Da, sigur, ții mai mult la el decât la mine.

 

Numai Lucky sau Lăcoanca, cum îi ziceai, nu a ținut cont de ”ochii și fata” și într-o seară te-a mușcat. Erați amândoi în pat și vă tot certați. Mereu făceați așa pentru că vă disputați partea stânga a patului, unde dormeai tu cu perna ta favorită. Era locul tău și el știa asta. Până te urcai în pat nici nu-l interesa acel loc, dar când îți simțea intenția de a sta acolo, în secunda următoare, acolo era și el. Și așa începea cearta între voi. Sau mai bine zis o ”joacă mai serioasă”, din care se întâmpla ca Lucky să iasă victorios de cele mai multe ori doar pentru că tu renunțai. Dar atunci nu ai dorit să cedezi, l-ai împins, ai țipat la el și i-ai dat una peste fund. Lucky a sărit la tine, cu intenția sau fără intenția de a te mușca. Era de multe ori imprevizibil. Te-a zgâriat pe față. Și cum aveai ochelarii la ochi, impactul loviturii a fost mai puternic.

Te-ai speriat așa de tare încât ai început să plângi și să țipi: ”Câinele tău, uite ce mi-a făcut! Deschide ușa și dă-i drumul pe scări!” Era câinele meu când te supărai pe el.

Văzând că nu spun nimic, ai continuat: ”Da, sigur, ții mai mult la el decât la mine. Lasă că îl duc la hingheri mâine dimineață!”. ”OK. Dar să îmi aduci înapoi lesa și zgarda, că am dat bani pe ele”-am încercat eu să te fac să zâmbești puțin. ”Tu glumești, dar uite ce mi-a făcut!”

Aveai dreptate dar ce puteam face. Mereu te rugam să nu mai țipi la el, să nu faci mișcări bruște în preajma lui și să îl iei ușor, că așa înțelege. Era exact ca tine, dacă îi explicai cu frumosul, înțelegea, dacă nu, devenea catâr. L-am certat apoi, dar faptul era consumat. Lucky se băgase sub pat și ore bune nu a ieșit de acolo. Știa că făcuse ceva rău.

În dimineața următoare, când te-ai trezit, erai mai binedispusă dar la ochi aveai o vânătaie mare. Am mângâiat-o, dar nu am rezistat să nu te întreb: ”Îl duci acum la hingheri sau mai târziu?” ” Ha, ha, ha !”, ai spus ironic.

Așa ai avut un semn și de la Lucky, o vânătaie pentru o perioadă la ochi și ai dat multe explicații celor din jur. Supărarea nu ți-a ținut mult timp. Seara erați iar împreună, ca și cum nimic nu se întâmplase  dar tot îl mai taxai cu un ”Bleguțule! Retardule!”.

Tot era bine că ți se schimba tonalitatea vocii când le rosteai, și așa știam că de fapt tu vrei să spui ,, tot te iubesc sau îmi ești drag, prostuțule, așa mic și neajutorat cum ești!” Numai celor dragi te adresai așa iar ei știau adevărata semnificație. Dădeai un alt sens la cuvinte sau inventai câte un nume pentru fiecare de parcă voiai să fie numai al tău.

”Dacă îi spun pe un ton mieros ”ce prost ești!”- e bine, iar dacă țip la el nu e bine?!” „Spune-i cum vrei, dar fără să ridici vocea și mâna la el”-am replicat. Lucky percepea foarte bine inflexiunile vocii și reacționa ca atare: mârâia sau dădea bucuros din coadă, în funcție de cum i te adresai. Iar tu trebuia să înțelegi ca nu mai era jucăria ta, ci partenerul tău de joacă. Trecuse vremea când făceai ce doreai cu el, când îi făceai codițe, îl spălai pe dinți, îi puneai șosete în lăbuțe și te distrai că nu mai putea merge, îl băgai în mașina de spălat sau câte și mai câte îți treceau prin cap. Acum el își cerea dreptul de a nu mai accepta chiar totul din partea ta. Crescuserăți amândoi și fiecare dorea să arate că era ”șeful”. 

 

                                 rămâi aproape

”Știu! Ochii și fata!”

