Hai măi mami, că nu-i chiar așa!”

 

Am considerat atunci că erai destul de mare să poți sta fără mine o perioadă, și să plec o lună la Tati în Italia. Nu uitasem reacția ta, la prima mea plecare, cu mulți ani în urmă. Dar acum, nu de puține ori mă întrebai: ,,Da` tu, de ce nu pleci la Tati? Din cauza mea?”

Era destul de greu să te fac să înțelegi că este dorința și alegerea noastră, că tu nu erai sub nicio formă o cauză iar dacă aș fi vrut asta, aș fi făcut-o. Nu mă credeai niciodată și-mi spuneai un ,,știu eu!” care era de fapt un ,,nu te cred”. Uneori încercai să mă faci să mă hotărăsc să plec și mă întrebai: ,,Da`tu nu mai pleci oleacă?!” și completai că ai dori și tu să fii o perioadă singură acasă, făra mama lângă tine, să te descurci singură pentru că puteai.

Ți-oi fi dorit tu să rămâi singură, dar nu te-am lăsat. A venit mama mea la noi și ați stat împreună. Nu prea ți-a convenit dar nu am cedat. Am plecat în vacanța de Paște, pentru că Tati nu putea veni. A fost foarte greu să mă hotărăsc și am ales. Dar ce am câștigat într-o parte am pierdut în alta. Cam așa e cu alegerea.

Și pentru prima dată și tu ai avut  parte de alegeri. Ai votat pentru Consiliul local al tinerilor din Focșani. În liceu era în plină desfășurare campania celor care candidau și chiar ai fost interesată. Doreai să știi cum gândesc cei care candidau, ce propuneri aveau și ce doreau să facă. Nu erai încântată de promovarea lor. Nu simțeai că te fac să dorești să îi cunoști, spuneai că vocea lor nu era convingătoare pentru tine. De ce? –te-am întrebat. Pentru că nu te făceau să simți ceva, că erau ”plați”, așa le spuneai. Ai tras concluzia, după ce ai vorbit cu mai mulți colegi, că se va vota după popularitate și nu pentru ideile lor. Erai dezamăgită și nu ți se părea corect.

Nu știu pe cine ai votat, dar sunt sigură că ai votat ideile și nu omul.

Ai terminat clasa a IX-a cu media 9.80, premiul I și îți făceai planuri pentru vacanța mare. Doreai să pleci cu prietenii la mare. Așteptam de mult momentul acesta, să nu mai fiu nevoită să merg la mare, unde nu mi-a plăcut niciodată, să îți planifici vacanța fără noi iar noi să avem concediul nostru. 

Dar în planul tău ai văzut o mică problemă. Urma să vină și Tati acasă și doreai să fii prezentă, numai că plecarea grupului tău era cu o zi înainte de a veni el. Din grup făcea parte și ”băiatul tău”, altfel nu se putea. Le-ai propus decalarea cu o zi a plecării, dar nu au fost de acord și nici tu nu ai dorit să pleci mai devreme. Ai fost așa de categorică încât nu ai mai dorit să pleci cu ei la mare, și astfel s-a terminat și povestea  de iubire.

Ai plecat totuși cu grupul verișoarei tale, Roxana, la Constanța, și te-am dus noi cu mașina. Nu doreai să venim și să te luăm. Urma să veniți cu trenul. Cu o seară înainte de venire, te-am întrebat dacă ți-ai luat bilet. Ai spus că da, dar nu de la casa de bilete, ci de la o fată din grup, care se răzgândise, dar care îl cumpărase cu reducere de elev. Și cum ea nu mai venea l-ai cumpărat tu de la ea. Te-am întrebat dacă aveai carnetul de elev la tine pentru a beneficia de reducerea respectivă. Nu îl aveai. Tu te bucurai că ai dat mai puțini bani pe bilet. Te-am avertizat de greșeala făcută, pentru că dacă venea controlorul, tu nu puteai demonstra că ești elevă. ,,Hai măi mami, că nu-i chiar așa!” ,ai replicat. ”Treaba ta!”, ți-am spus.

