Știu, dar mi-a plăcut mesajul”

 

La noi nu a fost niciodată valabilă expresia ,,la masă nu se vorbește” atâta timp cât nu se vorbea cu gura plină. Pentru noi era perioada zilei cea mai relaxantă pe care o petreceam împreună dar și cea mai importantă. Dacă vreunul dintre noi dorea să sară peste masă, tu erai cea care îl certa imediat: ,,Da` nu mai mâncăm toți o dată în casa asta? Ce, face fiecare cum vrea?...Eeeiii!!” Era de neconceput să nu fim toți trei la masă - fie că unuia îi era sau nu foame, mânca puțin sau mult, trebuia să respecte momentul.

 Îmi amintesc când m-ai întrebat: "Tati e cumva bolnav?" "De ce?", te-am întrebat , "Mănâncă prea mult !"-ai replicat. Tu, rar mâncai două feluri  dar nu refuzai desertul și era un adevărat eveniment să mai vrei o porție. Nu pot spune că erai gurmandă, dar nici că nu mâncai.

Erai însă o pofticioasă. Era suficient să auzi sau să vezi o fotografie cu ceva apetisant, că imediat îți doreai.

Într-una din zile, am pus masa, fiecare și-a ocupat locul bine stabilit dintotdeauna, și ca de obicei, televizorul era deschis. Nu ne uitam niciodată la el când mâncam, dar era acolo și auzeam.

Era perioada în care mass-media, zilnic aducea în prim plan ce se întâmpla în Italia-cerșitul pe stradă, furturi, bătăi și chiar omoruri, toate făcute de ai noștri conaționalii.

Nu era zi în care să nu se întâmple ceva rău, iar italienii se cam săturaseră de noi. Tati trăia acolo, vedea ce se întâmpla și mai mult vedea atitudinea localnicilor față de români.

Toți erau „băgați în aceeași oală”. El stătea în Roma și de cum se urca în mașină, la prima intersecție era agresat de cei care cerșeau. Problema nu era că cerșeau, dar o făceau la modul agresiv-dacă nu primeau, te înjurau, strigau după tine sau îți zgâriau mașina. Le vorbea în română și era lăsat în pace deoarece spuneau ,,ești de-al nostru, mâncați-aș!” Multe dintre spațiile verzi, parcări mai mari sau zone de sub poduri erau invadate de corturi. Era o priveliște pe care italienii nu o mai doreau și nu o mai acceptau. Toți românii erau catalogați la fel- zingaro. Era greu să explici italienilor că nu toți românii fură, înșală sau omoară. Dacă ți se pune o etichetă, greu scapi de ea.

Tati povestea toate acestea și era foarte afectat. În supărarea lui, mai scăpa câte un cuvânt ,,colorat”, neortodox sau făcea o anumită catalogare. Pleca de la un caz particular și prin generalizare ajungea la concluzia- toți sunt la fel.

Tu l-ai ascultat foarte atentă și când el a făcut o pauză, i-ai spus: ,,Tati, nu te supăra, dar ești cam rasist!” El nu te-a contrazis ci doar te-a privit.

Iar tu ai continuat: ,,Și dacă eu, am să mă mărit cu un țigan, tu ce ai face?!”

Abia atunci Tati a răspuns: ,,Am să accept, că doar ești copilul meu și o fac pentru tine”, apoi a continuat repede -,,Dar nu vreau să îi văd familia!”. ,,Of, Tati, Tati!”, te-ai limitat tu să mai spui.

Era ceva normal ca tu să-ți spui părerea ta, pro sau contra, dar acum nu era vorba de asta, era vorba de toleranță. Tu începeai să o manifești iar noi rămâneam rigizi, ancorați în alb și negru. Dar dacă era vorba de tine, de dragul tău, se accepta orice, chiar dacă, la modul general, declaram că nu am fi fost de acord nici în ruptul capului.

Tu ai fost cea care, cu puține vorbe dar cu un mesaj puternic în ele, ne-ai schimbat modul de a gândi. Ne-ai învățat că aceste cuvinte-,,Eu, niciodată nu o să…” țin de vanitatea și de orgoliul din noi. Că a face un bine nu presupune a face plăcerea altuia, ci plăcerea ta. Că toleranța ține de iubire, și din iubire pentru copilul tău accepți orice ar face el.

Nu poți da bunătate, toleranță pe bucățele, azi un pic mâine deloc. Nu îți poți iubi copilul azi un pic, mâine deloc. Dacă există în inima ta, se manifestă necondiționat.

