A avea un părinte care muncea în altă țară era ca un stigmat.

 

La școală venise o circulară de la minister prin care se cerea situația elevilor cu părinții plecați în străinătate. Diriginta ta era sigură că nimeni din clasă nu are părinții plecați, iar când a aflat că tu ai, s-a mirat. În acea perioadă, a avea un părinte care muncea în altă țară era ca un stigmat. Se mediatizau foarte mult cazurile de copii rămași acasă în grija rudelor și toate problemele făcute de acești copii erau puse pe seama plecării părinților. Era o generalizare, după mine: dacă e un părinte plecat, obligatoriu copilul e slab la învățătura, creează probleme, e rebel, fără educație și familia era considerată dezorganizată.

Poate că unele erau adevărate, dar multe, după mine, nu. Tare îmi doream să văd o statistică a copiilor cu părinții lângă ei din care să reiasă cum învață, câte fapte antisociale fac, câți dintre ei au probleme sau nu. Mi se părea că prea ușor se trăgea concluzia de copii problemă din cauza migrației.

Eu vedeam cauza la acei părinți, la educația lor, la gradul lor de civilizație și nu la copiii lor, care erau efectul unei generații de după revoluție, și care deveniseră acum părinți. Erau părinți educați în același mod în care își educau ei copiii. Dai ceea ce ai primit și înveți ceea ce ai fost învățat. Acolo vedeam eu problema, la adulți, și îmi spuneam că și dacă ar fi stat acasă, tot în acest mod și-ar fi crescut copii.

Acum erau luați toți, așa la pachet. Cum se afla că ai un părinte sau soț plecat, cum se așteptau să ai un comportament criticabil. Pentru că nu era ușor nici ca femeie, să ai soțul plecat. Ești mult mai critică cu tine și cu copilul tău, că prea des auzi în jur: ”Dacă taică-său e afară, de-aia face așa!” sau ”Dacă bărbată-său nu-i acasă!”

Iar într-un oraș mic aproape toată lumea se cunoaște cu toată lumea și se consideră în măsură să își dea cu părerea.

La fel de des auzeam: „Dacă dorea să muncească putea și aici”. Nu, pentru noi nu s-a putut. Am făcut cât ne-am priceput, am încercat și altceva și am închis, și nu pentru că nu doream să muncim: am făcut o alegere și a fost a noastră.

Iar când în liceu s-a aflat că ai tatăl plecat a fost o reacție de genul :”Nu cred! N-am știut așa ceva!” Ar fi schimbat ceva dacă ar fi știut profesorii? Sau faptul că tu nu te încadrai în acel șablon, făcut de minți înguste, al copilului cu părinte în străinătate, le arăta că prea ușor pun etichete?!

 

                     rămâi aproape

Da, sigur, ții mai mult la el decât la mine.

 

Numai Lucky sau Lăcoanca, cum îi ziceai, nu a ținut cont de ”ochii și fata” și într-o seară te-a mușcat. Erați amândoi în pat și vă tot certați. Mereu făceați așa pentru că vă disputați partea stânga a patului, unde dormeai tu cu perna ta favorită. Era locul tău și el știa asta. Până te urcai în pat nici nu-l interesa acel loc, dar când îți simțea intenția de a sta acolo, în secunda următoare, acolo era și el. Și așa începea cearta între voi. Sau mai bine zis o ”joacă mai serioasă”, din care se întâmpla ca Lucky să iasă victorios de cele mai multe ori doar pentru că tu renunțai. Dar atunci nu ai dorit să cedezi, l-ai împins, ai țipat la el și i-ai dat una peste fund. Lucky a sărit la tine, cu intenția sau fără intenția de a te mușca. Era de multe ori imprevizibil. Te-a zgâriat pe față. Și cum aveai ochelarii la ochi, impactul loviturii a fost mai puternic.

Te-ai speriat așa de tare încât ai început să plângi și să țipi: ”Câinele tău, uite ce mi-a făcut! Deschide ușa și dă-i drumul pe scări!” Era câinele meu când te supărai pe el.

Văzând că nu spun nimic, ai continuat: ”Da, sigur, ții mai mult la el decât la mine. Lasă că îl duc la hingheri mâine dimineață!”. ”OK. Dar să îmi aduci înapoi lesa și zgarda, că am dat bani pe ele”-am încercat eu să te fac să zâmbești puțin. ”Tu glumești, dar uite ce mi-a făcut!”

Aveai dreptate dar ce puteam face. Mereu te rugam să nu mai țipi la el, să nu faci mișcări bruște în preajma lui și să îl iei ușor, că așa înțelege. Era exact ca tine, dacă îi explicai cu frumosul, înțelegea, dacă nu, devenea catâr. L-am certat apoi, dar faptul era consumat. Lucky se băgase sub pat și ore bune nu a ieșit de acolo. Știa că făcuse ceva rău.

