Sunt un fluture venit din amintire

 

Poem pentru suflet...2 ianuarie 2005

Sunt un fluture venit din amintire

Ca o stea trimisă din iubire,

Într-un colț al lumii așteptând

O rază de soare ce vine plăpând.

Dar zorii zilei topesc dimineața

Și noaptea se duce ușor

În grota iubirii, unde-mi stă viața,

Ca stropii de ploaie în zbor.

Izvorul de apă adună tăcerea,

A nopții fiică în dar,

Poveste de viață ce-și spune durerea,

Și-și cântă potecile rar.

Suferind fără să simți…2 ianuarie 2005

Ura naște-n suferință

durere-n tăcere.

Dragostea în neputință,

fagure fără miere.

Suferința în aproape

naște ura de departe.

Numai dragostea în viață

e aparte.

Numai ura ne dezleagă

După foaia vieții ruptă,

S-o apleci, când ea se-apleacă,

Pe ai noii inimi criptă.

Doar în dragoste îți pare

Că deșertul are mare,

Și că litera-n zadar

E parfumul din pocal.

Suferind fără să simți

Ura roade inima-ți cu dinți

Și amarul vieții duble

Crezi c-alină vise crude.

Crezi că este în zadar

Să visezi că ai un cal,

Să gândești că ești năluca

ce nu știe drum ce-apucă.

Dar nu știi că în zadar

Este apa din pocal,

Ce-ar putea să fie

 când o apă când pământ.

Pădurea fără brazi…28 ianuarie 2005          

Ce vis frumos, copile-ai mai avea,

Fără de umezi din salcia grea?

Când cu pădurea ta, cu tot

Asculți încet neîncetatul ropot?

Fragment de vis pare-n zadar,

Cuvântul tot și-al lui amor,

Când din pădure pleacă greu

Cu amintiri în vis bătute

Cu crengi în vânt rupându-le

brazii, plopii fără umbră.

Cum zici că o sa vezi

Pădurea fără brazi ?

Și dacă îmi plăceau fetele, ce făceai?

 

Telefonul în viața noastră a fost mereu important pentru noi. Era modul în care țineam legătura unul cu altul, micșoram distanțele dintre noi și știam mereu unde se află fiecare în orice moment. Aveam un obicei al nostru, pe lângă altele, de a ne da bip, atunci când ajungeam pe undeva, dar nu aveam timp să stăm de vorbă, și așa anunțam că am ajuns și că totul era în regulă. Tu îmi dădeai bip ori de câte ori doreai să te sun, pentru că așa stabilisem, pentru a nu-ți consuma minutele din abonamentul tău pe conversațiile cu mine. Iar dacă plecai pe undeva, bip-ul primit mă anunța că ai ajuns cu bine. La fel făcea și Tati la orice plecare sau venire acasă; chiar dacă erau multe bip-uri, eu știam ce înseamnă fiecare: e în aeroport, a urcat în avion, a decolat, a aterizat, ș.a.

Tu mă sunai de fiecare dată când ieșeai de la școală și-mi spuneai dacă veneai direct acasă sau mai rămâneai cu colegii. Eu estimam timpul astfel încât să fie masa pusă când ajungeai și să mâncăm împreună. De multe ori îți aduceai și telefonul, îl puneai lângă farfurie și credeai că eu nu vedeam. Dar te vedeam și chiar dacă nu-ți convenea, te rugam să îl duci în camera ta.

Chiar și de la distanță tot auzeai când suna, și te ridicai de la masă să răspunzi.  Îți ceream să respecți masa, pentru că eram convinsă că nu putea fi ceva atât de urgent încât să nu poată aștepta.

Odată, eram toți trei la masă, iar telefoanele au început să sune pe rând: când celularul tău, când telefonul fix. Nici eu, nici Tati nu ne-am ridicat să răspundem la fix, l-am lăsat să sune. Eram la masă și nu doream să fim deranjați. Dar tu nu, nu ai rezistat și te-ai tot ridicat de vreo două, trei ori. Pentru tine erau. Din modul cum vorbeai ne-am dat seama că vorbeai cu un băiat. Când ai  revenit la masă, Tati ți-a spus: ,,Măi tati, m-am convins. Mă bucur că îți plac băieții!”, și-a zâmbit. Tu l-ai privit lung, încă erai în picioare lângă masă, și-ai spus: ,,Și dacă îmi plăceau fetele,  ce făceai?” I-a cam rămas mâncare în gât, dar ți-a răspuns fără să stea prea mult pe gânduri: ”Tot copilul meu rămâneai!” Am continuat masa în aceeași atmosferă veselă dar pentru noi a fost prima temă de reflecție pe care ne-ai dat-o. Iar modul tău de a vorbi deschis și de apune punctul pe ”i” era de admirat. Și îmi umplea sufletul de fericire, pentru că îmi dădeam seama că tu conștientizai că noi, părinții tăi, suntem lângă tine și poți discuta orice cu noi. Eu nu aș fi avut curaj, niciodată, să discut acest subiect cu părinții mei, cum cred că mulți din generația mea, nu ar fi făcut-o.

