Prin tine eu am cunoscut numai tineri remarcabili

 

Îmi aduc aminte ziua când Marius a împlinit 18 ani.

Împreună cu ceilalți prietenii ați complotat să îi faceți o surpriză; iubeai să faci surprize altora.

Ați hotărât ca în ziua respectivă să nu îl sune nimeni pentru a-i ura ”La mulți ani!”, iar dacă accidental ar fi vorbit cineva cu el, să nu amintească nimic de ziua lui. Să vorbească despre orice, numai despre ziua lui nu. Așa el ar fi tras concluzia că toată lumea a uitat de el și de ziua lui. Voi plănuiați să vă duceți pe seară la el acasă, când de-acum dezamăgirea lui ar fi fost maximă. Marius chiar așa crezut și a fost tare supărat că nimeni nu și-a adus aminte de el. Doar mama lui a știut adevărul dar nu i-a spus nimic, așa că surpriza a fost maximă când v-a văzut.

 Clasa a XI-a a fost anul cu cele mai multe majorate și petreceri la care te-ai dus. Mă bucuram că majoritatea colegilor și prietenilor tăi făceau acum 18 ani și nu la anul, când erați a XII-a.

Dar chiar au fost multe. Nu cred că a fost săptămâna să nu ai unul și uneori chiar două. Nu asta a fost problema. Marea problemă a fost ,,cu ce mă îmbrac?”. Mă săturasem de atâtea rochii făcute, cumpărate și care nu puteau fi luate mai mult de două ori, pentru că erați cam aceeași care mergeați la toate petrecerile și auzeam ”Nu pot să o îmbrac la majoratul lui X, că am îmbrăcat-o la Y!”. Știam dacă ți-a plăcut la petrecere, după ora la care veneai: dacă era pe la 1-2 noaptea atunci însemna că a fost ,,așa și așa” iar dacă veneai mai târziu însemna că distracția a fost „la maxim”, așa spuneai. Îmi povesteai a doua zi, dimineața la cafea: cum a fost, cum ați cântat și dansat, ce surprize și glume ați făcut, cum era lumea îmbrăcată, tot, tot, tot în așa fel de vedeam în fața ochilor întreaga petrecere.

Și mă bucuram pentru tine, pentru ce trăiai și cum trăiai alături de alți tineri. Prin tine eu am cunoscut numai tineri remarcabili. Erai înconjurată de ei, erau prietenii și amicii tăi. Trecuse vremea în care îmi făceam griji din cauza celor din jur.

Grupul vostru era cel care accepta, excludea sau punea bariere după modul vostru de a fi. Erați destul de mari pentru a putea vedea pericolul înainte de a trece prin el.

 

 

   rămâi aproape

Fată, eu știu matematică, dar Marius are sclipiri de geniu!

 

La începutul clasei a XI-a ți-ai propus ca până în iarnă să te hotărăști în privința viitorului tău. Îți plăcea matematica dar nu doreai să urmezi o facultate gen politehnică și spuneai: „Frate! Prea multă matematică acolo! Se intră ușor dar e foarte greu pe urmă”.

Pentru prima dată studiai la clasă Economia, ca materie, și te-am rugat să îi dai o mai mare atenție, să vezi dacă îți va plăcea. Îți spuneam că noțiunile de economie te ajută să înțelegi mult mai bine tot ce se petrece, atât în viața ta cât și în jurul tău. E un mecanism complex dar odată înțeles te fascinează. Mă uitasem pe manualul tău, era foarte simplu și trata la modul general. Pentru a vedea dacă îți place sau nu, manualul nu te ajuta deloc, din contra.

Ți-am propus ca măcar la primele lecții să îți dau eu ce să înveți, iar dacă vei dori, vom continua. Ai fost de acord. M-am folosit de cursurile mele din facultate, de site-ul ASE-ului, de toate materialele găsite pe net și făceam câte o lecție mult mai complexă.

De exemplu: nevoile- conspectam tot ce se putea despre acea temă, le structuram și dădeam o logică ideilor, apoi urmau exemple pentru a putea înțelege și în final le scriam la calculator. Ne așezam amândouă în pat și cu foile în mână îți explicam fiecare cuvânt și idee. Îmi puneai întrebări, ne foloseam de viața noastră, de obiceiurile noastre sau de ce era în jur pentru ca tu să înțelegi cât mai bine. Începeam de la un caz particular și ajungeam la cazuri generale, de la nevoile noastre de zi cu zi, la nevoile unei comunități. Apoi tu învățai lecția respectivă și când credeai că ai înțeles-o veneai și îmi explicai mie de data asta. La început mi-o explicai foarte succint și te opream pe motiv că nu înțeleg ce doreai să-mi spui. Răspunsul tău era: ”Dar nu se subînțelege?” ”Nu. Nimic în viață nu se subînțelege, ci totul se explică. Asta trebuie să înțelegi!”, ți-am spus. Atunci când lași să se subînțeleagă ceva, concluziile trase sunt în funcție de persoana care le trage și de gradul de inteligență a acesteia.

Te-ai obișnuit să explici fiecare termen economic, și la fiecare fenomen și acțiune economică să explici cauza și efectul.

Era o plăcere apoi să citesc un eseu de-al tău- atingeai toate punctele necesare și înțelegeam perfect ideea pe care doreai să o redai.

Așa a început pasiunea ta pentru economie.

Profesoara de la clasă a început să-ți dea materiale ajutătoare. Era suficient atât.

