Și a devenit parfumul tău preferat

 

Pentru că făceai fitness, ai devenit mult mai riguroasă cu alimentația ta. Nu mai doreai să mănânci carne de porc, numai pește și pasare iar vita nu-ți plăcea. Ciorbița rămăsese în preferințele tale iar legumele și fructele nu-ți lipseau. Încercai să elimini cam tot ce era prăjit și mă atenționai de fiecare dată: ,,Dacă e prăjit nu mănânc”. Și nu mai prăjeam.

În afara casei, când erai cu prietenii, rezistai mai greu: ”Am luat o porție de cartofi pai, și i-am mâncat încet, unul câte unul. Știi ce buni erau!”

Nu înțelegeam de ce îți impuneai toate aceste restricții, pentru că noi nu făceam abuzuri în casă, și cred eu, că mâncam destul de sănătos. Dar tu nu erai de acord. Iar felul cum arătai nu îți dădea niciun motiv: erai suplă și înaltă, fără pic de grăsime nelalocul ei. Tu te vedeai grasă și cu burtă, și admirai fetele cu abdomenul plat.

Îți plăceau pastele și săptămânal făceam de 2-3 ori. Învățasem să fac paste cu ton, și mândră de mine, ți-am spus într-o zi că la masă avem o rețetă nouă. Ți-au plăcut. Bucuroasă, am repetat rețeta, consecutiv vreo două săptămâni. Ai mâncat de fiecare dată și nu ai comentat.

După un timp, ceva mai mare, ți-am propus: ,,Facem o pastă?” ”Da, dar nu cu ton!”, ai adăugat repede.  Or fi fost ele bune, dar te adusesem la saturație.

Ne țineai morală de fiecare dată când noi mâncam ceva ce tu eliminaseși. Îmi venea greu uneori să gătesc, pentru că eu doream ceva iar tu, altceva. Iar dacă era și Tati acasă, avea și el mâncărurile preferate iar tu doar gustai din ele, nu mâncai.

 Ne-ai schimbat până și orele de masă. După ora 7 seara nu mai mâncai iar Tati era cel mai deranjat de oră: ”Fetelor, mai lăsați-mă cu ora voastră, că eu până mă culc, mie mi-e foame iar”. El era obișnuit să mănânce mai târziu. Dar ne rămânea prânzul, la aceeași oră. Singurele la care nu renunțai erau dulciurile dar  încercai din răsputeri să le mai reduci. Doreai din când în când o cafea, în care puneai lapte și multă apă și o beai, nu într-o ceașcă de cafea, ci într-o cană. Așa îmi place și mie să o beau, în cană. La tine, numai cafea nu era. Nu înțelegeam cum o puteai bea așa, dar era plăcerea ta. Și mai avea una- ceaiul de tei. Rare erau zilele în care nu spuneai ,,Mami! Fă-mi și mie te rog un ceai!”

Etajerele din baie au devenit subiect de discuție între noi două, iar Tati ,,ne-a împăcat”. Ne-a mai pus unele din sticlă și apoi le-am împărțit. Ne-am delimitat cremele, gelurile de duș, fardurile, creioanele pentru ochi și parfumurile. „Astea-s ale tale și astea ale mele”. Tati era cel care ne aducea de câțiva ani, parfumurile- mie Amarige iar ție, Dolce Gabbana Light Blue și credea că îți place dacă de atâta timp îl foloseai.

Dar s-a întâmplat să aducă o dată și alte mostre de parfumuri, și după ce le-ai testat, ai fost convinsă că unul ți se potrivește: Hot Couture Givenchy Eau De Parfum.

Și a devenit parfumul tău preferat.

Preferai mirosurile dulci, florale, de ciocolată și nucă de cocos. Dar asta nu te împiedica să le folosești și p-ale noastre uneori. De la Tati foloseai parfumurile iar de la mine, creioanele de buze și de ochi. Nici nu trebuia să spui când o făceai, vedeam de fiecare dată pentru că le schimbai locul sau le rupeai vârfurile. Cam ăsta era și motivul când treceai la ale mele- creioanele tale aveau vârfurile rupte.

Ai început să preferi la îmbrăcăminte culorile negru, alb, gri și maron, iar ghetele, cizmele și bocancii erau preferate pantofilor și sandalelor. Ai renunțat la multele bijuterii, mai puțin la cercei, purtați, nu unul în fiecare ureche ci numai doi la o singură ureche, iar accesoriul preferat a devenit un ceas mare de mână, bărbătesc. Îmi plăcea noul tău stil, mai puțin culoarea neagră. Doar vara mai era culoare în hainele tale.

