până la sfârșitul anului aveai cam 10kg în plus. Noi eram încântați dar tu, nu.

Aveai 1,38 m înălțime. Știu exact, pentru că stă mărturie peretele de la logie, unde am început să marcăm din acel an înălțimea ta, și am îngroșat, cu creionul, an de an, pentru a nu se estompa cu trecerea timpului. Acolo sunt și acum.

Ai mai scăpat de kilogramele în plus prin sport, dar nu printr-un sport de echipă, nu te-am putut hotărî să faci unul în mod organizat, ci cu un program bine stabilit.

Ți-am propus ca pe vară în vacanță să înveți să joci handbal, volei, sau orice alt sport ai fi dorit. Ai refuzat.

Ne-am gândit că mersul pe bicicletă ți-ar face bine, și am cumpărat una, fără să te întrebăm.

Ai refuzat să mergi cu ea, și spuneai clar că tu nu ai vrut bicicletă.

Dar ți-ai dorit patine, și când le-ai avut ți-a fost frică să mergi cu ele. Susțineai că nu ai stabilitate pe ele.

Au apărut trotinetele, și ți-ai dorit și tu una. Un timp te-ai plimbat cu ea. Mai aveau câțiva copii de la bloc și făceați întrecere între voi, apoi le rezemați de peretele blocului și vă continuați joaca în alte moduri. Încet, încet nu ai mai luat-o afară, și a avut aceeași soartă ca și bicicleta și patinele. Le-am dat altor copii.

Nu am aruncat niciodată nimic de la tine dacă era în stare bună și mai puteau fi folosit. Le dădeam. Și eu primeam de la sora mea sau de la prieteni diverse lucruri folositoare, și mă bucuram de ele. Iar dacă ceva mai putea fi folosit, de ce să nu îl poată folosi altcineva dacă tu erai de acord. Te întrebam când dădeam ceva.

Au urmat rolele. Parcă erau făcute expres pentru tine, așa de mult ți-au plăcut. Primii pași cu ele, i-ai făcut în casă, fără pic de frică de parcă dintotdeauna ai mers cu ele și abia așteptai să ieși afară, să te plimbi.

Eu mă întrebam dacă am făcut bine că ți le-am luat. Am încercat și eu să merg câțiva pași, dar nu am putut, nu aveam stabilitate și mi-a fost teamă. Din tot ce avuseseși până acum, rolele mi se păreau cele mai periculoase. Dar ție nu.

Te priveam cu teamă cum coborai scările, și te rugam să te ții strâns de balustradă, iar tu-mi zâmbeai și spuneai- ”Da mami!”, dar numai strâns nu te țineai.

Rolele îți plăceau pentru că făceai echilibristică cu ele: puteai să mergi cu spatele, sa faci fel de fel de răsuciri sau ”scheme” cum le spuneai tu, și aveai grijă să mi le arăți de fiecare dată când învățai ceva nou.

Pentru un timp scurt, ai folosit palmare, cotiere și genunchiere, dar doar pentru un timp. Apoi aveai grijă ”să uiți” dar eu știam de ce o făceai. Niciun copil nu mai ieșea cu așa ceva, iar tu, dacă o făceai era ca și cum ai fi recunoscut că ”ești micuță” și nu ”mare”, cum te considerai atunci când îți convenea.

Iar când veneai cu genunchii juliți și mă supăram că nu le-ai purtat, pentru a scăpa de cicălirea mea spuneai „Promit că o să le pun”. Uitai imediat ce se treceau juliturile și vânătăile.

Ai avut o copilărie plină de julituri, vânătăi și cu capul spart de două ori. Dar tu erai fericită!

Popularitate sau note bune?

 

Ai început să mergi la concursuri școlare de matematică și-ți plăcea. Uneori spuneai că a fost ”ușor” . Faptul că lucrai din culegeri te ajuta să poți aprecia o problemă ca fiind ușoară sau grea. Niciodată nu apreciai subiectele în funcție de părerile altora, de cum au fost pentru ei acele subiecte, ci de cât de greu erau de rezolvat.