În dimineața următoare, când te-ai trezit, erai mai binedispusă dar la ochi aveai o vânătaie mare. Am mângâiat-o, dar nu am rezistat să nu te întreb: ”Îl duci acum la hingheri sau mai târziu?” ” Ha, ha, ha !”, ai spus ironic.

Așa ai avut un semn și de la Lucky, o vânătaie pentru o perioadă la ochi și ai dat multe explicații celor din jur. Supărarea nu ți-a ținut mult timp. Seara erați iar împreună, ca și cum nimic nu se întâmplase  dar tot îl mai taxai cu un ”Bleguțule! Retardule!”.

Tot era bine că ți se schimba tonalitatea vocii când le rosteai, și așa știam că de fapt tu vrei să spui ,, tot te iubesc sau îmi ești drag, prostuțule, așa mic și neajutorat cum ești!” Numai celor dragi te adresai așa iar ei știau adevărata semnificație. Dădeai un alt sens la cuvinte sau inventai câte un nume pentru fiecare de parcă voiai să fie numai al tău.

”Dacă îi spun pe un ton mieros ”ce prost ești!”- e bine, iar dacă țip la el nu e bine?!” „Spune-i cum vrei, dar fără să ridici vocea și mâna la el”-am replicat. Lucky percepea foarte bine inflexiunile vocii și reacționa ca atare: mârâia sau dădea bucuros din coadă, în funcție de cum i te adresai. Iar tu trebuia să înțelegi ca nu mai era jucăria ta, ci partenerul tău de joacă. Trecuse vremea când făceai ce doreai cu el, când îi făceai codițe, îl spălai pe dinți, îi puneai șosete în lăbuțe și te distrai că nu mai putea merge, îl băgai în mașina de spălat sau câte și mai câte îți treceau prin cap. Acum el își cerea dreptul de a nu mai accepta chiar totul din partea ta. Crescuserăți amândoi și fiecare dorea să arate că era ”șeful”. 

 

                                 rămâi aproape

”Știu! Ochii și fata!”

 

Ai început să te vezi mai des cu Ciprian, și cum el avea permis de conducere, inevitabil au început și plimbările cu mașina. În ecuație a apărut o nouă necunoscută, aceea de cum conduce, iar pe el nu îl cunoșteam doar îl știam. Îmi tot spuneai să am încredere că e un bun șofer, dar eu nu aveam de unde să știu ce înțelegi tu prin ”șofer bun”.

 Pentru mine contează și experiența la volan, și nu e obligatoriu că dacă ai carnet de mulți ani ai și multă experiență și ești automat un șofer bun. Nu vârsta e importantă, ci calitățile în ale șofatului. Pentru mine un șofer bun este acela care simte mașina și se vede că îi place să conducă, are o anumită relaxare în comportament și o face așa de ușor și natural încât îmi dă siguranță. Eu conduc din 1985, dar nu sunt un șofer bun ci unul de weekend pentru că nu îmi place chiar dacă am categoriile B,C,E.  Am condus numai de nevoie și mereu mi-am știut limitele: îmi plac parcările largi, străduțele mici le ocolesc iar în orele cu trafic aglomerat stau acasă sau iau taxi-ul. Te duceam dimineața la școală, ceva cumpărături la sfârșit de săptămâna și cam atât.

Speram din tot sufletul ca Ciprian să nu fie un șofer ca mine. Te tot întrebam cum conduce, dacă e prudent, dacă merge cu viteză și mai tot ce ne putea ajuta să ne dăm seama de cum merge.

Urma să vă duceți amândoi la un centru comercial și te-am întrebat dacă pot merge și eu pentru unele cumpărături. M-am cam autoinvitat și ați acceptat.

Ciprian a încercat să dea tot ce era mai bun din el ca șofer dar era și intimidat de prezența mea. Am încercat să-l fac să se destindă, dar parcă atunci îi ieșea o groapă în față sau plecarea de pe loc era mai bruscă. Tu chiar ai spus că din cauza mea ”nu prea i-au ieșit toate”. Îl vedeam că îi plăcea să conducă, destul de prudent și calm la volan. Mai agitată erai tu, și îi tot arătai pe marginea drumului tot ce îți atrăgea ție privirea, dar lui îi distrăgeai atenția. Acasă am avut amândouă o întreagă discuție cu tema asta, de cât de mult rău poate face un pasager din mașină care se tot agită și exclamă la un moment dat ”uite ce e acolo!” Nu numai șoferul trebuie să fie responsabil, ci și ceilalți ocupanți din mașină.

 Mi-ai replicat că exagerez. Nu, nu exageram deloc.

