...mă bucură că ai suflet, că ești om!

 

De ziua lui Tati,  tu ai fost cea cu ideile și ai dorit ceva personalizat. Te-ai gândit la un tricou cu un mesaj imprimat: ,,Este luat cu acte în regulă...și are și copil”!

Lucky nu putea lipsi și ai făcut un breloc cu pozele noastre- Lucky, tu și eu. Le-am așezat, așa cum făceam mereu, împreună cu lucrările, diplomele și carnetul tău de note, în șifonierul lui. Era tare amuzant când ieșeam la plimbare toți trei iar Tati se îmbrăca în tricoul lui nou. Îl purta mândru și plin de el pentru că era cu ”fetele” lui. Eu în stânga și tu în dreapta lui, iar dacă se întâmpla să stăm pe partea greșită ne mutam imediat. Așa eram obișnuite.

La școală, diriginta v-a propus o activitate: cine dorea să meargă la căminul de copii și să petreacă o zi acolo, să le citească povești și să joace cu ei. Te-ai oferit să mergi.

Nu m-a mirat dorința ta, și eram convinsă că nu știai cu adevărat unde urma să te duci. Poate îți imaginai dar de știut, nu știai. Acolo erau și copii cu dizabilități și am discutat despre asta. Nu doream să ai o reacție care putea face rău acelor copii.

Câteodată din lipsă de informații, ignoranță sau pentru că nu te-ai mai confruntat cu așa ceva poți avea o reacție de respingere dar care nu vine neapărat din răutate. Sau pur și simplu nu știi cum să te porți. Am discutat despre handicap, așa cum m-am priceput. Că fiecare dintre noi avem un handicap, vizibil sau mai puțin vizibil. Ne-am amintit de alunița ta și cât de mult te supărai când râdeau copii de tine. Iar faptul că tot spuneai că nu ai sâni, că sunt prea mici sau că îți este frică de sânge, după mine, erau pentru tine un handicap. Chiar dacă alții nu le știu sau nu le văd, noi știm că sunt acolo, și într-un fel ne limitează și nu vrem ca cineva să ni le scoată în evidență. Îți spuneam că dacă toate aceste lucruri minore pe tine te-au deranjat, imaginează-ți cum e pentru cel care nu poate merge, vorbi sau mânca?

Și chiar dacă, obișnuim să ne apărăm într-un fel râzând sau glumim pe seama defectelor noastre, ne deranjează când o fac alții.

Nu știu dacă au fost cele mai bune exemple, dar acelea mi-au venit atunci.

Ai plecat a doua zi la centrul pentru copii cu zâmbetul pe față, așa cum făceai întotdeauna când ieșeai din casă. La venire nu-l mai aveai. Ai bătut la ușă, pentru că niciodată nu luai chei la tine pe motiv că le puteai pierde, ți-am deschis și ai intrat fără să zici ”bună ziua” cum obișnuiai, iar o mâna o țineai la spate. Cu ochii în lacrimi, ai întins spre mine mâna de la spate în care aveai un buchețel cu flori și ai spus: ,,Mulțumesc mami că ai avut grijă de mine și că m-ai ținut!” Te-am luat în brațe și ai început să plângi și mai tare. Ți-am spus doar atât: ,,Te-a impresionat mult, iubito!” Ai dat din cap în semn că da, dar de spus nu ai spus nimic.

Nici să mănânci nu ai vrut și te-ai retras la tine. Mai târziu, mi-ai povestit cum a fost.

Cum te-ai așezat, jos direct pe covor, și cum copiii au venit în jurul tău. Erau curioși iar cu mânuțele te-au pipăit pe față, te-au tras de păr în joacă și cum a trebuit să îți dai jos cerceii din urechi pentru că trăgeau de ei. Făcuseși greșeala să îți pui o pereche de cercei destul de mari și au fost o atracție pentru copii. La fel ca și nasturii de la îmbrăcăminte. Cum unii se chinuiau să vorbească, alții nu stăteau într-un loc, vorbeau tare și doamnele nu le dădeau creioanele colorate pentru a nu se răni cu ele. Apoi, brusc ai trecut la partea că sunt mame care i-au lăsat acolo și nu au mai venit, și că alea nu sunt mame. Atât, nimic mai mult.