Atunci, tu de fapt, ai făcut ceea ce făceam eu cu tine când erai micuță, când puneam într-o anumită ipostază pe cineva drag ție: spuneai că un om bătrân era urât și te sperie, dar dacă eram eu sau Tati acel bătrân, nu mai era urât și nu te mai speria.

De data asta telefonul făcuse un lucru bun. Dar de cele mai multe ori, nu. Când dormeai ți-l luam de pe noptieră, dar numai dacă eram convinsă că dormi profund, pentru a nu te deranja. Te rugam, ca măcar atunci când învățai să îl dai pe vibrație, dar rar o făceai. Spuneai că nu te deranjează, dar vedeam că nu e așa, și numai simplul fapt că te uitai să vezi cine te suna, te distrăgea de la ceea ce făceai. Și mai era o problemă-ora la care dădeai sau primeai un telefon.

Nu mi se părea normal ca, după o anumită oră să suni pe cineva, pentru a sta de vorbă, dacă nu ești membru al acelei familii ci doar un prieten care nu are ce face, și s-a gândit el ”i-a să-l sun eu pe X”. Și chiar și cei din familie, dacă nu era ceva urgent, nu ar fi normal să sune la ore nepotrivite, iar după mine, orele nepotrivite sunt, vara după ora 21, iar iarna, după ora 20.

Ideea e că, vorbeai prea mult la telefon.

În generală, inițial ai avut telefonul cu cartelă reîncărcabilă, apoi ai avut abonament, și așa au început costurile suplimentare la telefon. Din lună în lună erau și mai mari și te-am trecut iar pe cartelă dar ne-am dat seama că nu era o idee bună: ai vrut să suni acasă dar nu ai mai avut bani pe telefon. Ți-am făcut iar abonament dar doream să devii responsabilă cu privire la costurile suplimentare pe care le făceai. Discutam, mă supăram pe tine, și promiteai că nu se va mai întâmpla.

Alocația lunară primită de la stat era a ta și hotărai singură ce făceai cu ea. Deci aveai banii tăi și doream să vezi cum e când plăteai din ei. Poate așa ai mai fi redus din conversațiile care durai cu orele și care, dacă nu strigam la tine ”mai termină cu vorbitul”, nu se mai încheiau.

Chiar dacă alocația nu era o sumă mare și nu acoperea costul, alta era ideea. Timp de două luni ți-am oprit alocația iar tu ai devenit ceva, ceva mai responsabilă. Costuri suplimentare ai continuat să ai, indiferent de cât de mult ți-am mărit abonamentul. Dar de-acum era ceva normal, anormal ar fi fost să nu ai.

               rămâi aproape

Voi ridica acest caiet/ din rafturi prăfuite

 

Ți-ai făcut un caiet de amintiri și l-ai dat colegilor și prietenilor pentru a-ți scrie în el.

Pe prima pagină ai scris: ”Sunt amintiri pe care ai vrea să le mărturisești cuiva, dar nu poți. Sunt cuvinte pe care ai vrea să le spui , dar, de multe ori nu ai curajul.”, și: ”Voi ridica acest caiet/ din rafturi prăfuite/Și voi găsi pierdut în el/iluzii rătăcite!”

Îmi citeai și mie din el, uneori.

Așa am aflat că, prietenul tău drag și „principala concurență” cum îți plăcea să-i spui, ți-a scris: ,,nu merge înaintea mea pentru că s-ar putea să nu te pot urma, nu merge în urma mea pentru că s-ar putea să nu te pot ghida, mergi alături de mine și fii prietena mea (Albert Camus)... dacă ar fi că tu să trăiești 100 de ani, eu aș vrea să trăiesc 100 de ani fără o zi, în așa fel voi fi mereu alături de tine.”

