Gașca de la bloc

 

Îți dădeam drumul din brațele mele și speram că vei reveni în ele ori de câte ori vei  simți nevoia. O făceam cu teamă, dar o făceam pentru tine. Nu puteam să te țin închisă între patru pereți, numai pentru a avea eu liniște în suflet.

Ai început să ieși afară, să te joci în fața blocului.

Locuim într-o zonă centrală foarte aglomerată, lângă piața agro-alimentară și Hala orașului, iar în zilele de miercuri, vineri, sâmbăta și duminică e un calvar din cauza aglomerației. Când ne-am mutat ne-am bucurat pentru că urma să stăm în centru, dar cu timpul am văzut mai multe neajunsuri. Strada noastră e cu sens unic, iar dacă se întâmplă ca un șofer grăbit sau necunoscător al zonei să intre pe interzis, începe imediat un claxonat isteric, plus multe, multe apelative. De multe ori, vara, mă repezeam să închid geamul ca tu să nu auzi încă, tot vocabularul limbii române. Uneori reușeam, alteori nu. Niciodată nu m-ai întrebat ce însemnau acele cuvinte.

Când mă enervam, din varii motive, recunosc că îmi vărsam focul cu unu, două, depinde cât de mult mă supăram, cuvinte neortodoxe. Într-o zi, după o perorație de-a mea, ai venit la mine și mi-ai spus: ”Măi! Știi, am să te duc la un medic, și să-ți taie capul așa (cu mâinile arătai să îl taie în două) ca să îți scoată toate cuvintele astea, urâte, din cap!” Scuzele mele au trecut pe lângă tine. Ai plecat ca și cum nu aveai nevoie de ele. Tu doar mă anunțaseși ce doreai să faci.

Într-o laterală a blocului este o parcare, și acolo vă jucați, atunci când nu era plină de mașini sau pe bucățica mică, de un metru și ceva, numită trotuar. La aceste două zone se reducea spațiul vostru de joacă.

Inițial nu ți-am dat voie să pleci din fața geamurilor, unde te puteam vedea. Mă uitam după tine destul de des, iar când nu o făceam îți auzeam gurița și știam că totul e în regulă. Dacă nu te vedeam, te strigam. Și așa, încet încet ai ajuns să știi cum să te joci în siguranță afară, pe ce bucățică de trotuar să stai, când și cum să treci strada.

Am văzut generații întregi de copii care s-au jucat ca și voi, și nu am înțeles deloc adulții, ai căror copii crescuseră, de ce se arătau deranjați de glasurile și râsetele voastre: vă delimitau bucățica de trotuar pe care aveați sau nu voie să călcați, puneau sârmă ghimpată în jurul unui mic petec de grădiniță și apoi o dădeau cu vaselină pentru a fi siguri că veți păți ceva dacă vă apropiați de gărduț,  dar nu luau niciodată poziție față de claxoanele și înjurăturile adulților.

Pentru mine sunt oameni mutilați sufletește, așa le spuneam, pentru că nu știu că cel mai frumos zgomot e glasul unui copil inocent care râde și țipă în același timp. Dacă încerc să mă pun în pielea lor, nu pot, așa cum nici ei nu se pot pune în pielea mea.

Nu spun că nu deranjați, ba deranjați, dar o făceați în orele în care era permisă gălăgia- dimineața până pe la 12-13, iar după-amiaza, după ora 17. Seara niciodată nu intrai în casă mai târziu de ora 20-21, și asta vara.

Într-o zi, m-am trezit cu sectoristul și încă o persoană la ușă, spunându-mi că vor să vorbească cu tine. Am crezut că au greșit adresa, dar nu, pe a noastră o căutau și în mod expres pe tine.

Aveau o reclamație de la o persoană care locuia la parterul blocului, și care se plângea de faptul că o deranjează gălăgia, a ta sau a mai multora, chiar nu știu și nici nu m-a interesat.

I-am întrebat dacă li s-a spus ce vârstă aveai tu, bineînțeles că nu știau, persoana respectivă fusese destul de vagă în privința asta, iar ei se așteptau să fii, cel puțin, adolescentă.

Când au aflat că nu împliniseși 5 ani, nu a mai fost nimic de discutat.

Ați continuat să vă jucați afară, în micuțul vostru spațiu, în felul vostru și ați devenit ,,gașca de la bloc”-cum aveați să vă spuneți. Erați creativi, învățați și inventați jocuri noi, iar de la păpușele și mașinuțe ați trecut, în scurt timp la cățăratul în copaci.

La colțul blocului era un agud, și veneai zilnic pătată pe lucruri și mânjită pe față și pe mâini de la mâncatul dudelor.