Da așa a fost.

 În tren, ai luat amendă pentru că nu ai putut proba că ești elevă. M-ai sunat disperată: ,,Mamii! Mi-a dat amendă! Ce fac acum?”, iar bani nu mai aveai să o plătești. Te-am lăsat câteva minute să fierbi, apoi ți-am dat soluția: ,,În tren cu tine e Adi (fratele meu), îl suni, vă întâlniți, și-ți plătește el amenda!”. Printr-o coincidență în care nu cred, sau poate așa trebuia să se întâmple, fusese și el la mare iar atunci venea acasă. A fost norocul tău dar și o nouă lecție învățată.

Amenda primită te-a speriat tare de tot. Acasă ne-ai spus cum te vedeai dată jos din tren și cum ne așteptai să venim să te recuperam de acolo. ”Mare invenție telefonul !”, ai decretat tu.

Restul vacanței l-am petrecut împreună, și am încercat să te facem să-ți placă pasiunea noastră, pescuitul. Ai mers o singură dată cu noi, și ai abandonat: ,,Nu-mi place!”

În restul timpului ne-ai bătut la cap cu aceeași poveste: ,,Și eu acum, ce fac? Mă plictisesc.”

În timpul școlii erai nerăbdătoare să vină vacanța, iar când venea, te plictiseai și abia așteptai să înceapă școala.

Ieșeai seara în oraș cu prietenii, a doua zi te trezeai mai târziu și leneveai după bunul plac, apoi program de voie. Acest ,,de voie” nu îți convenea, doreai să faci ceva dar nu găseai. Îți îndreptai atenția spre Lucky, vă jucați, vă fugăreați prin casă și îi făceai zeci de fotografii, o altă plăcere a ta. Ne făceai și nouă, dar eu te puneam să le ștergi pe cele cu mine, pe motiv că nu sunt fotogenică. Și le ștergeai. Motiv pentru care avem prea puține fotografii împreună. Din vina mea.

Te înregistrai cum cântai, dansai prin casă sau săreai în pat ca un copil ce erai. Îți spuneam că ce nu ai reușit să faci când erai mai mică, și anume să rupi patul,  sigur vei reuși acum. Dar tu erai bucuroasă iar patul nu s-a rupt, dar ai căzut din el și ți-ai rupt ochelarii. Nu m-a mirat. Era ceva normal pentru tine să te grăbești, să te lovești sau pur și simplu să te împiedici fără a avea obstacole în fața ta.

Știu, dar mi-a plăcut mesajul”

 

La noi nu a fost niciodată valabilă expresia ,,la masă nu se vorbește” atâta timp cât nu se vorbea cu gura plină. Pentru noi era perioada zilei cea mai relaxantă pe care o petreceam împreună dar și cea mai importantă. Dacă vreunul dintre noi dorea să sară peste masă, tu erai cea care îl certa imediat: ,,Da` nu mai mâncăm toți o dată în casa asta? Ce, face fiecare cum vrea?...Eeeiii!!” Era de neconceput să nu fim toți trei la masă - fie că unuia îi era sau nu foame, mânca puțin sau mult, trebuia să respecte momentul.

 Îmi amintesc când m-ai întrebat: "Tati e cumva bolnav?" "De ce?", te-am întrebat , "Mănâncă prea mult !"-ai replicat. Tu, rar mâncai două feluri  dar nu refuzai desertul și era un adevărat eveniment să mai vrei o porție. Nu pot spune că erai gurmandă, dar nici că nu mâncai.

Erai însă o pofticioasă. Era suficient să auzi sau să vezi o fotografie cu ceva apetisant, că imediat îți doreai.

Într-una din zile, am pus masa, fiecare și-a ocupat locul bine stabilit dintotdeauna, și ca de obicei, televizorul era deschis. Nu ne uitam niciodată la el când mâncam, dar era acolo și auzeam.