Renunțaseși la ideea de mărirea sânilor, și acum aveai alta, să-ți albești dinții. Nu știam dacă să te iau în serios sau nu. Cum în fiecare an mergeai la stomatolog la un control, pur și simplu s-a întâmplat ca medicul să-ți spună: ”Știi că ai cea mai bună dantură-A2? Nu e perfect albă, dar e cea mai sănătoasă. Să nu cumva să îți treacă prin cap să ți-o albești”.  Nu știu dacă tu i-ai spus că doreai să o faci, sau a făcut-o pentru că vedea prea mulți tineri care doreau să-și albească dantura, dar a fost cu folos. Ai renunțat la idee. Era părerea unui specialist pe care tu îl respectai și aveai încredere în el, care a știut să îți alunge teama de dentist dar mai ales era persoana care ne deschisese ochii în privința aluniței tale.

”...am de gând să dansez, să cânt și să mă simt bine”

 

Omul de lângă tine a devenit  centrul atenției tale. Nu conta cum arată, cum se îmbrăca, ce note avea dacă era la școală sau cine îi erau părinții.

Pe tine te interesa cum gândește, ce simte, ce face sau ce planuri are și nu de multe ori spuneai despre cineva ,,gândește bine” sau că ,,are fițe”.

Locurile unde îți plăcea să ieși seara, le-ai înlocuit cu altele, pe motiv că vin prea multe ,,piți”. Pe acestea le catalogai în ,,piți-piți”, ,,piți- proastă” și ,,piți deșteaptă”. Deveneai radicală și pur și simplu dădeai deoparte persoanele cu care credeai că nu ai nimic în comun.

Erai conștientă că și tu erai considerată de către unii ca fiind cu ,,fițe” și nu te deranja. Era treaba lor și nici nu încercai să înțelegi sau să afli de ce te vedeau așa.

Te deranjau discuțiile despre partea materială și deveneai ironică când cineva încerca să se remarce în acest mod. Mi-aduc minte când, un băiat, student, copil de medic, te-a invitat la o cafea și te-ai dus. Ai fost dezamăgită că a încercat să te impresioneze cu ce mașină avea, pe unde a fost în vacanțe și a culminat cu o invitație la piscina personală. Ai avut răbdare cât ai putut, și la un moment dat i-ai spus: ,,Bun. Am aflat ce au făcut părinții tăi. Dar tu, personal, ce ai făcut până acum?” L-ai blocat.

Era o nouă atitudine a ta care nu avea cum să nu fie observată.  Erai aceeași Andreea doar prioritățile deveneau altele.

 La școală, erai pe același drum, de-tot-înainte. Erai mândră că la olimpiada de matematică întreg podiumul a fost ocupat de uniriștii care erau prietenii tăi: locul I-Andrei, locul II-Marius, locul-III-tu și Cașu: ”Celelalte licee se vor bucura tare când noi vom pleca la facultate: poate vor lua și ele premii la mate”, ai spus.

Școala Duiliu Zamfirescu și Colegiul Unirea dominau concursurile de matematica și nu numai. Ți-ai mai adăugat la mapa cu premii o mențiune la olimpiada de geografie, apoi ai luat Permisul european de conducere a computerului - ECDL iar clasa a X-a o terminai cu media 9.89, premiul I.

Venea vacanța mare și surpriza mea a fost când te-ai hotărât să pleci în tabără la mare. Până aici nimic ieșit în comun, numai că tabăra era organizată de profesorul cu care ai avut primul și ultimul tău conflict  în liceu. Eu chiar îmi făceam probleme și ți-am spus că aș prefera să nu te duci, dar tu, nu și nu. Nu vedeai de ce nu te-ai fi dus și încercai să mă convingi că totul va fi bine, că te vei distra și nu vei lăsa ca nimic altceva să îți strice buna dispoziție. Așa îți propuneai de fiecare dată când doreai să nu lași nimic să îți strice buna dispoziție, indiferent unde plecai, la ziua cuiva, la plimbare sau discotecă: ,,Indiferent cum va fi acolo, am de gând să dansez, să cânt și să mă simt bine”.

Așa a fost și în tabără. Ai plecat bine dispusă, fără resentimente și cu dorința de a avea o vacanță frumoasă, cu mult soare și distracție pe măsură.

...mă bucură că ai suflet, că ești om!