 

Ai început să te vezi mai des cu Ciprian, și cum el avea permis de conducere, inevitabil au început și plimbările cu mașina. În ecuație a apărut o nouă necunoscută, aceea de cum conduce, iar pe el nu îl cunoșteam doar îl știam. Îmi tot spuneai să am încredere că e un bun șofer, dar eu nu aveam de unde să știu ce înțelegi tu prin ”șofer bun”.

 Pentru mine contează și experiența la volan, și nu e obligatoriu că dacă ai carnet de mulți ani ai și multă experiență și ești automat un șofer bun. Nu vârsta e importantă, ci calitățile în ale șofatului. Pentru mine un șofer bun este acela care simte mașina și se vede că îi place să conducă, are o anumită relaxare în comportament și o face așa de ușor și natural încât îmi dă siguranță. Eu conduc din 1985, dar nu sunt un șofer bun ci unul de weekend pentru că nu îmi place chiar dacă am categoriile B,C,E.  Am condus numai de nevoie și mereu mi-am știut limitele: îmi plac parcările largi, străduțele mici le ocolesc iar în orele cu trafic aglomerat stau acasă sau iau taxi-ul. Te duceam dimineața la școală, ceva cumpărături la sfârșit de săptămâna și cam atât.

Speram din tot sufletul ca Ciprian să nu fie un șofer ca mine. Te tot întrebam cum conduce, dacă e prudent, dacă merge cu viteză și mai tot ce ne putea ajuta să ne dăm seama de cum merge.

Urma să vă duceți amândoi la un centru comercial și te-am întrebat dacă pot merge și eu pentru unele cumpărături. M-am cam autoinvitat și ați acceptat.

Ciprian a încercat să dea tot ce era mai bun din el ca șofer dar era și intimidat de prezența mea. Am încercat să-l fac să se destindă, dar parcă atunci îi ieșea o groapă în față sau plecarea de pe loc era mai bruscă. Tu chiar ai spus că din cauza mea ”nu prea i-au ieșit toate”. Îl vedeam că îi plăcea să conducă, destul de prudent și calm la volan. Mai agitată erai tu, și îi tot arătai pe marginea drumului tot ce îți atrăgea ție privirea, dar lui îi distrăgeai atenția. Acasă am avut amândouă o întreagă discuție cu tema asta, de cât de mult rău poate face un pasager din mașină care se tot agită și exclamă la un moment dat ”uite ce e acolo!” Nu numai șoferul trebuie să fie responsabil, ci și ceilalți ocupanți din mașină.

 Mi-ai replicat că exagerez. Nu, nu exageram deloc.

 Și ți-am spus: ”Când ești tânăr crezi că ai descoperit Universul. Dar uiți că el era acolo și pentru noi. Tu acum descoperi o cale din el, dar pe acea cale am mers și noi, și de aceea dăm sfaturi pentru că noi știm fiecare ”groapă” din ea în care am dat și fiecare ”denivelare” pe care am ocolit-o și de aceea putem avertiza. Nu oprim pe nimeni să meargă pe acel drum, doar arătăm obstacolele”.

Și de fiecare dată când ați plecat cu mașina, i-am spus lui Ciprian: ”Ochii și fata!” iar când nu spuneam eu, zicea el: ”Știu! Ochii și fata!”

                                 rămâi aproape

Și a devenit parfumul tău preferat

 

Pentru că făceai fitness, ai devenit mult mai riguroasă cu alimentația ta. Nu mai doreai să mănânci carne de porc, numai pește și pasare iar vita nu-ți plăcea. Ciorbița rămăsese în preferințele tale iar legumele și fructele nu-ți lipseau. Încercai să elimini cam tot ce era prăjit și mă atenționai de fiecare dată: ,,Dacă e prăjit nu mănânc”. Și nu mai prăjeam.

În afara casei, când erai cu prietenii, rezistai mai greu: ”Am luat o porție de cartofi pai, și i-am mâncat încet, unul câte unul. Știi ce buni erau!”

Nu înțelegeam de ce îți impuneai toate aceste restricții, pentru că noi nu făceam abuzuri în casă, și cred eu, că mâncam destul de sănătos. Dar tu nu erai de acord. Iar felul cum arătai nu îți dădea niciun motiv: erai suplă și înaltă, fără pic de grăsime nelalocul ei. Tu te vedeai grasă și cu burtă, și admirai fetele cu abdomenul plat.