Era perioada în care mass-media, zilnic aducea în prim plan ce se întâmpla în Italia-cerșitul pe stradă, furturi, bătăi și chiar omoruri, toate făcute de ai noștri conaționalii.

Nu era zi în care să nu se întâmple ceva rău, iar italienii se cam săturaseră de noi. Tati trăia acolo, vedea ce se întâmpla și mai mult vedea atitudinea localnicilor față de români.

Toți erau „băgați în aceeași oală”. El stătea în Roma și de cum se urca în mașină, la prima intersecție era agresat de cei care cerșeau. Problema nu era că cerșeau, dar o făceau la modul agresiv-dacă nu primeau, te înjurau, strigau după tine sau îți zgâriau mașina. Le vorbea în română și era lăsat în pace deoarece spuneau ,,ești de-al nostru, mâncați-aș!” Multe dintre spațiile verzi, parcări mai mari sau zone de sub poduri erau invadate de corturi. Era o priveliște pe care italienii nu o mai doreau și nu o mai acceptau. Toți românii erau catalogați la fel- zingaro. Era greu să explici italienilor că nu toți românii fură, înșală sau omoară. Dacă ți se pune o etichetă, greu scapi de ea.

Tati povestea toate acestea și era foarte afectat. În supărarea lui, mai scăpa câte un cuvânt ,,colorat”, neortodox sau făcea o anumită catalogare. Pleca de la un caz particular și prin generalizare ajungea la concluzia- toți sunt la fel.

Tu l-ai ascultat foarte atentă și când el a făcut o pauză, i-ai spus: ,,Tati, nu te supăra, dar ești cam rasist!” El nu te-a contrazis ci doar te-a privit.

Iar tu ai continuat: ,,Și dacă eu, am să mă mărit cu un țigan, tu ce ai face?!”

Abia atunci Tati a răspuns: ,,Am să accept, că doar ești copilul meu și o fac pentru tine”, apoi a continuat repede -,,Dar nu vreau să îi văd familia!”. ,,Of, Tati, Tati!”, te-ai limitat tu să mai spui.

Era ceva normal ca tu să-ți spui părerea ta, pro sau contra, dar acum nu era vorba de asta, era vorba de toleranță. Tu începeai să o manifești iar noi rămâneam rigizi, ancorați în alb și negru. Dar dacă era vorba de tine, de dragul tău, se accepta orice, chiar dacă, la modul general, declaram că nu am fi fost de acord nici în ruptul capului.

Tu ai fost cea care, cu puține vorbe dar cu un mesaj puternic în ele, ne-ai schimbat modul de a gândi. Ne-ai învățat că aceste cuvinte-,,Eu, niciodată nu o să…” țin de vanitatea și de orgoliul din noi. Că a face un bine nu presupune a face plăcerea altuia, ci plăcerea ta. Că toleranța ține de iubire, și din iubire pentru copilul tău accepți orice ar face el.

Nu poți da bunătate, toleranță pe bucățele, azi un pic mâine deloc. Nu îți poți iubi copilul azi un pic, mâine deloc. Dacă există în inima ta, se manifestă necondiționat.

Nimeni nu e perfect. Iar dacă, noi pe noi, ne acceptăm cu imperfecțiunile noastre, de ce nu îi acceptăm și pe ceilalți din jur, cu imperfecțiunile lor?

 Acestea erau momentele în care ,,de ce-urile” tale ne dădeau de gândit, ne făceau să ne  vedem așa cum eram, dar care totodată ne uneau și în care ne simțeam mai apropiați ca oricând. Stăteam unul lângă celălalt, ne priveam în ochi și ne deschideam inima. Discutam și întorceam pe toate fețele un anumit subiect.

Masa a fost mereu locul nostru de întâlnire, fără ascunzișuri, unde pășeam unul către celălalt. Masa - cuvânt atât de simplu dar care nouă ne aducea atâtea bucurii.

