A avea un părinte care muncea în altă țară era ca un stigmat.

 

La școală venise o circulară de la minister prin care se cerea situația elevilor cu părinții plecați în străinătate. Diriginta ta era sigură că nimeni din clasă nu are părinții plecați, iar când a aflat că tu ai, s-a mirat. În acea perioadă, a avea un părinte care muncea în altă țară era ca un stigmat. Se mediatizau foarte mult cazurile de copii rămași acasă în grija rudelor și toate problemele făcute de acești copii erau puse pe seama plecării părinților. Era o generalizare, după mine: dacă e un părinte plecat, obligatoriu copilul e slab la învățătura, creează probleme, e rebel, fără educație și familia era considerată dezorganizată.

Poate că unele erau adevărate, dar multe, după mine, nu. Tare îmi doream să văd o statistică a copiilor cu părinții lângă ei din care să reiasă cum învață, câte fapte antisociale fac, câți dintre ei au probleme sau nu. Mi se părea că prea ușor se trăgea concluzia de copii problemă din cauza migrației.

Eu vedeam cauza la acei părinți, la educația lor, la gradul lor de civilizație și nu la copiii lor, care erau efectul unei generații de după revoluție, și care deveniseră acum părinți. Erau părinți educați în același mod în care își educau ei copiii. Dai ceea ce ai primit și înveți ceea ce ai fost învățat. Acolo vedeam eu problema, la adulți, și îmi spuneam că și dacă ar fi stat acasă, tot în acest mod și-ar fi crescut copii.

Acum erau luați toți, așa la pachet. Cum se afla că ai un părinte sau soț plecat, cum se așteptau să ai un comportament criticabil. Pentru că nu era ușor nici ca femeie, să ai soțul plecat. Ești mult mai critică cu tine și cu copilul tău, că prea des auzi în jur: ”Dacă taică-său e afară, de-aia face așa!” sau ”Dacă bărbată-său nu-i acasă!”

Iar într-un oraș mic aproape toată lumea se cunoaște cu toată lumea și se consideră în măsură să își dea cu părerea.

La fel de des auzeam: „Dacă dorea să muncească putea și aici”. Nu, pentru noi nu s-a putut. Am făcut cât ne-am priceput, am încercat și altceva și am închis, și nu pentru că nu doream să muncim: am făcut o alegere și a fost a noastră.

Iar când în liceu s-a aflat că ai tatăl plecat a fost o reacție de genul :”Nu cred! N-am știut așa ceva!” Ar fi schimbat ceva dacă ar fi știut profesorii? Sau faptul că tu nu te încadrai în acel șablon, făcut de minți înguste, al copilului cu părinte în străinătate, le arăta că prea ușor pun etichete?!

 

                     rămâi aproape