Îți plăceau pastele și săptămânal făceam de 2-3 ori. Învățasem să fac paste cu ton, și mândră de mine, ți-am spus într-o zi că la masă avem o rețetă nouă. Ți-au plăcut. Bucuroasă, am repetat rețeta, consecutiv vreo două săptămâni. Ai mâncat de fiecare dată și nu ai comentat.

După un timp, ceva mai mare, ți-am propus: ,,Facem o pastă?” ”Da, dar nu cu ton!”, ai adăugat repede.  Or fi fost ele bune, dar te adusesem la saturație.

Ne țineai morală de fiecare dată când noi mâncam ceva ce tu eliminaseși. Îmi venea greu uneori să gătesc, pentru că eu doream ceva iar tu, altceva. Iar dacă era și Tati acasă, avea și el mâncărurile preferate iar tu doar gustai din ele, nu mâncai.

 Ne-ai schimbat până și orele de masă. După ora 7 seara nu mai mâncai iar Tati era cel mai deranjat de oră: ”Fetelor, mai lăsați-mă cu ora voastră, că eu până mă culc, mie mi-e foame iar”. El era obișnuit să mănânce mai târziu. Dar ne rămânea prânzul, la aceeași oră. Singurele la care nu renunțai erau dulciurile dar  încercai din răsputeri să le mai reduci. Doreai din când în când o cafea, în care puneai lapte și multă apă și o beai, nu într-o ceașcă de cafea, ci într-o cană. Așa îmi place și mie să o beau, în cană. La tine, numai cafea nu era. Nu înțelegeam cum o puteai bea așa, dar era plăcerea ta. Și mai avea una- ceaiul de tei. Rare erau zilele în care nu spuneai ,,Mami! Fă-mi și mie te rog un ceai!”

Etajerele din baie au devenit subiect de discuție între noi două, iar Tati ,,ne-a împăcat”. Ne-a mai pus unele din sticlă și apoi le-am împărțit. Ne-am delimitat cremele, gelurile de duș, fardurile, creioanele pentru ochi și parfumurile. „Astea-s ale tale și astea ale mele”. Tati era cel care ne aducea de câțiva ani, parfumurile- mie Amarige iar ție, Dolce Gabbana Light Blue și credea că îți place dacă de atâta timp îl foloseai.

Dar s-a întâmplat să aducă o dată și alte mostre de parfumuri, și după ce le-ai testat, ai fost convinsă că unul ți se potrivește: Hot Couture Givenchy Eau De Parfum.

Și a devenit parfumul tău preferat.

Preferai mirosurile dulci, florale, de ciocolată și nucă de cocos. Dar asta nu te împiedica să le folosești și p-ale noastre uneori. De la Tati foloseai parfumurile iar de la mine, creioanele de buze și de ochi. Nici nu trebuia să spui când o făceai, vedeam de fiecare dată pentru că le schimbai locul sau le rupeai vârfurile. Cam ăsta era și motivul când treceai la ale mele- creioanele tale aveau vârfurile rupte.

Ai început să preferi la îmbrăcăminte culorile negru, alb, gri și maron, iar ghetele, cizmele și bocancii erau preferate pantofilor și sandalelor. Ai renunțat la multele bijuterii, mai puțin la cercei, purtați, nu unul în fiecare ureche ci numai doi la o singură ureche, iar accesoriul preferat a devenit un ceas mare de mână, bărbătesc. Îmi plăcea noul tău stil, mai puțin culoarea neagră. Doar vara mai era culoare în hainele tale.

Renunțaseși la ideea de mărirea sânilor, și acum aveai alta, să-ți albești dinții. Nu știam dacă să te iau în serios sau nu. Cum în fiecare an mergeai la stomatolog la un control, pur și simplu s-a întâmplat ca medicul să-ți spună: ”Știi că ai cea mai bună dantură-A2? Nu e perfect albă, dar e cea mai sănătoasă. Să nu cumva să îți treacă prin cap să ți-o albești”.  Nu știu dacă tu i-ai spus că doreai să o faci, sau a făcut-o pentru că vedea prea mulți tineri care doreau să-și albească dantura, dar a fost cu folos. Ai renunțat la idee. Era părerea unui specialist pe care tu îl respectai și aveai încredere în el, care a știut să îți alunge teama de dentist dar mai ales era persoana care ne deschisese ochii în privința aluniței tale.

