2008-Un comision pentru domnișoara Andreea Avramescu.

 

Bate cineva la ușă, mă uit pe vizor și văd o tânără pe care nu o cunoșteam, dar deschid. Avea un buchet de flori în brațe, mi-l întinde și spune: ,,Un comision pentru domnișoara Andreea Avramescu.” Scurt și la obiect, îi mulțumesc și pleacă repede. Tu erai în dormitor. Te-am strigat și ți-am dat buchetul. Eram amândouă curioase să vedem cine l-a trimis. Era de la Ciprian.

Pe Ciprian îl cunoscuseși toamna trecută pe rețeaua de socializare Hi5. Ți-a atras atenția, spuneai tu, că semăna cu Johnny Depp, actorul tău preferat. El, student în București, dar din Focșani, tu elevă. Acum chiar vedeam complicații. Când mi-ai vorbit de el nu am spus nici da nici nu. Dar tu erai prea inteligentă ca să nu îți dai seama, că, prin simplul fapt că nu îmi spuneam părerea, eram circumspectă.

Când îți plăcea de cineva, parcă aveai nevoie de confirmare din partea mea, iar ea acum nu venea. Făceai ce făceai și aduceai vorba de el. Eu doar te ascultam. Chiar dacă v-ați cunoscut atunci, nu v-ați grăbit să vă vedeți prea des, iar Revelionul nu l-ați făcut împreună: tu îl făcuseși la Lepșa cu Oana, fratele ei și ”băieții de la gară”.

Iar acum, după sărbători, primeai un buchet de flori de la el. A fost un gest frumos și o surpriză plăcută, făcută într-o zi oarecare și nu într-o zi specială, gen onomastică sau de sărbători. Nu erau primele flori primite de tine, dar erau primele de la Ciprian. Aveam să aflu că tânăra care a livrat buchetul la domiciliu era o amică de-a lui lui, și a venit ea pentru că el nu a avut curaj. ,,Păcat. Așa l-aș fi văzut și eu”, mi-am zis. Încă nu îl cunoșteam, îl știam din fotografii dar atât.

Se întâmpla să vii cu flori acasă de la școală. Îmi întindeai buchetul și spuneai: ,,Ți-am adus flori”. ,,Sunt pentru mine?” „Nu, dar să le pui tu în vază”, și le puneam. Îți plăcea tare mult să primești flori, le priveai și le făceai fotografii. Doreai să le ții pe biroul tău să le simți parfumul, dar cu Lucky acolo nu puteau sta mult. Rămânea Lucky și florile erau puse în altă parte. Îți plăceau florile de culoarea galbenă, în special lalelele și trandafirii.

Nu peste mult timp, cred că 4-5 zile, a bătut la ușă tot o tânără care ținea în brațe un coș imens cu trandafiri roșii. Nu am așteptat să spună nimic și te-am strigat, fiind convinsă că e pentru tine. L-ai luat, ai închis ușa rapid și amândouă am exclamat: ,,Oauu!!!”

În coș era o felicitare și eram nerăbdătoare să vedem cine l-a trimis, ai deschis-o și ai citit:

”La mulți ani! Te iubesc! Tati”

Mi s-au umplut ochii de lacrimi, lacrimi de fericire.. Erau pentru mine. În acea zi era ziua mea dar nicio secundă nu m-am gândit că pot fi pentru mine. Tati plecase de o săptămână și nu aveam așteptări de așa ceva. Niciodată nu mai primisem ceva mai frumos- erau 40 trandafiri roșii și unul alb.

Te-ai uitat la mine cu duioșie și mi-ai spus: ,,Ce bleguță ești!” apoi seara, pe skype ,,m-ai pârât”: ,,Tati, mami a plâns!”  Da, așa era, plânsesem dar de două ori.

În acea dimineață mi-ai spus ”La mulți ani, mami!” de cum te-ai trezit, apoi ai plecat la școală. Mă așteptam, ca atunci când vei veni, să-mi dai o felicitare făcută cu mânuța ta, și mă întrebam când ai făcut-o. Eram obișnuită să găsesc urme pe biroul tău când făceai felicitări: tăieturi de hârtie, creioanele colorate sau pe ici colo câte puțin lipici. Dar acum era curat. Îmi spuneam că ai șters toate urmele ca să nu văd eu. Ai venit de la școală, ai intrat în casă și mi-ai dat un buchet de frezii, florile mele preferate, și un plic: ”E pentru tine.”, ai spus. Eram sigură că era felicitarea făcută de tine, dar nu era așa, era o scrisoare:

”Dragă mami,

Acestea sunt niște cuvinte scrise în ora de mate, niște cuvinte scrise în grabă...în grabă, dar din suflet. Îți trimit o scrisoare din clasă, din liceul Unirea, din viață, din viitor. Și, la fel ca-n reclama aia pentru Asigurări, îți trimit o scrisoare din viitor ca să-ți mulțumesc.