Atunci ți-am spus pentru prima dată: ,,Iubito, mă bucură foarte mult rezultatele și notele tale, dar mai mult mă bucură că ai suflet, că ești om!”.

Nu ai uitat niciodată această întâlnire și care, aveam să constat de multe ori că te-a influențat mai mult decât m-aș fi gândit vreodată că o va face ceva.

2008-Un comision pentru domnișoara Andreea Avramescu.

 

Bate cineva la ușă, mă uit pe vizor și văd o tânără pe care nu o cunoșteam, dar deschid. Avea un buchet de flori în brațe, mi-l întinde și spune: ,,Un comision pentru domnișoara Andreea Avramescu.” Scurt și la obiect, îi mulțumesc și pleacă repede. Tu erai în dormitor. Te-am strigat și ți-am dat buchetul. Eram amândouă curioase să vedem cine l-a trimis. Era de la Ciprian.

Pe Ciprian îl cunoscuseși toamna trecută pe rețeaua de socializare Hi5. Ți-a atras atenția, spuneai tu, că semăna cu Johnny Depp, actorul tău preferat. El, student în București, dar din Focșani, tu elevă. Acum chiar vedeam complicații. Când mi-ai vorbit de el nu am spus nici da nici nu. Dar tu erai prea inteligentă ca să nu îți dai seama, că, prin simplul fapt că nu îmi spuneam părerea, eram circumspectă.

Când îți plăcea de cineva, parcă aveai nevoie de confirmare din partea mea, iar ea acum nu venea. Făceai ce făceai și aduceai vorba de el. Eu doar te ascultam. Chiar dacă v-ați cunoscut atunci, nu v-ați grăbit să vă vedeți prea des, iar Revelionul nu l-ați făcut împreună: tu îl făcuseși la Lepșa cu Oana, fratele ei și ”băieții de la gară”.

Iar acum, după sărbători, primeai un buchet de flori de la el. A fost un gest frumos și o surpriză plăcută, făcută într-o zi oarecare și nu într-o zi specială, gen onomastică sau de sărbători. Nu erau primele flori primite de tine, dar erau primele de la Ciprian. Aveam să aflu că tânăra care a livrat buchetul la domiciliu era o amică de-a lui lui, și a venit ea pentru că el nu a avut curaj. ,,Păcat. Așa l-aș fi văzut și eu”, mi-am zis. Încă nu îl cunoșteam, îl știam din fotografii dar atât.

Se întâmpla să vii cu flori acasă de la școală. Îmi întindeai buchetul și spuneai: ,,Ți-am adus flori”. ,,Sunt pentru mine?” „Nu, dar să le pui tu în vază”, și le puneam. Îți plăcea tare mult să primești flori, le priveai și le făceai fotografii. Doreai să le ții pe biroul tău să le simți parfumul, dar cu Lucky acolo nu puteau sta mult. Rămânea Lucky și florile erau puse în altă parte. Îți plăceau florile de culoarea galbenă, în special lalelele și trandafirii.

Nu peste mult timp, cred că 4-5 zile, a bătut la ușă tot o tânără care ținea în brațe un coș imens cu trandafiri roșii. Nu am așteptat să spună nimic și te-am strigat, fiind convinsă că e pentru tine. L-ai luat, ai închis ușa rapid și amândouă am exclamat: ,,Oauu!!!”

În coș era o felicitare și eram nerăbdătoare să vedem cine l-a trimis, ai deschis-o și ai citit:

”La mulți ani! Te iubesc! Tati”

Mi s-au umplut ochii de lacrimi, lacrimi de fericire.. Erau pentru mine. În acea zi era ziua mea dar nicio secundă nu m-am gândit că pot fi pentru mine. Tati plecase de o săptămână și nu aveam așteptări de așa ceva. Niciodată nu mai primisem ceva mai frumos- erau 40 trandafiri roșii și unul alb.