Într-o zi, ai venit acasă nu cu urme de agude pe față ci cu urma unei roți de bicicletă. Mi-ai spus foarte senină, când te-am întrebat ce s-a întâmplat, că te-a călcat o bicicletă: te jucai în nisip, stăteai ghemuită iar un băiat cu bicicleta s-a oprit exact în tine. Fiind micuță, nu te văzuse iar impactul, sigur nu fusese puternic, pentru că nu te durea. Era doar urma unei roți pe fața ta. Eram obișnuită să ai o urmă, o pată pe undeva, pe care nici nu trebuia să o văd pentru că știam sigur că o ai. Același lucru era valabil și pentru cămin- era suficient să îți privesc bluza și vedeam meniul pe ea.

                                             rămâi aproape                                                

1996-1997

 

Ți-a plăcut mereu să fii înconjurată de multă lume, în special de copii. Acolo unde îi vedeai, te duceai în mijlocul lor și îi întrebai pur și simplu: „Vrei să te joci cu mine?”, și te prezentai: „Pe mine mă cheamă Andreea. Pe tine cum te cheamă?” Nu aveai nevoie de mine să te introduc într-un grup de copii, o făceai singură, și indiferent de cât timp petreceai cu ei, mereu spuneai: „Mi-am făcut azi mulți prieteni!” Iar dacă în zilele următoare îi întâlneam din întâmplare, le făceai cu mâna în semn de salut și îmi explicai: „Este un/o prieten/ă de-a mea, din parc.”

Se întâmpla și să fii respinsă, și atunci veneai bosumflată la mine și spuneai: „Nu vor să se joace și cu mine! Nu știu de ce!” Îți vedeam dezamăgirea pe față, mă durea sufletul și-ți propuneam să facem ceva amândouă- să mâncăm o prăjitură sau să mergem în alt loc. Acceptai, dar vedeam că nu asta îți doreai, și-n timp ce ne depărtam de grupul de copii, îți tot întorceai capul spre  ei. Aveai privirea rănită.

Aș fi vrut să pot să te alin în acele momente, dar nu știam cum și nu doream nici să dau amploare întâmplării. Experimentai respingerea, și era nu numai pentru tine ceva dureros, ci și pentru mine. Am preferat să tac, dar nu am uitat reacția ta.

M-am folosit, nu de puține ori, de reacțiile tale din anumite împrejurări pentru ca tu să înțelegi singură cum e să te pui în pielea altei persoane.

Mi-aduc  minte, când, la o zi onomastică a ta, am invitat fără să te întreb, o fetiță. Nici prin gând nu mi-a trecut că te vei purta rece cu ea, iar când am prins un moment prielnic te-am întrebat de ce o faci. Mi-ai replicat: ”Nu am invitat-o eu! Tu ai făcut-o!”. Aveai perfectă dreptate, eu o invitasem, fără să te întreb, lucru pe care nu l-am mai repetat niciodată, dar tu făceai exact același lucru, care te durea când venea din partea altuia-respingeai.

Amândouă am avut de învățat atunci. Eu, să nu mai intervin, dacă nu am motive serioase, în lista de prieteni iar tu, să nu-i faci altuia ceea ce pe tine te durea.

Sau, când ai pișcat un copil, de braț, și nu înțelegeai de ce plângea, că doar l-ai strâns ,,nu prea tare”, și a trebuit să te ,,strâng” și eu, nu prea tare dar atât cât să strigi: ”Au, fată! Mă doare!”

Pe tine te durea și pe celălalt, nu.

Îmi dădeam seama că nu era răutate din partea ta, ci doar modul tău de comportare, uneori, era greșit.

Te uitai, în acea perioadă la desenele animate ”Viața cu Louie”, și înțelegeai destul de bine ce-ți explicam. Fiecare episod relata o pățanie a unui copil sau un fapt din viața de zi cu zi din care învățai mereu câte ceva.

Așa ai învățat că era important să știi care era adresa ta, cum se numește orașul tău și numele complet. Pe primele două, le-ai reținut foarte ușor, dar cu numele, am întâmpinat rezistență din partea ta- nu doreai să îl spui pe tot.

Îți explicam: ,,Pe tine te cheamă Andreea Georgiana Avramescu. Acum spune și tu, cum te cheamă?” Îmi răspundeai cu o față mirată: ,,Cum mă cheamă  pe mine!?”

Îți răspundeam eu ”Andreea Georgiana Avramescu” și o luam iar, de la capăt. Răspundeai când Andreea Avramescu când Georgiana Avramescu, niciodată numele complet.