 După ce terminam de mâncat, urma băutul cafelei. Era continuarea momentului de mai înainte, dar era numai al meu și al lui Tati. Tu plecai pentru că noi fumam și încă nu începuseși să obișnuiești să bei cafea.

Suntem o familie de fumători și ne-am asumat acest risc dar nu ți l-am transferat și ție.

Am evitat mereu să fumăm în preajma ta, indiferent dacă eram acasă sau plecam toți trei în concediu. În mașină era exclus dacă erai și tu, iar acasă se fuma in bucătărie sau balcon, iar tu știai că nu ai voie să intri atunci. Știai ce făceam, și plecai de bună voie, dar ne criticai mereu. Când erai micuță, 3-4 anișori, stăteai de partea cealaltă a ușii, îți lipeai căpușorul de geam și ne spuneai: ,,Scrumează, măi, mai repede să vin și eu!”

Discutam cu tine deschis despre acest viciu și recunoșteam că nu e bine pentru sănătate, dar că nouă ne place. Că e slăbiciunea  noastră și că niciodată nu o să-ți interzicem să fumezi dacă vei dori pentru că am fi ipocriți. Ce am putea să-ți spunem: ,,Cum să fumezi? Așa te-am învațat noi?”, pentru că răspunsul tău ar fi, și ai avea dreptate: ,,De la voi am învățat”.

Noi eram exemplul tău, de data asta un exemplu negativ. Puteam doar să-ți explicăm că nu e bine, și că nu trebuie să faci și tu tot ce facem noi.

Te-am rugat doar, ca atunci când se va întâmpla, să nu te ascunzi și să ne spui. Să nu o faci pe furiș și mai ales să nu împrumuți de la alții țigări. Îți vom da noi bani să îți cumperi. Ca fumătoare m-au deranjat cei care, sunt și ei fumători dar, cer mereu câte o țigară.

 Aveam sufletul împăcat că o făcusem și pe asta. Clarificasem poziția noastră față de fumat și ne doream să ai mai multă minte decât noi.

Nu peste mult timp, ne-ai dăruit o scrumieră în formă de pat, pe care era scris mesajul: ,,Vă rog nu fumați în pat, nici noi nu facem sex în scrumieră”.

,,Dar noi nu fumăm în dormitor!”-am zis. ,,Știu, dar mi-a plăcut mesajul”-ai răspuns.

Despre sex, sexualitate cred că s-a vorbit tot timpul în casa noastră, fără să o facem intenționat, sau fără să pronunțăm explicit anumite cuvinte. Prin discutarea a tot ceea ce ne înconjura sau vedeam: când ai învățat părțile corpului ei și diferențele dintre un băiat și o fată, când ai înțeles cum se nasc copiii, când ai văzut personajele dintr-un film sărutându-se sau când vedeai manifestarea afecțiunii dintre noi doi, într-o simplă joacă.

Iar televizorul aducea mereu în prim plan tot felul de cazuri: adolescente însărcinate sau violate, de la care porneam mereu câte o discuție. Nu respingeai discuția, dar puneai limite:    ,,Mami!! Știu și eu!” Nu mai continuam.

Era suficient pentru mine și mă asiguram să știi că, indiferent de ce probleme ai avea sau în ce situație te-ai afla, vom găsi soluții și le vom rezolva noi două și doar noi două.

Încercam să mă fac bine înțeleasă în ce doream să spun dar totodată să nu intru cu brutalitate în acest subiect iar modul cum decurgea o discuție îmi arăta cum gândeai, ce știai și ce nu.

Sigur! Ție nimic nu-ți place!

 

Creșteai și mulțumeam lui Dumnezeu pentru cum creșteai și te bucurai. Ținea doar de tine să fii fericită și să trăiești frumos. Iar noi eram acolo, lângă tine și eram mulțumiți și fericiți în toate.