”...am de gând să dansez, să cânt și să mă simt bine”

 

Omul de lângă tine a devenit  centrul atenției tale. Nu conta cum arată, cum se îmbrăca, ce note avea dacă era la școală sau cine îi erau părinții.

Pe tine te interesa cum gândește, ce simte, ce face sau ce planuri are și nu de multe ori spuneai despre cineva ,,gândește bine” sau că ,,are fițe”.

Locurile unde îți plăcea să ieși seara, le-ai înlocuit cu altele, pe motiv că vin prea multe ,,piți”. Pe acestea le catalogai în ,,piți-piți”, ,,piți- proastă” și ,,piți deșteaptă”. Deveneai radicală și pur și simplu dădeai deoparte persoanele cu care credeai că nu ai nimic în comun.

Erai conștientă că și tu erai considerată de către unii ca fiind cu ,,fițe” și nu te deranja. Era treaba lor și nici nu încercai să înțelegi sau să afli de ce te vedeau așa.

Te deranjau discuțiile despre partea materială și deveneai ironică când cineva încerca să se remarce în acest mod. Mi-aduc minte când, un băiat, student, copil de medic, te-a invitat la o cafea și te-ai dus. Ai fost dezamăgită că a încercat să te impresioneze cu ce mașină avea, pe unde a fost în vacanțe și a culminat cu o invitație la piscina personală. Ai avut răbdare cât ai putut, și la un moment dat i-ai spus: ,,Bun. Am aflat ce au făcut părinții tăi. Dar tu, personal, ce ai făcut până acum?” L-ai blocat.

Era o nouă atitudine a ta care nu avea cum să nu fie observată.  Erai aceeași Andreea doar prioritățile deveneau altele.

 La școală, erai pe același drum, de-tot-înainte. Erai mândră că la olimpiada de matematică întreg podiumul a fost ocupat de uniriștii care erau prietenii tăi: locul I-Andrei, locul II-Marius, locul-III-tu și Cașu: ”Celelalte licee se vor bucura tare când noi vom pleca la facultate: poate vor lua și ele premii la mate”, ai spus.

Școala Duiliu Zamfirescu și Colegiul Unirea dominau concursurile de matematica și nu numai. Ți-ai mai adăugat la mapa cu premii o mențiune la olimpiada de geografie, apoi ai luat Permisul european de conducere a computerului - ECDL iar clasa a X-a o terminai cu media 9.89, premiul I.

Venea vacanța mare și surpriza mea a fost când te-ai hotărât să pleci în tabără la mare. Până aici nimic ieșit în comun, numai că tabăra era organizată de profesorul cu care ai avut primul și ultimul tău conflict  în liceu. Eu chiar îmi făceam probleme și ți-am spus că aș prefera să nu te duci, dar tu, nu și nu. Nu vedeai de ce nu te-ai fi dus și încercai să mă convingi că totul va fi bine, că te vei distra și nu vei lăsa ca nimic altceva să îți strice buna dispoziție. Așa îți propuneai de fiecare dată când doreai să nu lași nimic să îți strice buna dispoziție, indiferent unde plecai, la ziua cuiva, la plimbare sau discotecă: ,,Indiferent cum va fi acolo, am de gând să dansez, să cânt și să mă simt bine”.

Așa a fost și în tabără. Ai plecat bine dispusă, fără resentimente și cu dorința de a avea o vacanță frumoasă, cu mult soare și distracție pe măsură.

...mă bucură că ai suflet, că ești om!

 

De ziua lui Tati,  tu ai fost cea cu ideile și ai dorit ceva personalizat. Te-ai gândit la un tricou cu un mesaj imprimat: ,,Este luat cu acte în regulă...și are și copil”!