Te-ai uitat la mine cu duioșie și mi-ai spus: ,,Ce bleguță ești!” apoi seara, pe skype ,,m-ai pârât”: ,,Tati, mami a plâns!”  Da, așa era, plânsesem dar de două ori.

În acea dimineață mi-ai spus ”La mulți ani, mami!” de cum te-ai trezit, apoi ai plecat la școală. Mă așteptam, ca atunci când vei veni, să-mi dai o felicitare făcută cu mânuța ta, și mă întrebam când ai făcut-o. Eram obișnuită să găsesc urme pe biroul tău când făceai felicitări: tăieturi de hârtie, creioanele colorate sau pe ici colo câte puțin lipici. Dar acum era curat. Îmi spuneam că ai șters toate urmele ca să nu văd eu. Ai venit de la școală, ai intrat în casă și mi-ai dat un buchet de frezii, florile mele preferate, și un plic: ”E pentru tine.”, ai spus. Eram sigură că era felicitarea făcută de tine, dar nu era așa, era o scrisoare:

”Dragă mami,

Acestea sunt niște cuvinte scrise în ora de mate, niște cuvinte scrise în grabă...în grabă, dar din suflet. Îți trimit o scrisoare din clasă, din liceul Unirea, din viață, din viitor. Și, la fel ca-n reclama aia pentru Asigurări, îți trimit o scrisoare din viitor ca să-ți mulțumesc.

Să îți mulțumesc în primul rând pentru că ești mamii meu. Și deși nu te-am ales eu (că dacă

s-ar fi dat mămici la licitație m-aș fi ales pe mine propria mama... :))) glumesc)..Deci, și deși nu te-am ales eu, ,,you are the one & the perfect”(un pic de periaj, ca să plec la București).

Și să îți mulțumesc că sunt așa cum sunt, și că ești așa cum ești (asta e o mulțumire implicit și pentru tati, dar pentru că-i ziua ta, hai fii tu în centrul atenției:D).

Și nu e o scrisoare ca oricare alta, deși aparent are câteva cuvinte...și cam atât. Dar de fapt evocă sentimente, și amintiri care te fac să râzi, să plângi, să simți că trăiești (pentru că la urma urmei cine a mai mâncat, ca noi, unt la farfurie?:)))...)

Așa. Să trecem la lucruri mai serioase.

Aici în viitor e frumos...și e soare. Mă scuzi că am uitat să-ți dau bip când am ajuns, dar probabil am fost prinsă cu făcutul curat în viața mea, și cu șters praful de pe amintiri (că doar mami m-a învățat asa). Totul e bine, și deși viața-mi cotidiană e extrem de obositoare, am învățat să mă odihnesc după-amiaza ca să am forțe pentru seara (că tot mami m-a învățat asta). Și în ciuda inconvenientului de a fi mare, deci de a avea responsabilități, și de a te chinui pentru un lucru pe care n-o să ți-l mai cumpere mami & tati, viitorul e frumos.

Nu prea am timp însă să fac tot ce aș vrea, pentru că am o problemă de când eram mică în legătură cu organizarea timpului. Dar privind în perspectivă, cred că peste 10 ani, când voi avea și eu vreo 30 nu o să mai am problema asta.

Oricum îți trimit aceste mulțumiri, în anul ăsta important pentru mine, anul 2015 pentru că meriți (și implicit meritați), și pentru că acum sunt la câteva sute de km, și o să ajung abia mâine.

Îți trimit totuși această scrisoare pentru că îmi amintesc că poate în 2008 eram prea mică ca să îți mulțumesc pentru tot, deși eram doar la câțiva metri de tine.

Andreea

La Mulți Ani, Mami!”

Când am terminat-o de citit, plângeam de-a binelea. Și nu sunt o persoană plângăcioasă, dar plâng la gesturile și momentele care îmi ating sufletul.

După mine, cel mai ușor e să primești un cadou la care te aștepți sau pe care ți-l dorești, și atunci te simți satisfăcut, mulțumit sau mai știu eu cum. E frumos să primești ceva, orice-ar fi, dar când acesta te lovește direct în inimă, te lasă fără cuvinte. Cam așa am rămas eu atunci, fără cuvinte. Te-am luat în brațe și te-am strâns tare, tare. Chiar nu era nevoie să spun nimic, amândouă simțeam. Simțeam bucuria trecutului și am rememorat momentele frumoase, dar simțeam și teama de viitor.