 Și ți-am spus: ”Când ești tânăr crezi că ai descoperit Universul. Dar uiți că el era acolo și pentru noi. Tu acum descoperi o cale din el, dar pe acea cale am mers și noi, și de aceea dăm sfaturi pentru că noi știm fiecare ”groapă” din ea în care am dat și fiecare ”denivelare” pe care am ocolit-o și de aceea putem avertiza. Nu oprim pe nimeni să meargă pe acel drum, doar arătăm obstacolele”.

Și de fiecare dată când ați plecat cu mașina, i-am spus lui Ciprian: ”Ochii și fata!” iar când nu spuneam eu, zicea el: ”Știu! Ochii și fata!”

                                 rămâi aproape

Și a devenit parfumul tău preferat

 

Pentru că făceai fitness, ai devenit mult mai riguroasă cu alimentația ta. Nu mai doreai să mănânci carne de porc, numai pește și pasare iar vita nu-ți plăcea. Ciorbița rămăsese în preferințele tale iar legumele și fructele nu-ți lipseau. Încercai să elimini cam tot ce era prăjit și mă atenționai de fiecare dată: ,,Dacă e prăjit nu mănânc”. Și nu mai prăjeam.

În afara casei, când erai cu prietenii, rezistai mai greu: ”Am luat o porție de cartofi pai, și i-am mâncat încet, unul câte unul. Știi ce buni erau!”

Nu înțelegeam de ce îți impuneai toate aceste restricții, pentru că noi nu făceam abuzuri în casă, și cred eu, că mâncam destul de sănătos. Dar tu nu erai de acord. Iar felul cum arătai nu îți dădea niciun motiv: erai suplă și înaltă, fără pic de grăsime nelalocul ei. Tu te vedeai grasă și cu burtă, și admirai fetele cu abdomenul plat.

Îți plăceau pastele și săptămânal făceam de 2-3 ori. Învățasem să fac paste cu ton, și mândră de mine, ți-am spus într-o zi că la masă avem o rețetă nouă. Ți-au plăcut. Bucuroasă, am repetat rețeta, consecutiv vreo două săptămâni. Ai mâncat de fiecare dată și nu ai comentat.

După un timp, ceva mai mare, ți-am propus: ,,Facem o pastă?” ”Da, dar nu cu ton!”, ai adăugat repede.  Or fi fost ele bune, dar te adusesem la saturație.

Ne țineai morală de fiecare dată când noi mâncam ceva ce tu eliminaseși. Îmi venea greu uneori să gătesc, pentru că eu doream ceva iar tu, altceva. Iar dacă era și Tati acasă, avea și el mâncărurile preferate iar tu doar gustai din ele, nu mâncai.

 Ne-ai schimbat până și orele de masă. După ora 7 seara nu mai mâncai iar Tati era cel mai deranjat de oră: ”Fetelor, mai lăsați-mă cu ora voastră, că eu până mă culc, mie mi-e foame iar”. El era obișnuit să mănânce mai târziu. Dar ne rămânea prânzul, la aceeași oră. Singurele la care nu renunțai erau dulciurile dar  încercai din răsputeri să le mai reduci. Doreai din când în când o cafea, în care puneai lapte și multă apă și o beai, nu într-o ceașcă de cafea, ci într-o cană. Așa îmi place și mie să o beau, în cană. La tine, numai cafea nu era. Nu înțelegeam cum o puteai bea așa, dar era plăcerea ta. Și mai avea una- ceaiul de tei. Rare erau zilele în care nu spuneai ,,Mami! Fă-mi și mie te rog un ceai!”

Etajerele din baie au devenit subiect de discuție între noi două, iar Tati ,,ne-a împăcat”. Ne-a mai pus unele din sticlă și apoi le-am împărțit. Ne-am delimitat cremele, gelurile de duș, fardurile, creioanele pentru ochi și parfumurile. „Astea-s ale tale și astea ale mele”. Tati era cel care ne aducea de câțiva ani, parfumurile- mie Amarige iar ție, Dolce Gabbana Light Blue și credea că îți place dacă de atâta timp îl foloseai.

Dar s-a întâmplat să aducă o dată și alte mostre de parfumuri, și după ce le-ai testat, ai fost convinsă că unul ți se potrivește: Hot Couture Givenchy Eau De Parfum.

Și a devenit parfumul tău preferat.

Preferai mirosurile dulci, florale, de ciocolată și nucă de cocos. Dar asta nu te împiedica să le folosești și p-ale noastre uneori. De la Tati foloseai parfumurile iar de la mine, creioanele de buze și de ochi. Nici nu trebuia să spui când o făceai, vedeam de fiecare dată pentru că le schimbai locul sau le rupeai vârfurile. Cam ăsta era și motivul când treceai la ale mele- creioanele tale aveau vârfurile rupte.