Să îți mulțumesc în primul rând pentru că ești mamii meu. Și deși nu te-am ales eu (că dacă

s-ar fi dat mămici la licitație m-aș fi ales pe mine propria mama... :))) glumesc)..Deci, și deși nu te-am ales eu, ,,you are the one & the perfect”(un pic de periaj, ca să plec la București).

Și să îți mulțumesc că sunt așa cum sunt, și că ești așa cum ești (asta e o mulțumire implicit și pentru tati, dar pentru că-i ziua ta, hai fii tu în centrul atenției:D).

Și nu e o scrisoare ca oricare alta, deși aparent are câteva cuvinte...și cam atât. Dar de fapt evocă sentimente, și amintiri care te fac să râzi, să plângi, să simți că trăiești (pentru că la urma urmei cine a mai mâncat, ca noi, unt la farfurie?:)))...)

Așa. Să trecem la lucruri mai serioase.

Aici în viitor e frumos...și e soare. Mă scuzi că am uitat să-ți dau bip când am ajuns, dar probabil am fost prinsă cu făcutul curat în viața mea, și cu șters praful de pe amintiri (că doar mami m-a învățat asa). Totul e bine, și deși viața-mi cotidiană e extrem de obositoare, am învățat să mă odihnesc după-amiaza ca să am forțe pentru seara (că tot mami m-a învățat asta). Și în ciuda inconvenientului de a fi mare, deci de a avea responsabilități, și de a te chinui pentru un lucru pe care n-o să ți-l mai cumpere mami & tati, viitorul e frumos.

Nu prea am timp însă să fac tot ce aș vrea, pentru că am o problemă de când eram mică în legătură cu organizarea timpului. Dar privind în perspectivă, cred că peste 10 ani, când voi avea și eu vreo 30 nu o să mai am problema asta.

Oricum îți trimit aceste mulțumiri, în anul ăsta important pentru mine, anul 2015 pentru că meriți (și implicit meritați), și pentru că acum sunt la câteva sute de km, și o să ajung abia mâine.

Îți trimit totuși această scrisoare pentru că îmi amintesc că poate în 2008 eram prea mică ca să îți mulțumesc pentru tot, deși eram doar la câțiva metri de tine.

Andreea

La Mulți Ani, Mami!”

Când am terminat-o de citit, plângeam de-a binelea. Și nu sunt o persoană plângăcioasă, dar plâng la gesturile și momentele care îmi ating sufletul.

După mine, cel mai ușor e să primești un cadou la care te aștepți sau pe care ți-l dorești, și atunci te simți satisfăcut, mulțumit sau mai știu eu cum. E frumos să primești ceva, orice-ar fi, dar când acesta te lovește direct în inimă, te lasă fără cuvinte. Cam așa am rămas eu atunci, fără cuvinte. Te-am luat în brațe și te-am strâns tare, tare. Chiar nu era nevoie să spun nimic, amândouă simțeam. Simțeam bucuria trecutului și am rememorat momentele frumoase, dar simțeam și teama de viitor.

Ne-am adus aminte de untul ,,la farfurie”. Eram la masă iar tu ai vrut, în afară de ce făcusem eu de mâncare, tartine cu unt. Untul era în frigider și ar fi durat ceva timp până ar fi devenit tartinabil, dar ai avut ideea de a-l băga în cuptorul cu microunde. S-a topit complet. L-ai așezat în mijlocul mesei și i-ai spus ,,unt la farfurie” iar cu lingurița te-ai chinuit să-l pui pe o felie de pâine.

,,Făcutul curat în viața mea și șters praful de pe amintiri”. Discutasem, mai demult, de cum te poți simți câteodată inconfortabil în pielea ta chiar dacă faci sau trăiești ceea ce vrei. Și nu știi de ce te simți așa. Și că atunci, ar trebui să te uiți  în jurul tău, în trecutul tău, să-l examinezi mai atent dar cu mintea de pe urmă, și sigur vei găsi ceea ce te supără sau nu îți dă pace. ,,Nu ți se întâmplă ca atunci când te superi cu cineva, să simți o greutate pe suflet, indiferent că ai avut sau nu dreptate când te-ai supărat?”, te-am întrebat. ,,Ba da”, ai confirmat. ,,Dacă supărarea s-a produs din vina ta, acea apăsare va persista până când te vei ierta tu pe tine. E mult mai ușor să îi iertam pe ceilalți, dar mai greu e să ne iertam pe noi-asta cere mult timp. Dacă alții au greșit față de noi, supărarea e mai întâi furie care încet încet se stinge sau se transformă în părere de rău”. Și știu că am mai făcut o paralelă, legată de o curățenia generală în casă: aspiri, ștergi praful și apoi vei simți că respiri aer curat în casa ta.

De un timp inițiai astfel de discuții, pe diferite teme. Nu mă interesa de ce întrebai, ba mă bucuram că o făceai. Mă întrebam însă dacă ce doreai să discutam era ceva ce te frământa. Iar dacă era așa, era foarte bine că discutam ”ipotetic”.