Ne-am adus aminte de untul ,,la farfurie”. Eram la masă iar tu ai vrut, în afară de ce făcusem eu de mâncare, tartine cu unt. Untul era în frigider și ar fi durat ceva timp până ar fi devenit tartinabil, dar ai avut ideea de a-l băga în cuptorul cu microunde. S-a topit complet. L-ai așezat în mijlocul mesei și i-ai spus ,,unt la farfurie” iar cu lingurița te-ai chinuit să-l pui pe o felie de pâine.

,,Făcutul curat în viața mea și șters praful de pe amintiri”. Discutasem, mai demult, de cum te poți simți câteodată inconfortabil în pielea ta chiar dacă faci sau trăiești ceea ce vrei. Și nu știi de ce te simți așa. Și că atunci, ar trebui să te uiți  în jurul tău, în trecutul tău, să-l examinezi mai atent dar cu mintea de pe urmă, și sigur vei găsi ceea ce te supără sau nu îți dă pace. ,,Nu ți se întâmplă ca atunci când te superi cu cineva, să simți o greutate pe suflet, indiferent că ai avut sau nu dreptate când te-ai supărat?”, te-am întrebat. ,,Ba da”, ai confirmat. ,,Dacă supărarea s-a produs din vina ta, acea apăsare va persista până când te vei ierta tu pe tine. E mult mai ușor să îi iertam pe ceilalți, dar mai greu e să ne iertam pe noi-asta cere mult timp. Dacă alții au greșit față de noi, supărarea e mai întâi furie care încet încet se stinge sau se transformă în părere de rău”. Și știu că am mai făcut o paralelă, legată de o curățenia generală în casă: aspiri, ștergi praful și apoi vei simți că respiri aer curat în casa ta.

De un timp inițiai astfel de discuții, pe diferite teme. Nu mă interesa de ce întrebai, ba mă bucuram că o făceai. Mă întrebam însă dacă ce doreai să discutam era ceva ce te frământa. Iar dacă era așa, era foarte bine că discutam ”ipotetic”.

Îmi mulțumeai că eram „mamii tău”. O făcuseși de multe ori verbal, nu era acum prima dată când îmi mulțumeai sau ne mulțumeai, dar acum parcă era altfel. Evocai trecutul iar partea cu viitorul era ceva la care nu mă așteptam. Te-am întrebat cum de te-ai gândit la o scrisoare din viitor. ”Așa am simțit, să scriu din viitor”-mi-ai răspuns. M-a trecut un frison când am văzut că e datată din viitor, din 2015-an pe care îl considerai important pentru tine.

De ce era important? Nu am întrebat pentru că nu doream să știu. La acea vreme, glumeai mereu pe seama superstițiilor și temerilor mele, dar și pentru că eu credeam în soartă cu tărie.

Îmi spuneam că dacă ceva e sortit să fie, o să fie, dacă nu, nu, indiferent de ceea ce am face pentru asta. Nu plecam la drum lung marțea și nu mă întorceam din drum. O făcusem și ne-a mers rău, ni s-a spart mașina și ni s-au furat lucrurile din ea. Nu cred în coincidențe, iar repetarea acelorași evenimente le consider semne de care trebuie să țin cont. Spuneam mereu că e modul lui Dumnezeu de a-și face vizibilă prezența.

Prima dată când ni s-a spart mașina, eram în București cu Tati. Am parcat lângă un depozit de marfă și am plecat să mai facem unele cumpărături. Am trecut pe lângă o mașină, care nu știu de ce mi-a atras privirea și i-am luat numărul, spunând că e cam suspectă. Când ne-am întors, mașina noastră era spartă, lucrurile dispăruseră și am anunțat poliția. Am dat și numărul ,,suspect” și am avut dreptate- aceia au spart-o. A doua oară, eram tot în București, la Romexpo. Parcasem pe o stradă laterală, și acum ne făceam cumpărăturile. Deodată am simțit ceva, o agitație în corpul meu și i-am spus lui Tati  să ne întoarcem la mașină. Mergeam repede ca și cum ceva mă grăbea. Lângă mașina noastră, era alta parcată lateral care a plecat imediat de cum ne-am apropiat. O portieră era descuiată dar nu apucaseră să ia nimic. Venirea noastră i-a oprit.