În ziua aceea am abandonat.

În zilele următoare am continuat, dar am luat-o pe ocolite. Nu am mai insistat pe numele tău, ci te-am întrebat de colegii de la cămin, cum îi cheamă, că eu nu îmi aduc aminte. Mi-ai vorbit de un băiețel, Mihai, și am făcut remarca „Are un singur nume, nu ca tine două.” „Da, eu am două.” Nu am pierdut ocazia, și te-am întrebat- „Care sunt?”

„Andreea și Georgiana!” ai spus strigând la mine. Îți traduceam strigătul prin ,,Adică, tu nu știi!?”

Erai contrariată și se vedea din poziția pe care ai luat-o: te-ai oprit din ce făceai, ți-ai îndreptat corpul, și te-ai uitat fix în ochii mei. Aveai o mină foarte serioasă pe față. Începusem deja să mă obișnuiesc cu ea, și o numeam, mai în glumă mai în serios ,,fața de om mare”.

Dar eu doream să rămâi cât mai mult timp puiul meu mic și să nu crești prea repede.

Suprapui vocea unei imagini pe care ți-o dorești.

  

De prima mea plecare, pentru o lună de zile, la Tati, nu ai  adus vorba niciodată, iar eu am evitat pe cât am putut să o aduc în discuție.

Mi-am spus că nu se poate întâmpla nimic rău dacă voi pleca și eu un timp. Tu rămâneai cu mama, urma să ai același program ca și cu mine, deci nu vedeam de ce nu aș face-o. Era pentru prima dată când aș fi lipsit de lângă tine o perioadă așa de mare.

Am vorbit zilnic la telefon, de două-trei ori pe zi, iar când închideam telefonul încercam printr-un exercițiu al minții să mi te imaginez, și reușeam. Dar nu îmi dădea o stare de bine, din contra, mă măcina dorul de tine suprapus de vinovăția că nu erai cu noi.

Iar când întrebai ,,Mami, când vii acasă?” mă ustura sufletul.

A fost prima dată când mi-am dat seama ce simțea Tati departe de tine: îți auzea glasul, vorbea și râdea cu tine, ca mai apoi, un simplu ,,poc” îi arăta realitatea- erați la mare distanță. Poți doar să suprapui vocea unei imagini pe care ți-o dorești. Atât.

Când am revenit acasă, am crezut că voi relua totul de unde le-am lăsat, dar nu a fost așa. Tu erai altfel, te comportai altfel. Tu mereu ai fost o vorbăreață, iar acum erai foarte tăcută, nu mai aveai inițiativă și mă urmăreai peste tot prin casă. Tu, care nu aveai nevoie să ți se spună să faci sau să nu faci ceva, acum așteptai îndemnul meu. Nici să dormi după-amiaza nu mai voiai. Iar când te-am întrebat de ce nu închizi ochii, iar tu mi-ai spus, mai mult ca o rugăminte ,,Să nu mai pleci, mami!”, am înțeles de ce nu o făceai.

Ți-am promis atunci că nu mai plec niciodată de lângă tine, și m-am ținut de cuvânt.

De comun acord, Tati și cu mine, am hotărât, că voi mai pleca de lângă tine doar când vei fi mare, ca plecarea mea să nu te afecteze, să nu te simți singură sau abandonată de noi.

Tati urma să vină mai des acasă, la fiecare trei luni.

Rare au fost dățile când nu a stat o lună întreagă, dar de regulă așa a fost: trei luni plecat și o lună acasă, excepție fiind vara, când stătea aproape două luni.

                                                                                                             rămâi aproape                 

Ce baltă mareeee!!!

 

Mereu te-au fascinat reclamele! Acum, mai mare fiind, mă înnebuneai cu întrebările la fiecare reclamă nouă: ce este, la ce se folosește, cum este și cautam acele explicații, uneori jumătate adevăr și jumătate improvizat; nu spun că era minciună, pentru că nu te mințeam, ci era un adevăr adaptat vârstei tale.

Era perioada când multe reclame erau despre detergenți- neinteresanți pentru tine, pastă de dinți- știai ce e, și…tampoane. Astea nu mai știai ce sunt, așa că m-ai întrebat.

”Sunt scutece pentru femeile care fac pipi pe ele” a fost răspunsul meu. Nu puteam spune pentru copii, pentru că în reclamă apărea o femeie. Ai fost mulțumită de răspuns și nu ai mai întrebat nimic.