Nimeni nu e perfect. Iar dacă, noi pe noi, ne acceptăm cu imperfecțiunile noastre, de ce nu îi acceptăm și pe ceilalți din jur, cu imperfecțiunile lor?

 Acestea erau momentele în care ,,de ce-urile” tale ne dădeau de gândit, ne făceau să ne  vedem așa cum eram, dar care totodată ne uneau și în care ne simțeam mai apropiați ca oricând. Stăteam unul lângă celălalt, ne priveam în ochi și ne deschideam inima. Discutam și întorceam pe toate fețele un anumit subiect.

Masa a fost mereu locul nostru de întâlnire, fără ascunzișuri, unde pășeam unul către celălalt. Masa - cuvânt atât de simplu dar care nouă ne aducea atâtea bucurii.

 După ce terminam de mâncat, urma băutul cafelei. Era continuarea momentului de mai înainte, dar era numai al meu și al lui Tati. Tu plecai pentru că noi fumam și încă nu începuseși să obișnuiești să bei cafea.

Suntem o familie de fumători și ne-am asumat acest risc dar nu ți l-am transferat și ție.

Am evitat mereu să fumăm în preajma ta, indiferent dacă eram acasă sau plecam toți trei în concediu. În mașină era exclus dacă erai și tu, iar acasă se fuma in bucătărie sau balcon, iar tu știai că nu ai voie să intri atunci. Știai ce făceam, și plecai de bună voie, dar ne criticai mereu. Când erai micuță, 3-4 anișori, stăteai de partea cealaltă a ușii, îți lipeai căpușorul de geam și ne spuneai: ,,Scrumează, măi, mai repede să vin și eu!”

Discutam cu tine deschis despre acest viciu și recunoșteam că nu e bine pentru sănătate, dar că nouă ne place. Că e slăbiciunea  noastră și că niciodată nu o să-ți interzicem să fumezi dacă vei dori pentru că am fi ipocriți. Ce am putea să-ți spunem: ,,Cum să fumezi? Așa te-am învațat noi?”, pentru că răspunsul tău ar fi, și ai avea dreptate: ,,De la voi am învățat”.

Noi eram exemplul tău, de data asta un exemplu negativ. Puteam doar să-ți explicăm că nu e bine, și că nu trebuie să faci și tu tot ce facem noi.

Te-am rugat doar, ca atunci când se va întâmpla, să nu te ascunzi și să ne spui. Să nu o faci pe furiș și mai ales să nu împrumuți de la alții țigări. Îți vom da noi bani să îți cumperi. Ca fumătoare m-au deranjat cei care, sunt și ei fumători dar, cer mereu câte o țigară.

 Aveam sufletul împăcat că o făcusem și pe asta. Clarificasem poziția noastră față de fumat și ne doream să ai mai multă minte decât noi.

Nu peste mult timp, ne-ai dăruit o scrumieră în formă de pat, pe care era scris mesajul: ,,Vă rog nu fumați în pat, nici noi nu facem sex în scrumieră”.

,,Dar noi nu fumăm în dormitor!”-am zis. ,,Știu, dar mi-a plăcut mesajul”-ai răspuns.

Despre sex, sexualitate cred că s-a vorbit tot timpul în casa noastră, fără să o facem intenționat, sau fără să pronunțăm explicit anumite cuvinte. Prin discutarea a tot ceea ce ne înconjura sau vedeam: când ai învățat părțile corpului ei și diferențele dintre un băiat și o fată, când ai înțeles cum se nasc copiii, când ai văzut personajele dintr-un film sărutându-se sau când vedeai manifestarea afecțiunii dintre noi doi, într-o simplă joacă.

Iar televizorul aducea mereu în prim plan tot felul de cazuri: adolescente însărcinate sau violate, de la care porneam mereu câte o discuție. Nu respingeai discuția, dar puneai limite:    ,,Mami!! Știu și eu!” Nu mai continuam.

Era suficient pentru mine și mă asiguram să știi că, indiferent de ce probleme ai avea sau în ce situație te-ai afla, vom găsi soluții și le vom rezolva noi două și doar noi două.

Încercam să mă fac bine înțeleasă în ce doream să spun dar totodată să nu intru cu brutalitate în acest subiect iar modul cum decurgea o discuție îmi arăta cum gândeai, ce știai și ce nu.