Altă dată, am venit dimineața de la o nuntă acasă, am parcat în fața blocului și iar am luat numărul unei mașini parcată cam ciudat. Și iar am avut dreptate: când a ieșit din parcare ne-a înfundat portiera. S-a mai întâmplat cu o vecină de care am spus-”asta sigur ne lovește mașina”, și ne-a lovit-o, cu un șofer care s-a oprit direct în bara noastră iar când am auzit ,,buf” am fost sigură că pe a noastră a lovit-o. Nu puteau fi coincidențe, ci mult mai mult. Îmi era parcă teamă să mă mai pronunț cu privire la un număr de mașină pentru a nu atrage ,,răul”. Și au fost mult mai multe ,,coincidențe ” care mereu mă marcau. Pe unele chiar încercam să le neg uneori și îmi impuneam să nu le dau atenție, să spun ,,mi se pare”.

 Iar dacă primeam un ghiveci cu flori era o tragedie pentru mine; îl asimilam cu un loc de veci, și pentru asta nu am ținut ghivece în casă. Nu doream să le văd. Nu uitam când, în seara dinainte de a-ți opera  alunița, a venit o persoană la noi acasă, și ne-a adus un ghiveci cu flori. L-am considerat un semn rău, și în acea seară Tati l-a dus din casă. Nu îl doream în casa mea și mi se părea că prevestește ceva rău.

Mereu am spus că mi-e teamă de ziua de mâine pentru că nu știam ce o să îmi aducă, iar acum tu îmi vorbeai de ,,un mâine” îndepărtat. Cu tine nu doream niciodată să intru în amănunte pentru că îmi cereai mereu să-ți dau explicații logice, și nu le puteam da. Era ceva ce simțeam și pe seama cărora nu doream să vorbesc.

Și mai aveai și tu un obicei care îmi trezea frica, teama și angoasa. Cumpărai lumânări și bețișoare parfumate pe care le aprindeai în camera ta. Spuneai că îți place mirosul lor, iar eu închideam ochii când te vedeam și nu spuneam nimic. Temerile mele rămâneau acolo iar tu nu trebuia să știi de ele. Doar Tati știa.

Încercam din răsputeri să nu le las să-mi conducă viața, dar ele erau acolo, în mintea mea și de multe ori mă dominau. Încercam uneori să mi le explic. Să-mi spun că sunt obișnuită să am controlul situațiilor iar când nu-l am, pentru a găsi un vinovat, mă refugiez în superstiții. Era o parte din mine de care mă jenam uneori, o negam și o ascundeam. Aveam deja pusă eticheta de către voi doi: ,,superstițioasă”. Citind și recitind scrisoarea ta, le-am adus iar la suprafață dar nu le-am dat glas în încercarea de a le bloca, acolo, într-un colțișor din mintea mea.

Când ai început clasa a X-a

 

Când ai început clasa a X-a, a început și căutarea ta de altceva. Aveai de unde alege, pentru că în liceu erau multe activități extrașcolare. Doreai să mai faci ceva și aveai de ales într-un curs de Debate și un program în domeniul educației non-formale. Te-ai interesat de amândouă. Primul, ai spus că nu e pentru tine: ,,Nu mă pot compara cu cei de la umană care sunt mai buni ca mine. Și în plus, cred că va merge Ioana, iar eu nu am ce căuta, e cea mai bună”. Ioana, prietena ta din copilărie și de la bloc, excela la literatură, avea cărți publicate și era olimpică națională și internațională.

