Fidele că sunt mai multe!

 

Eram hotărâtă ca din toamnă să mergi la cămin. Nu puteam sta acasă cu tine, și nici nu avea cine altcineva să stea. Găsisem o femeie să vină la noi acasă, dar era disponibilă doar pe vară. Deci pe termen lung, soluția era căminul cu program prelungit.

Trebuia mai întâi să te fac să renunți la adormitul pe picioare, la biberon și la suzetă și am făcut-o la toate trei de-o dată și nu pe rând.

Ai plâns mult după ele, și nu de puține ori ai adormit cu lacrimile pe obraz. Mă durea sufletul când te vedeam așa, mă simțeam vinovată și am rezistat cu greu la suspinele tale. Pentru a-mi ușura conștiința îmi spuneam că trebuie să o fac, că nu am încotro, că nu ar fi stat nimeni la cămin să te adoarmă legănată pe picioare.

Seara pentru ca tu să uiți de legănat de picioare, de biberon și suzetă, ți-am găsit o altă preocupare. Ți-am propus un joc: în fiecare seară să alegi o jucărie cu care să te joci ca mai apoi să o iei cu tine la culcare; dar în fiecare seară să fie alta și nu aceeași, pentru ca jucăriile să nu se supere că preferai vreuna mai mult.

Ți-a plăcut ideea, iar seara, principala ta grijă era ce jucărie să alegi. Așa am reușit, cât de cât să îți mai îndulcesc supărarea. Iar de atunci ai rămas cu obiceiul de a dormi cu o jucărie de pluș în brațe; și mare fiind, rar s-a întâmplat să nu o faci.

Am început să-ți vorbesc despre cămin, ca să ai o idee despre locul unde urma să mergi în toamnă, iar într-una din plimbările noastre am fost acolo. Te-au încântat locul de joacă din curte, doamnele și copiii, dar te-ai bosumflat când ai auzit că va trebui să dormi după-amiaza.

Știam sigur că te vei obișnui, nu asta era problema. Important era cum ți se va zice să o faci, iar acesta era un lucru de discutat și explicat doamnelor educatoare.

Observasem la tine, că atunci când altă persoană, în afară de mine, îți spunea să faci sau să nu faci ceva, sau mai bine zis îți impunea ceva, nu prea voiai. Iar dacă persoana respectivă mai și țipa la tine, gata, nu mai voiai să auzi de nimic. Refuzul era total.

Te uitai în acele momente la mine de parcă așteptai să intervin.

O făceam, dar în modul meu: îți ceream părerea: ,,Nu ar fi bine dacă… ?” , iar apoi îți explicam de ce ar trebui să faci lucrul acela, și ajungeam la rezultatul dorit.

Numai așa erai de acord. Întotdeauna înțelegeai dacă ți se cerea părerea și ți se explica.

Am încurajat acest comportament al tău și nu regret.

Nu am dat voie nimănui, nici măcar bunicilor, să te certe dacă greșeai cu ceva sau să te oblige să faci ceva dacă tu nu doreai. Le spuneam că de educația ta doar noi suntem răspunzători și nimeni altcineva. Am fost foarte categorică, iar tu știai că nu are voie nimeni să te certe pentru că eu îți spusesem asta. Nu ai profitat de acest lucru pentru a deveni răzgâiată sau necuviincioasă, doar știai că ești apărată în fața altora.

 Modul tău de a fi a trebuit să îl explic doamnelor educatoare: fire sensibilă dar care devine încăpățânată dacă se țipă la ea, în rest un copil normal, atâta timp cât totul i se explică.

Prima ta zi la cămin a fost așa cum ne așteptam să fie- tu nu ai vrut să rămâi și ai început să plângi iar eu, chiar dacă simțeam că te abandonam într-un loc străin, am plecat și te-am lăsat acolo. De față cu tine nu am arătat niciun pic de slăbiciune, de teamă că dacă aș fi făcut-o, sigur te luam acasă.