Mergem într-o zi la farmacie, ne așezăm la rând, lume multă, iar tu te-ai îndepărtat doi pași de mine să privești mai bine rafturile. Apoi ai revenit și cu voce tare mi-ai spus: ”Mami, să cumpărăm și noi d-alea pentru tanti care fac pipi pe ele!” Toată lumea a întors capul spre noi iar mie îmi venea să râd. Nu am făcut-o, chiar dacă mă abțineam cu greu, și cât am putut de serios ți-am zis; ”La noi în familie nu face nimeni pipi pe el.” ”Da!”- m-ai aprobat. M-am bucurat că ai fost de-acord cu mine, că altfel cine știe ce ai mai fi spus. Cei din jur au zâmbit și și-a văzut fiecare de cumpărătura lui.

Iar când am mers la mare, pentru prima dată toți trei în acest an, ai fost, nu numai spontană și sinceră dar mi-ai arătat ce înseamnă să folosesc unele cuvinte, care puteau fi evitate, în explicațiile date. Că trebuia să am mai mare grijă la ce spun și cum spun.

Ca de fiecare dată, când urma să plecăm undeva, erai foarte bucuroasă. Pentru tine nu conta unde plecăm, ci să plecam. Iar dacă plecam toți trei, era și mai bine.

Nu știai ce înseamnă ,,mare.” Auzeai cuvântul „mare”, și te gândeai la ceva imens dar nu știai ce anume e imens.

Ți-am explicat că e o apă mare, în care vom intra și ne vom juca, apoi vom sta la soare, vom căuta scoici, nici astea nu știai ce sunt dar erai încântată iar seara ne vom da în tiribombe, care îți erau cunoscute. Prea mult nu ai înțeles dar nu conta pentru tine, tu voiai să plecăm cât mai repede.

Ne-am cazat la Neptun, unde de altfel aveam să venim aproape toți anii și iute, iute, ne pregăteam să mergem la plajă.

Tu te uitai la noi cum scoteam din bagaje de parcă așteptai ceva. La un moment dat te auzim:

,,Arătați-mi măi și mie marea asta! Asta e marea!? Cu tablouri pe pereți!? Asta e marea!?” Te-am rugat să mai ai răbdare și nu a mai durat mult și am plecat spre plajă.

Ne apropiam de mare și așteptam reacția ta. Te-ai oprit și cu mâinile în șold, ai exclamat:

,,Ce baltă mareeee!!!”

Situații diferite, același limbaj al mâinilor- în șold. Noi nu făceam asta niciodată, probabil la tatăl meu ai văzut, sau tataia cum îi ziceai tu, el obișnuia să facă așa.

Cert e că erai mulțumită. Te-ai convins că eram la o apă mare.

Vedeai că majoritatea oamenilor stăteau întinși la soare, dar tu te-ai plimbai continuu în toate părțile ca un titirez. Degeaba mă rugam de tine să faci puțină plajă. Tu nu și nu, până mi-ai spus răspicat: ,,Lasă-mă măi, că sunt planjată destul!”

Am fost de-acord cu tine. Fiind brunețică, erai din naștere puțin „planjată”.

Și nici nu aveai timp. Te jucai în nisip și ne dădeai târcoale adunând scoici după un ritual născut atunci din imaginația ta: ,,Magie, magie, s-apară scoica! Magie, magie, s-apară scoica!” Iar când scoica se lăsa găsită, exclamai: ,,Uite, mami! Am făcut o magie!”

Pe-atunci credeai în magie.

Ți-a fost teamă de apă, și-ai intrat timid, numai până la glezne, pentru puțin timp. Noi ne bucuram că nu te avânturai singură în apă; intrai doar cu Tati. Dar când un val te-a luat pur și simplu din brațele lui și ai intrat cu capul în apă, ai refuzat să mai intri. Așa ți-a apărut frica pentru apă. În timp, s-a mai estompat această teamă a ta, și ai devenit prudentă.

Pe drumul de la plajă la hotel erau multe tarabe cu tot felul de jucării. Erai încântată de toate, așa că am stabilit o regulă: îți cumpărăm o porcărioară pe zi. Așa ți-am zis- o porcărioară.

Și cum ne întorceam noi de la plajă, te-ai oprit în fața unei tarabe și ai întrebat: ,,Mami! Îmi iei și mie porcărioara asta?”

Vânzătorul a făcut ochii mari, eu am cumpărat porcărioara fără să comentez iar tu ai plecat cu ea, bucuroasă că mai ai o jucărie. Așa mi-a trebuit dacă nu am știut cum să vorbesc. Îmi promiteam că voi fi mult, dar mult mai atentă cu cuvintele. Erai spontană și ce îți trecea prin minte, spuneai.

                                                                        rămâi aproape