De la un concurs, ai venit acasă foarte bucuroasă. Ai spus că ai făcut bine, dar nu ăsta era motivul bucuriei tale, ci faptul că în acea zi ”ai câștigat” o prăjitură. Am așteptat să-mi explici și am aflat cum, în timpul concursului, băiețelul care stătea în spatele tău ți-a cerut răspunsul la o problemă. Tu ai spus că i-l dai în schimbul unei prăjituri. Băiețelul a acceptat și tu i-ai dat problema. Degeaba îți spuneam eu că nu a fost frumos nici din partea ta nici din partea lui, că tu ai ținut-o pe-a ta: „Da' ce, fată? Era munca mea!”. Știai că munca se răsplătește. După mai multe schimburi de replici, ai înțeles că la un concurs contează numai munca ta, și nu munca luată de la alții, că locul este al tău numai dacă îl meriți și nu îl cumperi sau negociezi ca la piață, iar dacă vrei să ajuți pe cineva, o faci fără să ceri nimic în schimb- de-asta se cheamă ajutor.

Nu după mult timp ai plecat la Iași, la un concurs interjudețean, împreuna cu Alexandra, colegă de clasă. Oricare copil din clasa ta, ar fi putut fi ales de către doamna învățătoare să meargă, pentru că toți erați buni și foarte buni, la învățătură. Și nu o spun pentru notele sau calificativele pe care le primeați; și la alte clase și școli era aceeași notare.

Făceam comparație cu ce învățau alți copii, pe care îi cunoșteam și cu felul lor de-a fi, de zi cu zi. Vedeam caietele lor de teme și-mi spuneam: ,,Astea le-au făcut anul trecut”.

Voi munceați mult mai mult și aveați potențial. Nu era concurs, la care vă duceați, să nu luați premii, mergeați la Centrul de excelență, înființat de doamna voastră, unde veneau copii din tot orașul și aveați parte de pregătire suplimentară de calitate. Iar la acest centru nu mergea cum voia fiecare. Se dădea o testare și numai un punctaj mare îți asigura participarea.

Și mulți din clasa ta erau acolo.

Erați o generație, cel puțin pentru mine, fantastică și eram sigură că toți, dar absolut toți veți avea un rol determinant, sau nu știu, veți face ceva care să conteze în viață. Majoritatea erați copii unici la părinți, dezinvolți și cu personalități foarte puternice.

Ai venit de la Iași cu premiul-mențiune și în puține cuvinte ai explicat cam cum a fost concursul pentru că te grăbeai să-mi explici ce ai făcut și văzut în Iași. Scoteam cuvintele cu cleștele de la tine, dacă te întrebam unde ai stat, ce și unde ai mâncat.

Nimic din toate acestea nu erau importante pentru tine. Tu doreai să-mi vorbești de dulciuri și prăjituri ”mai ieftine decât la noi”, de teiul lui Eminescu unde ”se ducea să se întâlnească cu iubita lui” și căreia nu-i reținuseși numele, de bănci, de străzi, de tot ce ai văzut acolo. Astea au fost de reținut pentru tine.

Cu încă două concursuri în oraș, cu diplome și premiul I din clasa a IV-a, munca ta a fost pe deplin răsplătită.

Te bucurai și nu prea, pentru că toate aceste realizări ale tale te îndepărtau într-un fel de unii colegi.

E o tristă realitate a vieții de zi cu zi, dar a fi un elev conștiincios, automat ești catalogat de cei din jur drept ”tocilar”. Ți-ai făcut în fiecare zi tema, ești tocilar, ai numai note de zece, sigur ești tocilar, ai învățat în fiecare zi, numai un tocilar face asta.