Tu erai cea care avea nemulțumiri, în ceea ce te privea. Îți spuneam că mânii pe Dumnezeu, pentru că ți-a dat așa de multe, și că perfecțiunea ar trebui să te sperie.

 Erai nemulțumită de felul cum arătai, nu-ți plăcea niciodată cum îți stătea părul pe care, indiferent de cum îl aranjai tot nu-ți plăcea, că aveai fața prea ovală, că erai prea grasă sau că nu aveai sâni. Coafeza noastră încerca mereu să te mulțumească cu fel de fel de coafuri: îți întindea părul, îți făcea un permanent ușor sau îți schimba culoarea.

Pe moment îți plăcea, dar când ajungeai acasă te răzgândeai. Nu-ți mai plăcea și găseai singură altă soluție: îl strângeai într-o coadă pe care o înfășurai apoi într-un coc și înfigeai în el tot ce găseai la îndemână. Odată ai pus un creion colorat. Îl botezasem ,,celebrul coc” și îți admiram curajul de a ieși din casă cu un creion în păr. Dar acel coc simplu te mulțumea pe deplin.

După multe răzgândiri ai ajuns la concluzia că ,,părul permanent e nașpa” și că a-ți pune moațe sau bigudiuri era o soluție mult mai bună. Nu înțelegeam de ce te chinuiai să dormi cu toate astea în cap, dar era treaba ta.

În urmă cu câteva luni, mai făcuseși un experiment: ți-ai tăiat singură bretonul și pentru o perioada a trebuit să te suporți așa ciuntită cum erai. Nu părul te deranja acum cel mai tare ci faptul că nu mai aveai bretonul sub care îți ascundeai semnele de bună purtare din copilărie pe care le aveai pe frunte. Ți-ai spart capul de două ori iar semnele erau acolo ca nu cumva să uiți.

Erai hotărâtă ca într-o zi, când vei fi pe banii tăi, să-ți faci mărire de sâni. Eu eram sigură că vei rămâne doar la stadiul de dorință și că nu o vei pune niciodată în practică. Îți era prea frică de sânge și de operații ca să o faci. Iar când ai mai văzut și un reportaj despre cum se fac implanturile, nu ți-a mai trebuit.

Începeai să-ți creezi un stil vestimentar al tău. Până acum tot copiaseși stilul altor persoane, de la machiaj și coafură până la magazinul preferat, de parcă erai în competiție cu ele. Te supărai când îți spuneam că erai o ,,copie nereușită a lui X”. Prea multe accesorii, prea multe culori, cam prea multe din toate, îți spuneam. Când îmi cereai părerea la felul cum te îmbrăcai iar dacă ce auzeai nu-ți convenea, îmi dădeai mereu aceeași replică: ,,Sigur! Ție nimic nu-ți place!” ,,Nu mă mai întreba dacă nu ești în stare să suporți răspunsul!”, replicam.

Dar băgai la cap ce-ți spuneam pentru că te duceai în camera ta și schimbai ceva, nu total, dar schimbai ceva. Reveneai și întrebai: ,,Acum e bine!?” Chiar dacă nu era, îți spuneam că da. Nu forțam nota. Doream să te pui pe tine în valoare, să vezi cât ești de frumoasă și să te iubești așa cum erai, cu toate imperfecțiunile tale care te făceau unică.

Iar atunci când reușeai asta, erai mulțumită și tu de ce vedeai și spuneai, ridicând sprânceana și zâmbind ștrengar: ,,Îți place!!?? Eii, eii!! Îți placeee!!??”

Ai început să alergi seara pe-afară și ți-ai făcut abonament la o sală de fitness.

Pe hol avem o oglindă mare iar în fața ei îți dădeai seama de ce ,,imperfecțiuni” aveai; nu știu ce vedeai că după mine nu era nimic nelalocul lui. Acolo făceai parada modei, cântai și dansai. Tati te șicana desc cu ,,am să mut oglinda asta”, iar tu te revoltai: ,,să nu care cumva să îndrăznești, tati!”