Lucram amândouă acasă și încercam să îți lămuresc toate întrebările, iar când nu reușeam căutam pe net. Nu exista culegere sau carte care putea să te ajute, să nu o ai.

Și te-ai dus la olimpiada pe școala, fără emoții pentru că erai convinsă că te vei duce la județeană, în anul următor. Știai tot ce se cerea să știi, ba ceva mai mult.

În paralel te pregăteai și pentru atestatul de limbă engleză, Cambridge, pe care urma să-l dai la sfârșitul anului și bineînțeles, și la matematică. La acestea două făceai pregătire cu profesori de specialitate. Te-ai dus singură la dânșii, ați vorbit și ați stabilit când și cum faceți pregătirea. Eu doar plăteam orele, nici nu îi cunoșteam. Și tot tu erai cea care stabileai cât timp făceai pregătire, dacă te opreai în a mai face cu un anumit profesor sau nu.

Trebuia musai să îți placă acel profesor, să te facă să dorești să înveți mai mult și mai mult. Nu te speria dacă ți se dădea 100 de probleme de făcut. Nu. Erai mai necăjită când simțeai că rămâneai în același loc în care erai și cu o săptămâna în urmă.

După mai multe căutări te-am văzut și eu încântată -”Uau! Ce tip deștept și câtă matematică știe!” Găsiseși profesorul ideal.

Ai devenit foarte meticuloasă și ordonată: ți-ai pus toată teoria la mate în dosare de carton prevăzute cu alonje de arhivare. Acolo păstrai tot ce ți se părea că merită să fie ținut minte și puneai semne care te ajutau să ajungi mai repede unde aveai nevoie, la : teoreme, relații importante, limite, șiruri, combinatorică, polinoame, ecuații în z, sisteme, etc.

Pe unele foi ai scris „rezolvarea unei probleme nerezolvabile” apoi urma rezolvarea ei, sau, „atenție”, „!!!”, „așa da, așa nu”, „trigo folositoare”, „șir-pare nerezolvabil, dar e rezolvabil”, „nașpa”, „limită remarcabilă”.

Alături de toate aceste era și desenul tău, ”marca Andreea” cum l-am denumit eu: un fel de motiv arabesc, combinat din semnul infinit și motive florale. Nu lipsea din niciun caiet al tău, dar și al colegilor tăi și din nicio felicitare făcută de tine. Era semnătura ta și toată lumea o cunoștea.

Toate erau menite să îți capteze atenția atunci când făceai recapitulare. Sunt sute și sute de pagini.

Ai venit odată de la pregătire încântată că profesorul te-a lăudat de ”cât de elegantă” a fost rezolvarea o anumită problemă. Apoi ai continuat: „Fată, eu știu matematică, dar Marius are sclipiri de geniu!”

Bineînțeles că la acel profesor erați toți trei în grupă: tu, Andrei și Marius. 

 

stai aproape....

A avea un părinte care muncea în altă țară era ca un stigmat.

 

La școală venise o circulară de la minister prin care se cerea situația elevilor cu părinții plecați în străinătate. Diriginta ta era sigură că nimeni din clasă nu are părinții plecați, iar când a aflat că tu ai, s-a mirat. În acea perioadă, a avea un părinte care muncea în altă țară era ca un stigmat. Se mediatizau foarte mult cazurile de copii rămași acasă în grija rudelor și toate problemele făcute de acești copii erau puse pe seama plecării părinților. Era o generalizare, după mine: dacă e un părinte plecat, obligatoriu copilul e slab la învățătura, creează probleme, e rebel, fără educație și familia era considerată dezorganizată.

Poate că unele erau adevărate, dar multe, după mine, nu. Tare îmi doream să văd o statistică a copiilor cu părinții lângă ei din care să reiasă cum învață, câte fapte antisociale fac, câți dintre ei au probleme sau nu. Mi se părea că prea ușor se trăgea concluzia de copii problemă din cauza migrației.

Eu vedeam cauza la acei părinți, la educația lor, la gradul lor de civilizație și nu la copiii lor, care erau efectul unei generații de după revoluție, și care deveniseră acum părinți. Erau părinți educați în același mod în care își educau ei copiii. Dai ceea ce ai primit și înveți ceea ce ai fost învățat. Acolo vedeam eu problema, la adulți, și îmi spuneam că și dacă ar fi stat acasă, tot în acest mod și-ar fi crescut copii.

Acum erau luați toți, așa la pachet. Cum se afla că ai un părinte sau soț plecat, cum se așteptau să ai un comportament criticabil. Pentru că nu era ușor nici ca femeie, să ai soțul plecat. Ești mult mai critică cu tine și cu copilul tău, că prea des auzi în jur: ”Dacă taică-său e afară, de-aia face așa!” sau ”Dacă bărbată-său nu-i acasă!”

Iar într-un oraș mic aproape toată lumea se cunoaște cu toată lumea și se consideră în măsură să își dea cu părerea.

La fel de des auzeam: „Dacă dorea să muncească putea și aici”. Nu, pentru noi nu s-a putut. Am făcut cât ne-am priceput, am încercat și altceva și am închis, și nu pentru că nu doream să muncim: am făcut o alegere și a fost a noastră.

Iar când în liceu s-a aflat că ai tatăl plecat a fost o reacție de genul :”Nu cred! N-am știut așa ceva!” Ar fi schimbat ceva dacă ar fi știut profesorii? Sau faptul că tu nu te încadrai în acel șablon, făcut de minți înguste, al copilului cu părinte în străinătate, le arăta că prea ușor pun etichete?!

 

                     rămâi aproape