Și tu scriai în caietele de amintiri ale altora. Era parcă un schimb, tu scrii în al meu iar eu scriu în al tău, iar dacă el/ea nu mi-l dă, nici eu nu i-l dau.

Aveai o formulă de început (”Hello!”), și o scriai cam în toate caietele pe care le completai, numai că la Andrei ai nuanțat introducerea:

,,Deci „Hello! Să știi că toate agendele pe care le-am completat începeau cu „Hello” și nu ar fi trebuit să încep la tine tot așa pentru că tu ești special. Adică ești my bestfriend.(...) Trăiește-ți viața! Du-te înainte cu MATE, că merge bine, indiferent de unele mici decepții!!! RĂMÂI LÂNGĂ MINE orice ar zice alții, orice aș zice eu (că și eu greșesc).”, și ai încheiat cu ,,Fii prietenul tuturor, inamicul nimănui!” . În spatele agendei, unde era o hartă a lumii, ai colorat cu albastru Focșaniul ca fiind orașul natal al lui Andrei, și cu verde Parisul, scriind că e orașul tău natal, cu mențiunea: ,,aș vrea eu, dar speranța moare ultima. Poate într-o altă viață...”

Faptul că începuseși să folosești mai des ironia și autoironia în grupul tău, nu a rămas netaxat în paginile caietului tău: ,,ca orice om ai și tu defecte. Nu prea multe dar ai! Dar singurul care cam deranjează e ironia.” Sau - ,,la început mi-ai fost super antipatică, dar de ce nu știu. După aceea, înaintând în vârstă și în gândire am început să privesc lucrurile cu alți ochi”Iar rândurile care te-au făcut să exclami „Uau”, au fost: „Nimic mai andreeaoavrămescian în ochii care își duc căutarea până la capăt. Aura andreeoavrămesciana despre care vorbesc n-are cum să fie altceva decât naiva încununare a pleoapelor..și buzele se termină undeva, undeva unde nu știu..”

 

Pentru că erai în vacanță, ne-am gândit să facem unele modificări în casă, și în mod special o reamenajare a camerei tale. Ultima dată o făcusem când ai intrat în clasa a I-a, pentru a marca o nouă etapă în viața ta. Tati dorea să modificăm și holul cu bucătăria, și ne tot făcea diverse schițe de cum credea el că ar fi bine. Noi ne dădeam cu părerea dar mai mult îl încurcam. Eu doream să facem mai puțin și mă îngrozeam la gândul de cât praf și dezordine urma să fie. Ca să scape de noi și de cicăleala noastră ne-a propus să plecăm la mare, noi două, timp de 7 zile - atâtea spunea că îi trebuie pentru a termina.

Era ceva nou pentru noi, să plecăm fără el -o singură dată o mai făcusem când erai micuță și nu a venit pe vară acasă. Dar acum era acasă și eram obișnuiți să plecam toți trei.

Ideea de apleca amândouă, mama și fiică, ne-a plăcut și așa am făcut. A fost altfel. Ne-a lipsit Tati, dar pentru prima dată am fost numai noi două fără rutina sau grijile de zi cu zi, doar noi două și atât. Ne-am plimbat, ne-am antrenat în tot felul de discuții, am făcut tot ceea ce-am dorit ca să ne simțim bine, mai puțin datul în tiribombe în care am refuzat să mă urc cu tine.

 Am fost ca două prietene în vacanță iar eu am lăsat mama din mine să nu existe în acele zile.

Eu, cea care mereu am planificat și raționat orice bănuț, m-am ghidat în acele zile după sloganul ”cât e, atâta e!” În seara dinaintea plecării, aproape terminasem banii pe care îi aveam- mai puțin banii pentru drum, și ne-am scotocit prin toate buzunarele pentru că tu doreai să mai cumperi câte ceva. Râdeam și număram banii, iar când am văzut că avem suma dorită ne-am zis „hai să-i cheltuim, că tot plecăm”.

Am revenit acasă și eram curioase să vedem ce a făcut Tati în lipsa noastră. Noi știam ce am făcut - ne-am distrat, dar el rămăsese să muncească. Exclamațiile noastre de  ,,oau” și ,,bravo, tati!” i-au arătat că eram foarte încântate. Schimbase în 7 zile gresia și faianța din bucătărie și toate erau puse la locul lor, pe hol înlocuise parchetul cu gresie și era o altă zugrăveală. Ne-am dat seama că a fost o muncă titanică și ne-a cuprins pe amândouă un sentiment de vinovăție. 