Ai început să preferi la îmbrăcăminte culorile negru, alb, gri și maron, iar ghetele, cizmele și bocancii erau preferate pantofilor și sandalelor. Ai renunțat la multele bijuterii, mai puțin la cercei, purtați, nu unul în fiecare ureche ci numai doi la o singură ureche, iar accesoriul preferat a devenit un ceas mare de mână, bărbătesc. Îmi plăcea noul tău stil, mai puțin culoarea neagră. Doar vara mai era culoare în hainele tale.

Renunțaseși la ideea de mărirea sânilor, și acum aveai alta, să-ți albești dinții. Nu știam dacă să te iau în serios sau nu. Cum în fiecare an mergeai la stomatolog la un control, pur și simplu s-a întâmplat ca medicul să-ți spună: ”Știi că ai cea mai bună dantură-A2? Nu e perfect albă, dar e cea mai sănătoasă. Să nu cumva să îți treacă prin cap să ți-o albești”.  Nu știu dacă tu i-ai spus că doreai să o faci, sau a făcut-o pentru că vedea prea mulți tineri care doreau să-și albească dantura, dar a fost cu folos. Ai renunțat la idee. Era părerea unui specialist pe care tu îl respectai și aveai încredere în el, care a știut să îți alunge teama de dentist dar mai ales era persoana care ne deschisese ochii în privința aluniței tale.

”...am de gând să dansez, să cânt și să mă simt bine”

 

Omul de lângă tine a devenit  centrul atenției tale. Nu conta cum arată, cum se îmbrăca, ce note avea dacă era la școală sau cine îi erau părinții.

Pe tine te interesa cum gândește, ce simte, ce face sau ce planuri are și nu de multe ori spuneai despre cineva ,,gândește bine” sau că ,,are fițe”.

Locurile unde îți plăcea să ieși seara, le-ai înlocuit cu altele, pe motiv că vin prea multe ,,piți”. Pe acestea le catalogai în ,,piți-piți”, ,,piți- proastă” și ,,piți deșteaptă”. Deveneai radicală și pur și simplu dădeai deoparte persoanele cu care credeai că nu ai nimic în comun.

Erai conștientă că și tu erai considerată de către unii ca fiind cu ,,fițe” și nu te deranja. Era treaba lor și nici nu încercai să înțelegi sau să afli de ce te vedeau așa.

Te deranjau discuțiile despre partea materială și deveneai ironică când cineva încerca să se remarce în acest mod. Mi-aduc minte când, un băiat, student, copil de medic, te-a invitat la o cafea și te-ai dus. Ai fost dezamăgită că a încercat să te impresioneze cu ce mașină avea, pe unde a fost în vacanțe și a culminat cu o invitație la piscina personală. Ai avut răbdare cât ai putut, și la un moment dat i-ai spus: ,,Bun. Am aflat ce au făcut părinții tăi. Dar tu, personal, ce ai făcut până acum?” L-ai blocat.

Era o nouă atitudine a ta care nu avea cum să nu fie observată.  Erai aceeași Andreea doar prioritățile deveneau altele.

 La școală, erai pe același drum, de-tot-înainte. Erai mândră că la olimpiada de matematică întreg podiumul a fost ocupat de uniriștii care erau prietenii tăi: locul I-Andrei, locul II-Marius, locul-III-tu și Cașu: ”Celelalte licee se vor bucura tare când noi vom pleca la facultate: poate vor lua și ele premii la mate”, ai spus.

Școala Duiliu Zamfirescu și Colegiul Unirea dominau concursurile de matematica și nu numai. Ți-ai mai adăugat la mapa cu premii o mențiune la olimpiada de geografie, apoi ai luat Permisul european de conducere a computerului - ECDL iar clasa a X-a o terminai cu media 9.89, premiul I.

Venea vacanța mare și surpriza mea a fost când te-ai hotărât să pleci în tabără la mare. Până aici nimic ieșit în comun, numai că tabăra era organizată de profesorul cu care ai avut primul și ultimul tău conflict  în liceu. Eu chiar îmi făceam probleme și ți-am spus că aș prefera să nu te duci, dar tu, nu și nu. Nu vedeai de ce nu te-ai fi dus și încercai să mă convingi că totul va fi bine, că te vei distra și nu vei lăsa ca nimic altceva să îți strice buna dispoziție. Așa îți propuneai de fiecare dată când doreai să nu lași nimic să îți strice buna dispoziție, indiferent unde plecai, la ziua cuiva, la plimbare sau discotecă: ,,Indiferent cum va fi acolo, am de gând să dansez, să cânt și să mă simt bine”.

Așa a fost și în tabără. Ai plecat bine dispusă, fără resentimente și cu dorința de a avea o vacanță frumoasă, cu mult soare și distracție pe măsură.