Sigur! Ție nimic nu-ți place!

 

Creșteai și mulțumeam lui Dumnezeu pentru cum creșteai și te bucurai. Ținea doar de tine să fii fericită și să trăiești frumos. Iar noi eram acolo, lângă tine și eram mulțumiți și fericiți în toate.

Tu erai cea care avea nemulțumiri, în ceea ce te privea. Îți spuneam că mânii pe Dumnezeu, pentru că ți-a dat așa de multe, și că perfecțiunea ar trebui să te sperie.

 Erai nemulțumită de felul cum arătai, nu-ți plăcea niciodată cum îți stătea părul pe care, indiferent de cum îl aranjai tot nu-ți plăcea, că aveai fața prea ovală, că erai prea grasă sau că nu aveai sâni. Coafeza noastră încerca mereu să te mulțumească cu fel de fel de coafuri: îți întindea părul, îți făcea un permanent ușor sau îți schimba culoarea.

Pe moment îți plăcea, dar când ajungeai acasă te răzgândeai. Nu-ți mai plăcea și găseai singură altă soluție: îl strângeai într-o coadă pe care o înfășurai apoi într-un coc și înfigeai în el tot ce găseai la îndemână. Odată ai pus un creion colorat. Îl botezasem ,,celebrul coc” și îți admiram curajul de a ieși din casă cu un creion în păr. Dar acel coc simplu te mulțumea pe deplin.

După multe răzgândiri ai ajuns la concluzia că ,,părul permanent e nașpa” și că a-ți pune moațe sau bigudiuri era o soluție mult mai bună. Nu înțelegeam de ce te chinuiai să dormi cu toate astea în cap, dar era treaba ta.

În urmă cu câteva luni, mai făcuseși un experiment: ți-ai tăiat singură bretonul și pentru o perioada a trebuit să te suporți așa ciuntită cum erai. Nu părul te deranja acum cel mai tare ci faptul că nu mai aveai bretonul sub care îți ascundeai semnele de bună purtare din copilărie pe care le aveai pe frunte. Ți-ai spart capul de două ori iar semnele erau acolo ca nu cumva să uiți.

Erai hotărâtă ca într-o zi, când vei fi pe banii tăi, să-ți faci mărire de sâni. Eu eram sigură că vei rămâne doar la stadiul de dorință și că nu o vei pune niciodată în practică. Îți era prea frică de sânge și de operații ca să o faci. Iar când ai mai văzut și un reportaj despre cum se fac implanturile, nu ți-a mai trebuit.

Începeai să-ți creezi un stil vestimentar al tău. Până acum tot copiaseși stilul altor persoane, de la machiaj și coafură până la magazinul preferat, de parcă erai în competiție cu ele. Te supărai când îți spuneam că erai o ,,copie nereușită a lui X”. Prea multe accesorii, prea multe culori, cam prea multe din toate, îți spuneam. Când îmi cereai părerea la felul cum te îmbrăcai iar dacă ce auzeai nu-ți convenea, îmi dădeai mereu aceeași replică: ,,Sigur! Ție nimic nu-ți place!” ,,Nu mă mai întreba dacă nu ești în stare să suporți răspunsul!”, replicam.

Dar băgai la cap ce-ți spuneam pentru că te duceai în camera ta și schimbai ceva, nu total, dar schimbai ceva. Reveneai și întrebai: ,,Acum e bine!?” Chiar dacă nu era, îți spuneam că da. Nu forțam nota. Doream să te pui pe tine în valoare, să vezi cât ești de frumoasă și să te iubești așa cum erai, cu toate imperfecțiunile tale care te făceau unică.

Iar atunci când reușeai asta, erai mulțumită și tu de ce vedeai și spuneai, ridicând sprânceana și zâmbind ștrengar: ,,Îți place!!?? Eii, eii!! Îți placeee!!??”

Ai început să alergi seara pe-afară și ți-ai făcut abonament la o sală de fitness.

Pe hol avem o oglindă mare iar în fața ei îți dădeai seama de ce ,,imperfecțiuni” aveai; nu știu ce vedeai că după mine nu era nimic nelalocul lui. Acolo făceai parada modei, cântai și dansai. Tati te șicana desc cu ,,am să mut oglinda asta”, iar tu te revoltai: ,,să nu care cumva să îndrăznești, tati!”

Încet, încet marca sau eticheta produsului au încetau să mai fie așa de importante. Ai început să ții cont de preț și dacă ceva costa prea mult, făceai repede calculul de câte ai fi putut cumpăra de banii aceia.

Singurul accesoriu la care nu doreai să renunți era telefonul tău roz. Iar când s-a stricat a trebuit să căutăm altul, exact la fel.

 Îți plăcea tare mult la cumpărături și mergeam împreună, colindam toate magazinele dar greu te hotărai până-ți cumpărai ceva. Trebuia să am multă, multă răbdare.