Încet, încet marca sau eticheta produsului au încetau să mai fie așa de importante. Ai început să ții cont de preț și dacă ceva costa prea mult, făceai repede calculul de câte ai fi putut cumpăra de banii aceia.

Singurul accesoriu la care nu doreai să renunți era telefonul tău roz. Iar când s-a stricat a trebuit să căutăm altul, exact la fel.

 Îți plăcea tare mult la cumpărături și mergeam împreună, colindam toate magazinele dar greu te hotărai până-ți cumpărai ceva. Trebuia să am multă, multă răbdare.

Degeaba te rugam să te duci singură și să mă lași pe mine acasă. Oricum îți luai ceea ce-ți plăcea, dar nu, trebuia să mă iei și pe mine. Renunțasem de ani buni în a mai hotărî ce să-ți cumperi, cred că erai prin clasa a V-a, a VI-a, pentru că observasem că un lucru nedorit de tine, dar cumpărat de mine stătea în șifonier, neîmbrăcat. Erau bani cheltuiți degeaba, așa că am renunțat.

Dacă era și Tati cu noi, el nu rezista prea mult și ne abandona pur și simplu după cel mult o oră de căutări: ,,Dar nu mai bine vă las eu pe amândouă să vă uitați cât vreți, și eu mă duc acasă?! Când terminați, dați telefon și vă aștept cu masa pusă”. Știa el ce știa! Mă purtai prin magazine ore întregi fără să te plictisești. Eu nu văd nicio plăcere în colindarea magazinelor. Mereu am intrat în ele numai dacă doream să cumpăr ceva, și de regulă la ”punct ochit, punct lovit”.

Se întâmpla și să-ți cumperi ceva, ca mai apoi acasă, să te răzgândești. Nu-ți mai plăcea. Aici te înțelegeam perfect pentru că și eu o făceam destul de des. Cum mai înțelegeam și acele momente, în care te pregăteai să pleci undeva, te uitai în șifonier și te-apuca deznădejdea în fața lui: ”Eu cu ce mă îmbrac? Nu am cu ce!!...Nu mă mai duc!”

La aceste cuvinte, Tati replica: ”Seamănă cu tine!” ”Normal, că e fata mea!”, răspundeam.

Uneori glumeam și spuneam că sigur te-au schimbat la maternitate când te-am născut pentru că nu semeni cu mine, dar tu mă contraziceai cu argumente: ,,Da mă, da, semăn cu Tati, dar de la tine am semnele”.

Când vorbeai de semne te referai la alunița pe care eu o am pe tâmplă stângă și la cea pe care tu ai avut-o pe năsuc. Pe spate și la ceafă am câte un semn din naștere, și le-ai moștenit și tu. Da, aveai dreptate. Semănai la fizic cu Tati, dar mai aveai de la mine firea și temperamentul meu, mult, mult îmbunătățite la tine.

Tu, erai optimista casei, mereu deschisă la nou, și căreia nimic nu i se părea imposibil.

,,De ce nu!?”, era răspunsul și atitudinea ta de acceptare a noului. Te împrieteneai foarte ușor și de la început vedeai numai partea bună a unei persoane. Titulatura de ,,e prietenul/prietena meu/mea”, după mine, o acordai prea repede. Apoi urma descoperirea și înțelegerea firii acelei persoane. Tu nu judecai comportamente față de alții ci doar un comportament vis-a-vis de tine și așteptai ca și ceilalți să facă la fel. Luai omul așa cum era.

Tati era pesimistul casei. La el primul cuvânt era ,,nu” și așa dădea naștere uneori la  adevărate polemici între noi trei, în urma căreia, mereu, ,,nu”-ul se transforma în ,,da”.