Ai ales atunci programul educațional de la Fundația Codecs pentru Leadership - ,,Liderii mileniului trei -Arta de a conduce”, cu modulul „De la complexitate la schimbare” care avea drept concept central - relația dintre management și leadership. Era ceva nou pentru tine și te-a fascinat imediat. Spuneai că înveți despre comunicare și lucrul în echipă, management și leadership, negocierea și soluționarea conflictelor dar mai ales despre valori: despre încredere, onestitate, competență și performanță. La terminarea cursului ați avut de făcut un proiect, iar tu și echipa din care făceai parte, ați făcut despre un adăpost pentru caței fără stăpâni. Sunt convinsă că a fost ideea ta cu adăpostul, și ți-ai susținut-o așa de bine că ai avut câștig de cauză, pentru că sigur au mai fost și alte idei.

În clasă ta se formaseră grupuri, grupulețe. Și tu cu prietenii tăi formați unul. Nu era nimic nou și-ți spuneam că așa era și pe vremea mea. Apartenența la un grup mi se pare un mod normal de a trăi și care te definește în relațiile stabilite. În funcție de personalitatea noastră, ne alegem aceste ,,grupulețe”.

Într-o zi ai intrat în conflict direct cu unul dintre grupuri, format din 2 fete și 3 băieți. Băieții, cum ajungeau la școală aveau o grijă, să râdă într-un mod urât și infantil, de o altă colegă. Râdeau de cum arăta, cum se îmbrăca, de ce spunea. Săraca fată nu spunea nimic niciodată, așa era ea, mai timidă dar plângea de foarte multe ori. Într-o zi tu nu ai mai suportat să-i auzi și ai ripostat. V-ați certat urât, cu multe reproșuri și cuvinte urâte.

Din ziua aceea, ați avut un conflict deschis, toți anii de liceu. Eu doream să îi lași în pace, să îi ignori. ,,Dacă nu eu, atunci cine?”, mi-ai spus. ,,Dar nu ești numai tu în clasa aia.” ,,Da, mai sunt, dar preferă să tacă.” Am tăcut și eu.

Te-ai opus fățiș la ceea ce tu credeai că nu e corect și drept. Dar cu consecințe pentru tine, pentru că acasă plângeai iar eu sufeream alături de tine. Era groaznic când îmi povesteai.

Erau și momente în care spuneai: ,,Nu prea sunt mândră de mine, dar asta am spus. M-am enervat așa de tareee!” În acele momente vedeam lupta din sufletul tău.

Tu nu ai fost niciodată o fire conflictuală, ba dimpotrivă. Iar când mă vedeai pe mine cât de revoltată eram la tot ce ți se spunea, tu-mi replicai: ,,Lasă-i măi, că-și vor da ei seama”. Trebuia să fie mult mai mult decât atât ca să-ți pierzi răbdarea și să explodezi.

Mai mult erai nervoasă pe cele două fete din grup, care stăteau mereu de-o parte și nu încercau nici măcar să-i tempereze. Pe una o înțelegeam de ce nu intervenea, era ,,prietena ”ta din generală, dar atitudinea celeilalte mă uimea.

O cunoscusem cu doi ani în urmă. Îmi aduc aminte că era o vreme ploioasă când a venit la noi acasă. Nu erați prea apropiate și m-a uimit venirea ei. La un moment dat a făcut o remarcă în prezența mea, că nu e înțeleasă de cei din jur, și mai ales de părinți. Nu i-am dat voie să mi se destăinuie mai mult, dar am asigurat-o că nu există mamă care să nu își iubească copilul și să nu îi vrea binele. Era udă pe pantaloni de la ploaie. M-am oferit să-i dau o pereche de-ai tăi pentru a nu răci până ajungea acasă, urmând să ți-i aducă apoi. A refuzat pe motivul că se supără mama ei. Atunci i-am uscat pantalonii cu foen-ul. Părea o fire sensibilă și de aceea mă uimea acum.

Tu nu ai fi râs niciodată de defectele sau calitățile cuiva. Și nu pentru că nu e frumos să faci asta, ci erai învățată să te imaginezi în asemenea ipostaze pentru a vedea cum ar fi, ce ai simți, cum te-ai descurca cu ele. Să vezi cum e să fii în ,,pielea altuia”. Știu sigur că nu ai fi făcut așa ceva niciodată. În orice urât tu vedeai frumosul, în orice rău tu vedeai și binele. Nu degeaba erai optimista casei. Reacționai la ce se petrecea în jurul tău, și nu rămâneai indiferentă. Îți vedeam sensibilitatea din suflet dar totodată deveneai parcă mai dură.