Așa a fost toată săptămâna- plângeai dimineața dar erai veselă când te luam, iar după 2 săptămâni déjà îți plăcea.

Le spusesem doamnelor că ești pretențioasă la mâncare, dar aflam că mâncai tot, de multe ori mai doreai o porție, iar dulciurile de la desert erau cele mai bune din lume. Ciorbița de acasă, de care altădată nu te mai săturai, acum nu mai era pe gustul tău.

Aveam un ritual al nostru- tot drumul spre casă, îmi povesteai ce ai făcut, ce ai învățat, ce ți-a plăcut sau nu ți-a plăcut și erai foarte serioasă când o făceai.

 Într-o zi te-am întrebat: "Ce ai mâncat azi?" Mi-ai spus  pe de rost meniul zilei, pe care eu îl știam deja, deoarece era afișat la intrarea în cămin, și astfel noi, părinții, știam de fiecare dată ce ați mâncat. Când ai ajuns la ciorbă, au început nemulțumirile: "Tu niciodată nu faci așa bună ciorbița!". "Măi Andreea, ia explică-mi și mie cum e ciorbița.", ți-am spus. Ai luat o figură de om serios, te-ai oprit din mers și mi-ai zis: "Păi, mă...este...așa, o zeamă rozie...cu niște morcovi și cartofi...și fidele.. " "Fidea"- te-am corectat. "Nu fatăăă ! Fidele că sunt mai multe!"

Am fost tentată să te corectez iar, dar am tăcut. Tocmai învățaseși la cămin mulțimea de obiecte- deosebirea dintre un element și mai multe elemente ale mulțimii. Te-aș fi derutat total dacă ți-aș fi spus de substantive defective de plural sau de singular.

Mi-am dat seama că aveai multă logică pentru vârsta ta în ceea ce spuneai, că era o logică a ta și mi-a plăcut că nu ai luat ca atare ce ți-am spus eu, ba ți-ai susținut ideea.

Cu trecerea anilor, modul ăsta al tău în care îți susțineai ideile și îmi cereai mereu să aduc argumente când ne contraziceam la o discuție oarecare, mi-a scos peri albi dar totodată să știi că mă făcea să fiu foarte mândră de tine și m-a făcut să doresc să țin pasul cu tine. Pentru că da, iar dacă nu ți-am spus niciodată, tu ai fost cea care ai ridicat ștacheta în casa noastră, noi doar te-am urmat.

 

                                                             rămâi aproape

1994-aveam cu cine să vorbesc despre el și o făceam cu tine.

 

Când doreai să-ți povestesc momente din viața noastră, printre altele îți spuneam că proprietatea privată îți dă o anumită siguranță, autonomie și independență, și te puneam să-mi promiți că, indiferent de ce vei face în viitor, ce activitate vei întreprinde, nu-ți vei ipoteca niciodată casa. Că vei putea lua orice tip de credit vei dori, dar niciodată un credit ipotecar, dacă ai o singură casă și în ea tu locuiești.

Pe noi, un credit ipotecar ne-a aruncat într-o vâltoare a vieții, pe un drum la care nu am pus punct decât mult prea târziu, și la capătul căruia am rămas cu multă durere și regrete. Dobânda unui credit e nimic față de penalizarea pe care ți-o dă viața, cu vârf și îndesat.

   Cu un an în urmă înființasem o societate comercială, un SNC și doream să facem producție, mai exact tricotaje de tot felul, pentru toată lumea și pentru toate vârstele. Ne-am cumpărat apartamentul de la stat iar economiile rămase le-am investit în utilaje, materie primă și amenajarea unui spațiu închiriat. La drum plecam 4 persoane, dar riscul capitalului era asumat numai de noi doi, de Tati și de mine iar celelalte două, aveau experiență în tricotaje. În scurt timp am învățat și eu să tricotez pe mașini, să calc tricotul sau să îl croiesc. Făceam pulovere, jachete, articole pentru copii iar noutatea noastră consta în aplicațiile puse. Pe cele pentru copii și femei aplicam fel de fel de figurine- căței, pisicuțe și alte animăluțe, apoi continuam cu mărgele, paiete și alte strasuri. Le dădea efect, dar le creștea și costul.