Era sceptic din prima clipa în privința altei persoane, nu judeca omul dar nici nu se lansa în elogii aduse acestuia. Mi-aduc aminte cum, la o plimbare în trei, ne-a oprit un tânăr care ne-a spus o poveste tristă, cum nu are bani să ia trenul și de doua zile doarme pe scări și nu prea a mâncat, etc. Amândouă ne uitam la Tati și-l îndemnam din priviri să îi dea băiatul un ban. Convins de privirile noastre i-a dat, puțin după părerea noastră. I-am reproșat amândouă că a fost zgârcit, dar el ne-a spus: ”Ați văzut cumva că are hainele șifonate? Ați văzut că e proaspăt bărbierit!? A mințit de la început până la sfârșit!”

I-am cam dat dreptate și mare ne-a fost mirarea când l-am văzut câteva minute mai târziu, intrând într-un bar. Tati jubila: ”Ce v-am zis!” Niciuna n-a zis nimic, după câte îl bodogănisem amândouă că e zgârcit.

Eu nici nu accept, nici nu refuz persoane noi în viața mea. Le țin doar la distanță. Îmi trebuie timp pentru a accepta pe cineva dar nici nu-l las să se apropie până nu sunt eu convinsă de asta. Iar apropierea e și ea cu anumite limite. Tu îmi spuneai mereu că sunt conservatoare. Dacă a fi conservatoare înseamnă a nu lăsa pe cineva, indiferent că e din familie sau prieten, să-mi invadeze intimitatea și casa mea, da sunt conservatoare. Nu-mi plac discuțiile în care se expun lucruri intime, îmi plac limitele puse peste care să nu se treacă și am așteptări de la acea persoană, chiar dacă știu că nu ar trebui să am.

Băieții de la gară

 

De 8 martie am avut parte de o altă surpriză. Cred că era în jur de 6-7 seara, când mi-ai spus că vei avea musafiri. ”Ok!”, am spus. Urma că eu să îl țin pe Lucky în dormitor iar voi să stați în sufragerie. Lucky era mereu agitat și nu prea primitor când venea o persoană străină, și de aceea îl închideam într-o cameră. Și au venit. Era un grup 4-5 băieți împreună cu una din prietenele tale. Aveau în brațe două buchete cu flori, unul pentru tine și unul pentru mine.

Nu m-am așteptat la așa ceva, și am fost plăcut surprinsă. Mă uitam la ei și încercam să le văd fețele, așa de înalți erau. Îmbrăcați toți la cămașă și sacou, eleganți și frumoși, răspândeau în jurul lor miros de parfum fin. Apoi, unul dintre ei, mi-a cerut permisiunea, chiar așa a spus-,,Vă cerem permisiunea să o luăm pe Andreea în oraș. Nu va întârzia mult și o aducem noi acasă”.  Am fost de acord.

Mi-au produs o bună impresie și mi-au oferit siguranță în ceea ce te privea. Nu știu de ce, dar am simțit că vei fi în siguranță cu ei. De-asta am acceptat.

În puținele minute în care am stat împreună, am văzut un grup de tineri frumoși și manierați, extrem de politicoși și negălăgioși. Comportarea lor a contat foarte mult pentru mine.

De câte ori cunosc pe cineva, contează foarte mult prima impresie: modul cum se prezintă, cum vorbește, tonul folosit, cum privește sau pur și simplu cum se așază pe scaun sau fotoliu. Îmi spun că prima impresie este rezultatul instinctului care rar se întâmplă să greșească pentru că este nefiltrat de mintea umană, e pur și simplu ce simte inima. Poate greșesc dând o mare importanță la ceva ce pentru alții sunt nimicuri, dar așa sunt eu; pentru mine sunt importante. Se poate să plac pe cineva la prima vedere dar se întâmplă și să nu plac, fără să știu de ce. Iar pe ei i-am plăcut.

În seara aceea ai bătut recordul la îmbrăcat și aranjat. Ați ieșit din casă râzând iar eu m-am uitat mult timp după voi. Abia așteptam să vorbesc cu Tati. Din acel moment, i-am botezat ,,băieții de la gară” pentru că locuiau toți în Cartierul de lângă gara orașului.