 

De ziua lui Tati,  tu ai fost cea cu ideile și ai dorit ceva personalizat. Te-ai gândit la un tricou cu un mesaj imprimat: ,,Este luat cu acte în regulă...și are și copil”!

Lucky nu putea lipsi și ai făcut un breloc cu pozele noastre- Lucky, tu și eu. Le-am așezat, așa cum făceam mereu, împreună cu lucrările, diplomele și carnetul tău de note, în șifonierul lui. Era tare amuzant când ieșeam la plimbare toți trei iar Tati se îmbrăca în tricoul lui nou. Îl purta mândru și plin de el pentru că era cu ”fetele” lui. Eu în stânga și tu în dreapta lui, iar dacă se întâmpla să stăm pe partea greșită ne mutam imediat. Așa eram obișnuite.

La școală, diriginta v-a propus o activitate: cine dorea să meargă la căminul de copii și să petreacă o zi acolo, să le citească povești și să joace cu ei. Te-ai oferit să mergi.

Nu m-a mirat dorința ta, și eram convinsă că nu știai cu adevărat unde urma să te duci. Poate îți imaginai dar de știut, nu știai. Acolo erau și copii cu dizabilități și am discutat despre asta. Nu doream să ai o reacție care putea face rău acelor copii.

Câteodată din lipsă de informații, ignoranță sau pentru că nu te-ai mai confruntat cu așa ceva poți avea o reacție de respingere dar care nu vine neapărat din răutate. Sau pur și simplu nu știi cum să te porți. Am discutat despre handicap, așa cum m-am priceput. Că fiecare dintre noi avem un handicap, vizibil sau mai puțin vizibil. Ne-am amintit de alunița ta și cât de mult te supărai când râdeau copii de tine. Iar faptul că tot spuneai că nu ai sâni, că sunt prea mici sau că îți este frică de sânge, după mine, erau pentru tine un handicap. Chiar dacă alții nu le știu sau nu le văd, noi știm că sunt acolo, și într-un fel ne limitează și nu vrem ca cineva să ni le scoată în evidență. Îți spuneam că dacă toate aceste lucruri minore pe tine te-au deranjat, imaginează-ți cum e pentru cel care nu poate merge, vorbi sau mânca?

Și chiar dacă, obișnuim să ne apărăm într-un fel râzând sau glumim pe seama defectelor noastre, ne deranjează când o fac alții.

Nu știu dacă au fost cele mai bune exemple, dar acelea mi-au venit atunci.

Ai plecat a doua zi la centrul pentru copii cu zâmbetul pe față, așa cum făceai întotdeauna când ieșeai din casă. La venire nu-l mai aveai. Ai bătut la ușă, pentru că niciodată nu luai chei la tine pe motiv că le puteai pierde, ți-am deschis și ai intrat fără să zici ”bună ziua” cum obișnuiai, iar o mâna o țineai la spate. Cu ochii în lacrimi, ai întins spre mine mâna de la spate în care aveai un buchețel cu flori și ai spus: ,,Mulțumesc mami că ai avut grijă de mine și că m-ai ținut!” Te-am luat în brațe și ai început să plângi și mai tare. Ți-am spus doar atât: ,,Te-a impresionat mult, iubito!” Ai dat din cap în semn că da, dar de spus nu ai spus nimic.

Nici să mănânci nu ai vrut și te-ai retras la tine. Mai târziu, mi-ai povestit cum a fost.

Cum te-ai așezat, jos direct pe covor, și cum copiii au venit în jurul tău. Erau curioși iar cu mânuțele te-au pipăit pe față, te-au tras de păr în joacă și cum a trebuit să îți dai jos cerceii din urechi pentru că trăgeau de ei. Făcuseși greșeala să îți pui o pereche de cercei destul de mari și au fost o atracție pentru copii. La fel ca și nasturii de la îmbrăcăminte. Cum unii se chinuiau să vorbească, alții nu stăteau într-un loc, vorbeau tare și doamnele nu le dădeau creioanele colorate pentru a nu se răni cu ele. Apoi, brusc ai trecut la partea că sunt mame care i-au lăsat acolo și nu au mai venit, și că alea nu sunt mame. Atât, nimic mai mult.

Atunci ți-am spus pentru prima dată: ,,Iubito, mă bucură foarte mult rezultatele și notele tale, dar mai mult mă bucură că ai suflet, că ești om!”.

Nu ai uitat niciodată această întâlnire și care, aveam să constat de multe ori că te-a influențat mai mult decât m-aș fi gândit vreodată că o va face ceva.