Aveam nevoie de mai mult capital și am luat un credit pe termen scurt, ipotecar- aș fi dorit să fie pe termen lung, pe investiții, dar banca nu ne-a dat. Dacă în 1993, dolarul era la 650 lei, acum în 1994 era în jur de 1500 lei, așa îmi amintesc, și sper să nu greșesc. Inflația era foarte mare, iar dobânda pe care o plăteam era în jur 130%. Oricâte calcule făceam, nu puteam da înainte, ba chiar consumam din ce aveam.

În paralel, am început să facem și comerț cu produse alimentare și nealimentare, dar nu prea mult- era o condiție în legislația fiscală și atâta timp cât comerțul nu depășea producția, aveai unele facilități. Speram să putem continua  producția dacă mai realizam și alte venituri. Am închiriat un chioșc și câteva mese în piața centrală a orașului. Dar tot nu era de ajuns;  materia primă pe care o luam azi, era la un preț, iar peste trei-patru zile la un preț mult mai mare. Inevitabil și noile produse ajungeau să fie mai scumpe. Trebuia să ai bani azi să investești mult azi, pentru a câștiga mâine. Apoi piața a început să fie invadată de produsele turcești, foarte convenabile la preț. Trebuia să luăm o hotărâre rapidă, banca nu ne aștepta. Trebuia să facem ceva și să găsim o soluție azi, nu mâine, nu poimâine.

Se pleca mult din țară în acei ani și după multe frământări și discuții ne-am hotărât: Tati avea să plece în Italia, iar eu voi duce mai departe societatea.

N- a fost deloc o decizie ușor de luat dar știam că trebuia să mergem înainte. Ne era teamă de ziua de mâine. Întotdeauna  am avut o teamă pentru ziua de mâine, pentru că nu știam ce ne poate aduce. Nu ne era teamă c-ar putea avea de suferit căsnicia noastră și nici nu ne gândeam la asta. Știam că nu va fi ușor dar ne spuneam că va fi pentru o perioadă scurtă de timp.

Am făcut atunci o promisiune: că niciodată nu-mi voi mai ipoteca casa, dacă nu e o problemă de viața și de moarte.

În luna mai, Tati a plecat. Tu aveai 2 ani și șase luni, iar el, peste câteva zile, împlinea 27 de ani. Ar fi trebuit să o petrecem împreună, dar nu a fost dat. Cum nu a fost, nici să fim lângă el, când s-a urcat în autocar. În acea dimineață, ai făcut febră mare și amândouă ne-am dus de urgență la medic.

Ne-am luat la revedere, în casa noastră dragă. Fiecare încerca să nu-i arate celuilalt că i-ar fi teamă de ceva. Ne rețineam lacrimile și ne încurajam reciproc. Știam că pentru el va fi mai greu decât pentru noi. Nu era ca și cum pleca în vacanță, cu un bilet dus-întors în buzunar și cazare plătită. Îl avea doar pe cel de dus într-o lume necunoscută, printre străini unde nu cunoștea nici măcar limba.

Erai obișnuită să îl vezi pe Tati lângă tine și acum nu mai era. Ți-am spus că o vreme nu va fi acasă, pentru că are treabă, dar se va întoarce repede. Nu prea ai înțeles despre ce era vorba, dar ai înțeles că eu nu plec.

Nu a fost zi după plecarea lui, în care să nu-ți vorbesc de el. În orice făceam sau vorbeam, îl introduceam și pe Tati, și așa eram toți trei.