Încercam să îl îndepărtăm cu  „tu ne-ai trimis!...nu a fost la fel fără tine!”, dar adevărul era că....ne-a fost super bine!

 

condiție necesară dar nu suficientă

 

Ai început să-mi vorbești mai mult de felul de a fi a celor din jur și îi vedeai altfel.  Cuvintele ,,are/nu are suflet” erau din ce în ce mai des spuse atunci când te refereai la cineva. Nu mai conta popularitatea sau cât de bun era la învățătură acea persoană.

Îmi relatai mai des întâmplări în care colegii erau ,,apostrofați”de către profesori la clasă și îți trăgeai singură concluziile: ,,Nu așa se face. Intrase în pământ de rușine, săracul.”

Se vedea clar că nu trecuseși peste episodul tău. Nu știam încă dacă era bine sau nu, că nu reușiseși să o faci.

Îmi vorbeai de diferența dintre profesionist și om. Puteai să admiri ce face cineva ca profesionist dar totodată puteai să nu îl placi ca om. Nu mai așteptai să fii plăcută de toată lumea, așa cum tu, la rândul tău, recunoșteai că nu plăceai pe toată lumea. Nu mai căutai să înțelegi de ce nu te place cineva, dar îți explicai de ce nu îl plăceai tu. Încercai mai întâi să înțelegi persoana respectivă și apoi o plăceai sau nu.

Cu tine ai devenit mult mai critică și îți recunoșteai cât și ce puteai. Dacă te întrebam –„Care e nota minimă pe care o poți lua?”, spuneai o notă, și de la acea notă în sus era rezultatul.

Ai renunțat să te mai duci la olimpiada de română, conștientă că sunt alții mult, mult mai buni decât tine, cum era Ioana, prietena ta de la bloc, care se remarca și avea să aibă o ascensiune deosebită, iar tu îi recunoșteai meritele. Îți plăcea în continuare să scrii dar nu-ți plăcea să înveți pe de rost ceva, îți formai propriile opinii și refuzai să îți însușești opiniile altcuiva.

Cred eu că matematica te-a ajutat foarte mult să-ți dezvolți gândirea logică. De la felul tău de-a fi cu reacții spontane ai trecut la autocontrol, iar când te apucai ,,de lucrurile serioase”, îți puneai des întrebarea: „Dar dacă fac așa, unde mă duce asta?” . Până și în limbajul curent foloseai termeni matematici-„condiție necesară dar nu suficientă”, „valoare de adevăr” și altele.

Eu așteptam să văd ce hotărâre vei lua, dacă vei renunța la concursuri sau nu. Dar nu ai renunțat. Ai plecat la Galați, Roman, Suceava, apoi Focșani, și ți-ai adăugat la palmares o diplomă de excelență, un premiu II și două mențiuni.

Te duceai acum cu un alt comportament, mai detașată și cu dorința de a concura. Iar când plecai, spuneai că îndeplinești prima condiție, necesară dar nu suficientă, de a căștiga, și aceea de a participa.

Apărea o nouă preocupare la tine, informatica, și pe 11 iunie ai dat examenul pentru permisul european de conducere a computerului, ECDL - Award of Course Completion, ORACLE Academy-coursework and training si database programmimg final exam, și terminai clasa a VII-a cu zece pe linie.

 

The creation of the truth

-publicată în revista Kaleidoscope a scolii Duiliu Zamfirescu-catedra de limbi moderne ….2004

To invent is to discover.

 To discover is to search./

 To search is, very simple, to dream.

 In dreaming everything is hidden: the creation, the poetic limits, the mirage.

 In fact the poetic limits aren`t yet discovered because these appear as a cold effigy and they disappear as a phantom.

 The trust in creation is like the trust in the truth, because the truth is indisputable.

 When the sand of the life flowers, it will remain the sand of creation, because that will never be taken by the wind.

 The creation will remain like a memory album, over centuries: an album with a big mystery.

 You dream twice, you create only once, because what you have discovered once, you won`t discover another time.

 Every year the key of creation pitches in the abyss of our mind, and the gift to discover is the gift to dream./

The creation is poetry, the poetry is a feeling, and the feeling is the word.

 So, in a word written from the heart is hidden: love, peace, sadness.

                                               rămâi aproape