Lucky nu putea lipsi și ai făcut un breloc cu pozele noastre- Lucky, tu și eu. Le-am așezat, așa cum făceam mereu, împreună cu lucrările, diplomele și carnetul tău de note, în șifonierul lui. Era tare amuzant când ieșeam la plimbare toți trei iar Tati se îmbrăca în tricoul lui nou. Îl purta mândru și plin de el pentru că era cu ”fetele” lui. Eu în stânga și tu în dreapta lui, iar dacă se întâmpla să stăm pe partea greșită ne mutam imediat. Așa eram obișnuite.

La școală, diriginta v-a propus o activitate: cine dorea să meargă la căminul de copii și să petreacă o zi acolo, să le citească povești și să joace cu ei. Te-ai oferit să mergi.

Nu m-a mirat dorința ta, și eram convinsă că nu știai cu adevărat unde urma să te duci. Poate îți imaginai dar de știut, nu știai. Acolo erau și copii cu dizabilități și am discutat despre asta. Nu doream să ai o reacție care putea face rău acelor copii.

Câteodată din lipsă de informații, ignoranță sau pentru că nu te-ai mai confruntat cu așa ceva poți avea o reacție de respingere dar care nu vine neapărat din răutate. Sau pur și simplu nu știi cum să te porți. Am discutat despre handicap, așa cum m-am priceput. Că fiecare dintre noi avem un handicap, vizibil sau mai puțin vizibil. Ne-am amintit de alunița ta și cât de mult te supărai când râdeau copii de tine. Iar faptul că tot spuneai că nu ai sâni, că sunt prea mici sau că îți este frică de sânge, după mine, erau pentru tine un handicap. Chiar dacă alții nu le știu sau nu le văd, noi știm că sunt acolo, și într-un fel ne limitează și nu vrem ca cineva să ni le scoată în evidență. Îți spuneam că dacă toate aceste lucruri minore pe tine te-au deranjat, imaginează-ți cum e pentru cel care nu poate merge, vorbi sau mânca?

Și chiar dacă, obișnuim să ne apărăm într-un fel râzând sau glumim pe seama defectelor noastre, ne deranjează când o fac alții.

Nu știu dacă au fost cele mai bune exemple, dar acelea mi-au venit atunci.

Ai plecat a doua zi la centrul pentru copii cu zâmbetul pe față, așa cum făceai întotdeauna când ieșeai din casă. La venire nu-l mai aveai. Ai bătut la ușă, pentru că niciodată nu luai chei la tine pe motiv că le puteai pierde, ți-am deschis și ai intrat fără să zici ”bună ziua” cum obișnuiai, iar o mâna o țineai la spate. Cu ochii în lacrimi, ai întins spre mine mâna de la spate în care aveai un buchețel cu flori și ai spus: ,,Mulțumesc mami că ai avut grijă de mine și că m-ai ținut!” Te-am luat în brațe și ai început să plângi și mai tare. Ți-am spus doar atât: ,,Te-a impresionat mult, iubito!” Ai dat din cap în semn că da, dar de spus nu ai spus nimic.

Nici să mănânci nu ai vrut și te-ai retras la tine. Mai târziu, mi-ai povestit cum a fost.

Cum te-ai așezat, jos direct pe covor, și cum copiii au venit în jurul tău. Erau curioși iar cu mânuțele te-au pipăit pe față, te-au tras de păr în joacă și cum a trebuit să îți dai jos cerceii din urechi pentru că trăgeau de ei. Făcuseși greșeala să îți pui o pereche de cercei destul de mari și au fost o atracție pentru copii. La fel ca și nasturii de la îmbrăcăminte. Cum unii se chinuiau să vorbească, alții nu stăteau într-un loc, vorbeau tare și doamnele nu le dădeau creioanele colorate pentru a nu se răni cu ele. Apoi, brusc ai trecut la partea că sunt mame care i-au lăsat acolo și nu au mai venit, și că alea nu sunt mame. Atât, nimic mai mult.

Atunci ți-am spus pentru prima dată: ,,Iubito, mă bucură foarte mult rezultatele și notele tale, dar mai mult mă bucură că ai suflet, că ești om!”.

Nu ai uitat niciodată această întâlnire și care, aveam să constat de multe ori că te-a influențat mai mult decât m-aș fi gândit vreodată că o va face ceva.