Degeaba te rugam să te duci singură și să mă lași pe mine acasă. Oricum îți luai ceea ce-ți plăcea, dar nu, trebuia să mă iei și pe mine. Renunțasem de ani buni în a mai hotărî ce să-ți cumperi, cred că erai prin clasa a V-a, a VI-a, pentru că observasem că un lucru nedorit de tine, dar cumpărat de mine stătea în șifonier, neîmbrăcat. Erau bani cheltuiți degeaba, așa că am renunțat.

Dacă era și Tati cu noi, el nu rezista prea mult și ne abandona pur și simplu după cel mult o oră de căutări: ,,Dar nu mai bine vă las eu pe amândouă să vă uitați cât vreți, și eu mă duc acasă?! Când terminați, dați telefon și vă aștept cu masa pusă”. Știa el ce știa! Mă purtai prin magazine ore întregi fără să te plictisești. Eu nu văd nicio plăcere în colindarea magazinelor. Mereu am intrat în ele numai dacă doream să cumpăr ceva, și de regulă la ”punct ochit, punct lovit”.

Se întâmpla și să-ți cumperi ceva, ca mai apoi acasă, să te răzgândești. Nu-ți mai plăcea. Aici te înțelegeam perfect pentru că și eu o făceam destul de des. Cum mai înțelegeam și acele momente, în care te pregăteai să pleci undeva, te uitai în șifonier și te-apuca deznădejdea în fața lui: ”Eu cu ce mă îmbrac? Nu am cu ce!!...Nu mă mai duc!”

La aceste cuvinte, Tati replica: ”Seamănă cu tine!” ”Normal, că e fata mea!”, răspundeam.

Uneori glumeam și spuneam că sigur te-au schimbat la maternitate când te-am născut pentru că nu semeni cu mine, dar tu mă contraziceai cu argumente: ,,Da mă, da, semăn cu Tati, dar de la tine am semnele”.

Când vorbeai de semne te referai la alunița pe care eu o am pe tâmplă stângă și la cea pe care tu ai avut-o pe năsuc. Pe spate și la ceafă am câte un semn din naștere, și le-ai moștenit și tu. Da, aveai dreptate. Semănai la fizic cu Tati, dar mai aveai de la mine firea și temperamentul meu, mult, mult îmbunătățite la tine.

Tu, erai optimista casei, mereu deschisă la nou, și căreia nimic nu i se părea imposibil.

,,De ce nu!?”, era răspunsul și atitudinea ta de acceptare a noului. Te împrieteneai foarte ușor și de la început vedeai numai partea bună a unei persoane. Titulatura de ,,e prietenul/prietena meu/mea”, după mine, o acordai prea repede. Apoi urma descoperirea și înțelegerea firii acelei persoane. Tu nu judecai comportamente față de alții ci doar un comportament vis-a-vis de tine și așteptai ca și ceilalți să facă la fel. Luai omul așa cum era.

Tati era pesimistul casei. La el primul cuvânt era ,,nu” și așa dădea naștere uneori la  adevărate polemici între noi trei, în urma căreia, mereu, ,,nu”-ul se transforma în ,,da”.

Era sceptic din prima clipa în privința altei persoane, nu judeca omul dar nici nu se lansa în elogii aduse acestuia. Mi-aduc aminte cum, la o plimbare în trei, ne-a oprit un tânăr care ne-a spus o poveste tristă, cum nu are bani să ia trenul și de doua zile doarme pe scări și nu prea a mâncat, etc. Amândouă ne uitam la Tati și-l îndemnam din priviri să îi dea băiatul un ban. Convins de privirile noastre i-a dat, puțin după părerea noastră. I-am reproșat amândouă că a fost zgârcit, dar el ne-a spus: ”Ați văzut cumva că are hainele șifonate? Ați văzut că e proaspăt bărbierit!? A mințit de la început până la sfârșit!”

I-am cam dat dreptate și mare ne-a fost mirarea când l-am văzut câteva minute mai târziu, intrând într-un bar. Tati jubila: ”Ce v-am zis!” Niciuna n-a zis nimic, după câte îl bodogănisem amândouă că e zgârcit.

Eu nici nu accept, nici nu refuz persoane noi în viața mea. Le țin doar la distanță. Îmi trebuie timp pentru a accepta pe cineva dar nici nu-l las să se apropie până nu sunt eu convinsă de asta. Iar apropierea e și ea cu anumite limite. Tu îmi spuneai mereu că sunt conservatoare. Dacă a fi conservatoare înseamnă a nu lăsa pe cineva, indiferent că e din familie sau prieten, să-mi invadeze intimitatea și casa mea, da sunt conservatoare. Nu-mi plac discuțiile în care se expun lucruri intime, îmi plac limitele puse peste care să nu se treacă și am așteptări de la acea persoană, chiar dacă știu că nu ar trebui să am.