Îmi mulțumeai că eram „mamii tău”. O făcuseși de multe ori verbal, nu era acum prima dată când îmi mulțumeai sau ne mulțumeai, dar acum parcă era altfel. Evocai trecutul iar partea cu viitorul era ceva la care nu mă așteptam. Te-am întrebat cum de te-ai gândit la o scrisoare din viitor. ”Așa am simțit, să scriu din viitor”-mi-ai răspuns. M-a trecut un frison când am văzut că e datată din viitor, din 2015-an pe care îl considerai important pentru tine.

De ce era important? Nu am întrebat pentru că nu doream să știu. La acea vreme, glumeai mereu pe seama superstițiilor și temerilor mele, dar și pentru că eu credeam în soartă cu tărie.

Îmi spuneam că dacă ceva e sortit să fie, o să fie, dacă nu, nu, indiferent de ceea ce am face pentru asta. Nu plecam la drum lung marțea și nu mă întorceam din drum. O făcusem și ne-a mers rău, ni s-a spart mașina și ni s-au furat lucrurile din ea. Nu cred în coincidențe, iar repetarea acelorași evenimente le consider semne de care trebuie să țin cont. Spuneam mereu că e modul lui Dumnezeu de a-și face vizibilă prezența.

Prima dată când ni s-a spart mașina, eram în București cu Tati. Am parcat lângă un depozit de marfă și am plecat să mai facem unele cumpărături. Am trecut pe lângă o mașină, care nu știu de ce mi-a atras privirea și i-am luat numărul, spunând că e cam suspectă. Când ne-am întors, mașina noastră era spartă, lucrurile dispăruseră și am anunțat poliția. Am dat și numărul ,,suspect” și am avut dreptate- aceia au spart-o. A doua oară, eram tot în București, la Romexpo. Parcasem pe o stradă laterală, și acum ne făceam cumpărăturile. Deodată am simțit ceva, o agitație în corpul meu și i-am spus lui Tati  să ne întoarcem la mașină. Mergeam repede ca și cum ceva mă grăbea. Lângă mașina noastră, era alta parcată lateral care a plecat imediat de cum ne-am apropiat. O portieră era descuiată dar nu apucaseră să ia nimic. Venirea noastră i-a oprit.

Altă dată, am venit dimineața de la o nuntă acasă, am parcat în fața blocului și iar am luat numărul unei mașini parcată cam ciudat. Și iar am avut dreptate: când a ieșit din parcare ne-a înfundat portiera. S-a mai întâmplat cu o vecină de care am spus-”asta sigur ne lovește mașina”, și ne-a lovit-o, cu un șofer care s-a oprit direct în bara noastră iar când am auzit ,,buf” am fost sigură că pe a noastră a lovit-o. Nu puteau fi coincidențe, ci mult mai mult. Îmi era parcă teamă să mă mai pronunț cu privire la un număr de mașină pentru a nu atrage ,,răul”. Și au fost mult mai multe ,,coincidențe ” care mereu mă marcau. Pe unele chiar încercam să le neg uneori și îmi impuneam să nu le dau atenție, să spun ,,mi se pare”.

 Iar dacă primeam un ghiveci cu flori era o tragedie pentru mine; îl asimilam cu un loc de veci, și pentru asta nu am ținut ghivece în casă. Nu doream să le văd. Nu uitam când, în seara dinainte de a-ți opera  alunița, a venit o persoană la noi acasă, și ne-a adus un ghiveci cu flori. L-am considerat un semn rău, și în acea seară Tati l-a dus din casă. Nu îl doream în casa mea și mi se părea că prevestește ceva rău.

Mereu am spus că mi-e teamă de ziua de mâine pentru că nu știam ce o să îmi aducă, iar acum tu îmi vorbeai de ,,un mâine” îndepărtat. Cu tine nu doream niciodată să intru în amănunte pentru că îmi cereai mereu să-ți dau explicații logice, și nu le puteam da. Era ceva ce simțeam și pe seama cărora nu doream să vorbesc.

Și mai aveai și tu un obicei care îmi trezea frica, teama și angoasa. Cumpărai lumânări și bețișoare parfumate pe care le aprindeai în camera ta. Spuneai că îți place mirosul lor, iar eu închideam ochii când te vedeam și nu spuneam nimic. Temerile mele rămâneau acolo iar tu nu trebuia să știi de ele. Doar Tati știa.

Încercam din răsputeri să nu le las să-mi conducă viața, dar ele erau acolo, în mintea mea și de multe ori mă dominau. Încercam uneori să mi le explic. Să-mi spun că sunt obișnuită să am controlul situațiilor iar când nu-l am, pentru a găsi un vinovat, mă refugiez în superstiții. Era o parte din mine de care mă jenam uneori, o negam și o ascundeam. Aveam deja pusă eticheta de către voi doi: ,,superstițioasă”. Citind și recitind scrisoarea ta, le-am adus iar la suprafață dar nu le-am dat glas în încercarea de a le bloca, acolo, într-un colțișor din mintea mea.