 Într-o oră de fizică ai făcut niște asocieri pe o foaie de hârtie, care cred că îți arătau starea ta în raport de ce considerai că era important pentru tine:

 teatru - viață,

revelion - acasă, zăpadă,

comoară  - viață, suflet,

 mess - nice, Vlad,

 negru - nice, cizmele mele,

 proști - răutăcioși,

 cadouri Crăciun - happy,

 gluga de la geacă - what ever,

 bal - what ever, succes,

 clișeu -genial, crede-mă (profa de română),

 prăjituri - vase cu caru de spălat,

 familly- happy moments, 20 reguli, &&&,

 băieți -depresie, miezul problemei,

 istorie -tweety,bad mood, bitch,

 genial-eu, teatru,

 pisica -Misha,

 Tv -imposibil, te vreau,

 Georgi - stat, specific Andreei,

 Hi5 - comment, reload,

 no me - familie neîntregita, Lepșa,

 să nu divizi, să nu iei dar să mă vrei- specific Andreei.

Dintre toate asocierile tale, pentru mine cea mai importantă era cea cu familia neîntregită când nu ești și tu. Pentru că așa a fost mereu și așa va rămâne, niciodată nu o să putem fi o familie completă fără tine. Niciodată. Tocmai fuseseși plecată la Lepșa cu prietenii, timp de trei zile, și Tati era acasă dar tu nu.

Hai măi mami, că nu-i chiar așa!”

 

Am considerat atunci că erai destul de mare să poți sta fără mine o perioadă, și să plec o lună la Tati în Italia. Nu uitasem reacția ta, la prima mea plecare, cu mulți ani în urmă. Dar acum, nu de puține ori mă întrebai: ,,Da` tu, de ce nu pleci la Tati? Din cauza mea?”

Era destul de greu să te fac să înțelegi că este dorința și alegerea noastră, că tu nu erai sub nicio formă o cauză iar dacă aș fi vrut asta, aș fi făcut-o. Nu mă credeai niciodată și-mi spuneai un ,,știu eu!” care era de fapt un ,,nu te cred”. Uneori încercai să mă faci să mă hotărăsc să plec și mă întrebai: ,,Da`tu nu mai pleci oleacă?!” și completai că ai dori și tu să fii o perioadă singură acasă, făra mama lângă tine, să te descurci singură pentru că puteai.

Ți-oi fi dorit tu să rămâi singură, dar nu te-am lăsat. A venit mama mea la noi și ați stat împreună. Nu prea ți-a convenit dar nu am cedat. Am plecat în vacanța de Paște, pentru că Tati nu putea veni. A fost foarte greu să mă hotărăsc și am ales. Dar ce am câștigat într-o parte am pierdut în alta. Cam așa e cu alegerea.

Și pentru prima dată și tu ai avut  parte de alegeri. Ai votat pentru Consiliul local al tinerilor din Focșani. În liceu era în plină desfășurare campania celor care candidau și chiar ai fost interesată. Doreai să știi cum gândesc cei care candidau, ce propuneri aveau și ce doreau să facă. Nu erai încântată de promovarea lor. Nu simțeai că te fac să dorești să îi cunoști, spuneai că vocea lor nu era convingătoare pentru tine. De ce? –te-am întrebat. Pentru că nu te făceau să simți ceva, că erau ”plați”, așa le spuneai. Ai tras concluzia, după ce ai vorbit cu mai mulți colegi, că se va vota după popularitate și nu pentru ideile lor. Erai dezamăgită și nu ți se părea corect.

Nu știu pe cine ai votat, dar sunt sigură că ai votat ideile și nu omul.