Mă durea când îmi povesteai că ți se spunea așa și mi-era teamă ca nu cumva să dorești să

arăți că nu ești așa, alegând singura cale de a fi pe placul colegilor de clasă, și aceea de a nu mai învăța și de a nu mai avea note bune.

Nu ajungeam nicăieri cu sfaturi de genul că nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic, că doar ție îți ești datoare în a face sau a nu face ceva. La acea vârstă era foarte importantă părerea colegilor despre tine și trebuia să găsesc o modalitate prin care să te fac să nu ajungi să crezi și tu așa ceva despre tine. În niciun caz tu nu erai o tocilară.

Popularitate sau note bune? A fi popular era ceva ,,wow”, iar notele nu te ajutau foarte mult la asta. Deveneai cunoscută prin prisma diplomelor, dar nu populară.

Știu că, atunci când un coleg de clasă ți-a zis că ești tocilară, ți-am spus să îl întrebi în câte ore își face el lecțiile, pentru că tu le terminai în cel mult 2-3 ore și le făceai foarte bine. Apoi să compari timpii amândurora, iar ce vei obține e diferența dintre un om inteligent și un tocilar.

Cel inteligent termină lecțiile repede și bine, iar tocilarul poate să stea și toată noaptea să le facă, tot nu va înțelege mare lucru. Iar tu trebuia să fii conștientă că erai inteligentă.

Înțelegeai și rețineai foarte repede, scriai și socoteai foarte rapid, nu făceai nimic mecanic ci numai după ce erai convinsă că trebuie să faci sau cum să faci. Stăteai, te gândeai, analizai și apoi făceai.

O mămică m-a întrebat odată, referitor la notele tale, de FB și de 10: ,,Ce îi dați doamnă să mănânce?”. Era mama unui copil care, te mai ”complimenta” din când în când cu apelativul ”tocilară”. De multe ori m-am întrebat câte din răutățile copiilor sunt din proprie inițiativă sau de fapt sunt răutățile părinților, transferate copiilor. Și tot de atâtea ori, tindeam spre părinți.

Ai avut puterea și tăria să nu te lași doborâtă de cuvinte și ți-ai văzut de drumul tău, dar ceva tot se schimbase. La ore, ai început să ridici mâna pentru a răspunde, mai puțin decât o făceai. Știai, dar nu mai ridicai mâna așa de des. Când te-am întrebat de ce o faci, mi-ai spus că e important că tu știi iar dacă te întreabă răspunzi, dacă nu, nu.

Ai avut mereu timp pentru toate, pentru că ai învățat să fii organizată. După ce veneai de la școală, mâncai, apoi te culcai. Nu ai fi renunțat la somn pentru nimic. Urmau apoi temele și pregătirea suplimentară, și-ți rămânea destul timp liber; de regulă, în cursul săptămânii îți făceai de lucru în casă sau te uitai la televizor, iar în weekend erai afară, la joacă, și la cel târziu nouă jumătate – zece erai în pat.

Cam ăsta era acel program al unei ”tocilare”, în care își găseau loc și petrecerile zilelor de naștere ale colegilor, prietenilor, rudelor, și nu erau deloc puține într-un an calendaristic.

Tu ai învățat pentru tine. Eu doar am trasat limite peste care nu am trecut dacă era vorba de educația ta. Orice am putut discuta și negocia, orice dorință și plăcere a ta,  dar mai puțin învățatul care nu era de negociat.

Când discutam despre responsabilități se știa clar, învățatul era responsabilitatea ta, așa acum eu și Tati aveam responsabilitatea familiei și a căminului nostru. Cum ar fi fost să spun și eu: azi îți dau de mâncare, mâine nu. Niciun copil nu alege să vină pe lume, părinții aleg, iar responsabilitatea lor e de a-l ocroti.

