Hai măi mami, că nu-i chiar așa!”

 

Am considerat atunci că erai destul de mare să poți sta fără mine o perioadă, și să plec o lună la Tati în Italia. Nu uitasem reacția ta, la prima mea plecare, cu mulți ani în urmă. Dar acum, nu de puține ori mă întrebai: ,,Da` tu, de ce nu pleci la Tati? Din cauza mea?”

Era destul de greu să te fac să înțelegi că este dorința și alegerea noastră, că tu nu erai sub nicio formă o cauză iar dacă aș fi vrut asta, aș fi făcut-o. Nu mă credeai niciodată și-mi spuneai un ,,știu eu!” care era de fapt un ,,nu te cred”. Uneori încercai să mă faci să mă hotărăsc să plec și mă întrebai: ,,Da`tu nu mai pleci oleacă?!” și completai că ai dori și tu să fii o perioadă singură acasă, făra mama lângă tine, să te descurci singură pentru că puteai.

Ți-oi fi dorit tu să rămâi singură, dar nu te-am lăsat. A venit mama mea la noi și ați stat împreună. Nu prea ți-a convenit dar nu am cedat. Am plecat în vacanța de Paște, pentru că Tati nu putea veni. A fost foarte greu să mă hotărăsc și am ales. Dar ce am câștigat într-o parte am pierdut în alta. Cam așa e cu alegerea.

Și pentru prima dată și tu ai avut  parte de alegeri. Ai votat pentru Consiliul local al tinerilor din Focșani. În liceu era în plină desfășurare campania celor care candidau și chiar ai fost interesată. Doreai să știi cum gândesc cei care candidau, ce propuneri aveau și ce doreau să facă. Nu erai încântată de promovarea lor. Nu simțeai că te fac să dorești să îi cunoști, spuneai că vocea lor nu era convingătoare pentru tine. De ce? –te-am întrebat. Pentru că nu te făceau să simți ceva, că erau ”plați”, așa le spuneai. Ai tras concluzia, după ce ai vorbit cu mai mulți colegi, că se va vota după popularitate și nu pentru ideile lor. Erai dezamăgită și nu ți se părea corect.

Nu știu pe cine ai votat, dar sunt sigură că ai votat ideile și nu omul.

Ai terminat clasa a IX-a cu media 9.80, premiul I și îți făceai planuri pentru vacanța mare. Doreai să pleci cu prietenii la mare. Așteptam de mult momentul acesta, să nu mai fiu nevoită să merg la mare, unde nu mi-a plăcut niciodată, să îți planifici vacanța fără noi iar noi să avem concediul nostru. 

Dar în planul tău ai văzut o mică problemă. Urma să vină și Tati acasă și doreai să fii prezentă, numai că plecarea grupului tău era cu o zi înainte de a veni el. Din grup făcea parte și ”băiatul tău”, altfel nu se putea. Le-ai propus decalarea cu o zi a plecării, dar nu au fost de acord și nici tu nu ai dorit să pleci mai devreme. Ai fost așa de categorică încât nu ai mai dorit să pleci cu ei la mare, și astfel s-a terminat și povestea  de iubire.

Ai plecat totuși cu grupul verișoarei tale, Roxana, la Constanța, și te-am dus noi cu mașina. Nu doreai să venim și să te luăm. Urma să veniți cu trenul. Cu o seară înainte de venire, te-am întrebat dacă ți-ai luat bilet. Ai spus că da, dar nu de la casa de bilete, ci de la o fată din grup, care se răzgândise, dar care îl cumpărase cu reducere de elev. Și cum ea nu mai venea l-ai cumpărat tu de la ea. Te-am întrebat dacă aveai carnetul de elev la tine pentru a beneficia de reducerea respectivă. Nu îl aveai. Tu te bucurai că ai dat mai puțini bani pe bilet. Te-am avertizat de greșeala făcută, pentru că dacă venea controlorul, tu nu puteai demonstra că ești elevă. ,,Hai măi mami, că nu-i chiar așa!” ,ai replicat. ”Treaba ta!”, ți-am spus.

Da așa a fost.

 În tren, ai luat amendă pentru că nu ai putut proba că ești elevă. M-ai sunat disperată: ,,Mamii! Mi-a dat amendă! Ce fac acum?”, iar bani nu mai aveai să o plătești. Te-am lăsat câteva minute să fierbi, apoi ți-am dat soluția: ,,În tren cu tine e Adi (fratele meu), îl suni, vă întâlniți, și-ți plătește el amenda!”. Printr-o coincidență în care nu cred, sau poate așa trebuia să se întâmple, fusese și el la mare iar atunci venea acasă. A fost norocul tău dar și o nouă lecție învățată.

Amenda primită te-a speriat tare de tot. Acasă ne-ai spus cum te vedeai dată jos din tren și cum ne așteptai să venim să te recuperam de acolo. ”Mare invenție telefonul !”, ai decretat tu.

Restul vacanței l-am petrecut împreună, și am încercat să te facem să-ți placă pasiunea noastră, pescuitul. Ai mers o singură dată cu noi, și ai abandonat: ,,Nu-mi place!”

În restul timpului ne-ai bătut la cap cu aceeași poveste: ,,Și eu acum, ce fac? Mă plictisesc.”

În timpul școlii erai nerăbdătoare să vină vacanța, iar când venea, te plictiseai și abia așteptai să înceapă școala.

Ieșeai seara în oraș cu prietenii, a doua zi te trezeai mai târziu și leneveai după bunul plac, apoi program de voie. Acest ,,de voie” nu îți convenea, doreai să faci ceva dar nu găseai. Îți îndreptai atenția spre Lucky, vă jucați, vă fugăreați prin casă și îi făceai zeci de fotografii, o altă plăcere a ta. Ne făceai și nouă, dar eu te puneam să le ștergi pe cele cu mine, pe motiv că nu sunt fotogenică. Și le ștergeai. Motiv pentru care avem prea puține fotografii împreună. Din vina mea.

Te înregistrai cum cântai, dansai prin casă sau săreai în pat ca un copil ce erai. Îți spuneam că ce nu ai reușit să faci când erai mai mică, și anume să rupi patul,  sigur vei reuși acum. Dar tu erai bucuroasă iar patul nu s-a rupt, dar ai căzut din el și ți-ai rupt ochelarii. Nu m-a mirat. Era ceva normal pentru tine să te grăbești, să te lovești sau pur și simplu să te împiedici fără a avea obstacole în fața ta.