Ai terminat clasa a IX-a cu media 9.80, premiul I și îți făceai planuri pentru vacanța mare. Doreai să pleci cu prietenii la mare. Așteptam de mult momentul acesta, să nu mai fiu nevoită să merg la mare, unde nu mi-a plăcut niciodată, să îți planifici vacanța fără noi iar noi să avem concediul nostru. 

Dar în planul tău ai văzut o mică problemă. Urma să vină și Tati acasă și doreai să fii prezentă, numai că plecarea grupului tău era cu o zi înainte de a veni el. Din grup făcea parte și ”băiatul tău”, altfel nu se putea. Le-ai propus decalarea cu o zi a plecării, dar nu au fost de acord și nici tu nu ai dorit să pleci mai devreme. Ai fost așa de categorică încât nu ai mai dorit să pleci cu ei la mare, și astfel s-a terminat și povestea  de iubire.

Ai plecat totuși cu grupul verișoarei tale, Roxana, la Constanța, și te-am dus noi cu mașina. Nu doreai să venim și să te luăm. Urma să veniți cu trenul. Cu o seară înainte de venire, te-am întrebat dacă ți-ai luat bilet. Ai spus că da, dar nu de la casa de bilete, ci de la o fată din grup, care se răzgândise, dar care îl cumpărase cu reducere de elev. Și cum ea nu mai venea l-ai cumpărat tu de la ea. Te-am întrebat dacă aveai carnetul de elev la tine pentru a beneficia de reducerea respectivă. Nu îl aveai. Tu te bucurai că ai dat mai puțini bani pe bilet. Te-am avertizat de greșeala făcută, pentru că dacă venea controlorul, tu nu puteai demonstra că ești elevă. ,,Hai măi mami, că nu-i chiar așa!” ,ai replicat. ”Treaba ta!”, ți-am spus.

Da așa a fost.

 În tren, ai luat amendă pentru că nu ai putut proba că ești elevă. M-ai sunat disperată: ,,Mamii! Mi-a dat amendă! Ce fac acum?”, iar bani nu mai aveai să o plătești. Te-am lăsat câteva minute să fierbi, apoi ți-am dat soluția: ,,În tren cu tine e Adi (fratele meu), îl suni, vă întâlniți, și-ți plătește el amenda!”. Printr-o coincidență în care nu cred, sau poate așa trebuia să se întâmple, fusese și el la mare iar atunci venea acasă. A fost norocul tău dar și o nouă lecție învățată.

Amenda primită te-a speriat tare de tot. Acasă ne-ai spus cum te vedeai dată jos din tren și cum ne așteptai să venim să te recuperam de acolo. ”Mare invenție telefonul !”, ai decretat tu.

Restul vacanței l-am petrecut împreună, și am încercat să te facem să-ți placă pasiunea noastră, pescuitul. Ai mers o singură dată cu noi, și ai abandonat: ,,Nu-mi place!”

În restul timpului ne-ai bătut la cap cu aceeași poveste: ,,Și eu acum, ce fac? Mă plictisesc.”

În timpul școlii erai nerăbdătoare să vină vacanța, iar când venea, te plictiseai și abia așteptai să înceapă școala.

Ieșeai seara în oraș cu prietenii, a doua zi te trezeai mai târziu și leneveai după bunul plac, apoi program de voie. Acest ,,de voie” nu îți convenea, doreai să faci ceva dar nu găseai. Îți îndreptai atenția spre Lucky, vă jucați, vă fugăreați prin casă și îi făceai zeci de fotografii, o altă plăcere a ta. Ne făceai și nouă, dar eu te puneam să le ștergi pe cele cu mine, pe motiv că nu sunt fotogenică. Și le ștergeai. Motiv pentru care avem prea puține fotografii împreună. Din vina mea.

Te înregistrai cum cântai, dansai prin casă sau săreai în pat ca un copil ce erai. Îți spuneam că ce nu ai reușit să faci când erai mai mică, și anume să rupi patul,  sigur vei reuși acum. Dar tu erai bucuroasă iar patul nu s-a rupt, dar ai căzut din el și ți-ai rupt ochelarii. Nu m-a mirat. Era ceva normal pentru tine să te grăbești, să te lovești sau pur și simplu să te împiedici fără a avea obstacole în fața ta.