Știai că nu recompensez pentru note. Consideram notele ca fiind evaluări la un anumit moment ale muncii depuse. Da, te-am recompensat pentru efort, pentru munca depusă dar nu pentru notă. Tu erai cea care trebuia să alegi unde și cum doreai să te situezi în scala ta de valori. A fi un elev bun sau un elev mediocru, a ținut numai de tine.

Iar tu ai ales, ai ales să fii un elev de nota 10.

Uneori spuneai că facem sacrificii pentru tine, și atunci mă supăram că puteai gândi așa. Doream să înțelegi că fiecare om în viață are de făcut unele alegeri, iar noi ne alesesem drumul pe care să mergeam, sau mai bine spus drumurile, pentru că erau două, noi aici, și Tati, ceva mai departe, dar acele două drumuri se uneau în noi. Și că orice pas al tău înainte, era și al nostru. Noi am trăit cel mai frumos în viața asta, cu tine și prin tine.

rămâi aproape

Gata cu joaca! Acum trecem la lucruri serioase.

 

Ai dorit să nu te mai aștept, la terminarea orelor, în fața școlii, ci să vii împreună cu colegii, pe jos, până acasă. Spuneai că ești mare acum și știi să te descurci. Cu teamă în suflet, te-am lăsat. Aveam înțelegerea să mă suni când ieșeai de la școală, să mă suni dacă te oprești pe undeva, la cofetărie sau în alt loc, iar eu calculam cam cât ți-ar lua drumul până acasă, și așteptam să îți aud pașii pe scara blocului. Aveai de trecut două intersecții, semaforizate dar foarte circulate. Știam că erai atentă, teoria - cum și când se trece strada - o știai perfect, urma să o aplici acum, singură, fără mine.

Dar când ajungeai, nimic nu mai conta la vederea bucuriei de pe fața ta. Și începeai să povestești ce ai făcut tot drumul, pas cu pas: cât ați mai râs și glumit, ce ați văzut, cine a căzut, cine cu cine s-a supărat sau împăcat, tot, tot, tot. Nu îți mai tăcea gurița.

O dată, împreună cu alte colege, ați făcut-o pe reporterul. Ca microfon ați folosit un pix sau un stilou, și puneați întrebări oamenilor pe stradă. Unii au răspuns, alții nu. Nu ai avut teama că ai fi putut fi repezită, și nu vedeai de ce ar refuza atâta timp cât tu întrebai respectuos: ”Cum vi se pare această zi de primăvară?”.

În altă zi, v-ați oprit la un fast-food. Știai că nu sunt de acord să mănânci ceva pe drumul spre casă, pentru că eu te așteptam cu masa pusă. Ai mâncat, acasă nu ai mai avut poftă de mâncare, dar supărarea ta, cea mai mare a fost când ai observat că nu mai aveai ursulețul de pluș, pe care îl luaseși dimineață cu tine la școală. Ai început să plângă și să te vaiți. Așezată pe parchet, în genunchi, strigai: ”Ursulețul meu! Ursulețul meu!”. Te-ai liniștit când am fost de acord să-l căutăm. Am refăcut traseul pas cu pas, minut cu minut, și când am fost sigure că am eliminat locurile în care nu se putea să fie, am sunat la fast-food. Acolo era și a doua zi l-am recuperat.

Încă din clasa I ți-ai luat câte o jucărie în ghiozdan, la școală. Spuneai că te uiți la ea din când în când, o bagi repede în bancă iar doamna nu te vede.

Mă întrebam uneori dacă vei renunța vreodată la jucăriile de pluș dar nu doream să renunți vreodată să te joci. Pentru că ție îți plăcea să te joci.

Până și lecțiile le făceai într-un mod așa de firesc și ușor, ca și cum te jucai. Numai că era o joacă serioasă. Când treceai de la una la alta, spuneai: „Gata cu joaca! Acum trecem la lucruri serioase.” Sau: „Gluma e glumă, gata, acum la treabă!”.

 

rămâi aproape