Numai Lucky sau Lăcoanca, cum îi ziceai, nu a ținut cont de ”ochii și fata” și într-o seară te-a mușcat. Erați amândoi în pat și vă tot certați. Mereu făceați așa pentru că vă disputați partea stânga a patului, unde dormeai tu cu perna ta favorită. Era locul tău și el știa asta. Până te urcai în pat nici nu-l interesa acel loc, dar când îți simțea intenția de a sta acolo, în secunda următoare, acolo era și el. Și așa începea cearta între voi. Sau mai bine zis o ”joacă mai serioasă”, din care se întâmpla ca Lucky să iasă victorios de cele mai multe ori doar pentru că tu renunțai. Dar atunci nu ai dorit să cedezi, l-ai împins, ai țipat la el și i-ai dat una peste fund. Lucky a sărit la tine, cu intenția sau fără intenția de a te mușca. Era de multe ori imprevizibil. Te-a zgâriat pe față. Și cum aveai ochelarii la ochi, impactul loviturii a fost mai puternic.
Te-ai speriat așa de tare încât ai început să plângi și să țipi: ”Câinele tău, uite ce mi-a făcut! Deschide ușa și dă-i drumul pe scări!” Era câinele meu când te supărai pe el.
Văzând că nu spun nimic, ai continuat: ”Da, sigur, ții mai mult la el decât la mine. Lasă că îl duc la hingheri mâine dimineață!”. ”OK. Dar să îmi aduci înapoi lesa și zgarda, că am dat bani pe ele”-am încercat eu să te fac să zâmbești puțin. ”Tu glumești, dar uite ce mi-a făcut!”
Aveai dreptate dar ce puteam face. Mereu te rugam să nu mai țipi la el, să nu faci mișcări bruște în preajma lui și să îl iei ușor, că așa înțelege. Era exact ca tine, dacă îi explicai cu frumosul, înțelegea, dacă nu, devenea catâr. L-am certat apoi, dar faptul era consumat. Lucky se băgase sub pat și ore bune nu a ieșit de acolo. Știa că făcuse ceva rău.
În dimineața următoare, când te-ai trezit, erai mai binedispusă dar la ochi aveai o vânătaie mare. Am mângâiat-o, dar nu am rezistat să nu te întreb: ”Îl duci acum la hingheri sau mai târziu?” ” Ha, ha, ha !”, ai spus ironic.
Așa ai avut un semn și de la Lucky, o vânătaie pentru o perioadă la ochi și ai dat multe explicații celor din jur. Supărarea nu ți-a ținut mult timp. Seara erați iar împreună, ca și cum nimic nu se întâmplase dar tot îl mai taxai cu un ”Bleguțule! Retardule!”.
Tot era bine că ți se schimba tonalitatea vocii când le rosteai, și așa știam că de fapt tu vrei să spui ,, tot te iubesc sau îmi ești drag, prostuțule, așa mic și neajutorat cum ești!” Numai celor dragi te adresai așa iar ei știau adevărata semnificație. Dădeai un alt sens la cuvinte sau inventai câte un nume pentru fiecare de parcă voiai să fie numai al tău.
”Dacă îi spun pe un ton mieros ”ce prost ești!”- e bine, iar dacă țip la el nu e bine?!” „Spune-i cum vrei, dar fără să ridici vocea și mâna la el”-am replicat. Lucky percepea foarte bine inflexiunile vocii și reacționa ca atare: mârâia sau dădea bucuros din coadă, în funcție de cum i te adresai. Iar tu trebuia să înțelegi ca nu mai era jucăria ta, ci partenerul tău de joacă. Trecuse vremea când făceai ce doreai cu el, când îi făceai codițe, îl spălai pe dinți, îi puneai șosete în lăbuțe și te distrai că nu mai putea merge, îl băgai în mașina de spălat sau câte și mai câte îți treceau prin cap. Acum el își cerea dreptul de a nu mai accepta chiar totul din partea ta. Crescuserăți amândoi și fiecare dorea să arate că era ”șeful”.
rămâi aproape