Ne pregăteam să mâncăm, și-ți aminteam: „Să punem farfuriile așa cum le pune Tati!”; dacă doream să îmi aduci ceva, te rugam: „Te rog, vezi în dulap la Tati!.”

Doream ca tu să nu te îndepărtezi de el, să vorbești de el, să fii atașată de el. 

Iar mie îmi făcea la fel de bine, aveam cu cine să vorbesc despre el și o făceam cu tine.

                                                                                   rămâi aproape

Moșul avea ghete ca a lu` Adicu`

 

Aveai 1an și 7 luni, când te-am lăsat pentru câteva zile în grija fratelui meu, Adrian, plecam din localitate. I-am făcut instructajul: ce ai voie să mănânci, să bei, să-ți dea ceai, nimic rece, cu ce să te îmbrace și la cât să te culce. Eram sigură că nu am omis nimic, dar uitasem de zahăr: ți-a îndulcit ceaiul și ți-a dat ciocolată.  Așa ai descoperit gustul dulce și ți-a plăcut.

Mizam pe faptul că noi nu o să-ți mai dăm și vei uita. Dar ai început să ne ceri insistent ,,banană lece”. Credeam că e o ciocolată - erau unele în formă de banană -și ți-am luat, dar tot spuneai: „Nuuu! Banană lece!”-spuneai ”l” în loc de ”r”.

 L-am întrebat ce ți-a dat, și ce este banana rece și-a spus că-i ciocolată. Mult timp nu am știut ce era banana rece, până într-o zi când ai văzut o persoană care mânca înghețată. Ai întins mâna spre ea și ai spus ,,Banană lece!” Acum știai și de înghețată.

De Adi te-au legat și momente magice, cum a fost ziua  când l-ai văzut pentru prima dată pe Moș Crăciun.

Îți explicasem ce e Crăciunul în așa fel încât să fii fascinată de moment: un nene mai bătrân, cu barbă albă, aduce jucării și dulciuri copiilor care-au fost cuminți și care știu câte o poezie. A fost suficient să îți atrag atenția. Cu învățatul poeziei, a fost cam așa: eu începeam versul iar tu-l continuai.

În ziua de Crăciun i-am invitat pe cei dragi la masa de prânz. La un moment dat a bătut cineva la ușă: era Moș Crăciun! Stabilisem cu Adi să se costumeze în Moș, și să vină numai după ce apare toată lumea. A intrat în casă cu un sac mare, plin cu cadouri. Eram curioși să îți vedem reacția dar nu ai avut niciuna; nu ai spus nimic, nu te-ai apropiat de el, ai stat tot timpul la mine în brațe, și l-ai privit foarte atentă. Moșul a împărțit cadourile și a plecat- urma să se ducă și la alți copii, așa ți-a spus.

Adi a revenit, de dată asta el, necostumat, iar noi, ceilalți i-am povestit ce a pierdut- venirea lui Moș Crăciun, și cum acesta i-a lăsat și lui daruri, chiar dacă nu a fost prezent.

Singurul tău comentariu a fost: ,,Moșul avea ghete ca a lu` Adicu`”. Nimeni nu a zis nimic, ca și cum nu te auzisem, de parcă așteptam să auzim de la tine că l-ai recunoscut pe Adi.

Dar nu ai continuat.

                                                                        rămâi aproape                    

               

                                    

Prima ta victorie

 

Cu cât începeai să vorbești mai mult, observam că erai peltică. Mie îmi plăcea să te aud vorbind; cuvintele deveneau melodioase, unele chiar amuzante când le stâlceai dar  nu râdeam niciodată.  Doar te corectam. Noi am vorbit mereu corect cu tine, nu ne-am strâmbat la vorbă, nu am stâlcit cuvinte și nici pe alții nu îi lăsam să o facă. Așa ai vorbit corect când te-ai mărit.

Dar ventilatorul mult timp a fost „venlitator.”

Nu mulți înțelegeau ce spuneai, dar eu le ,,traduceam” . Vorbeai repede, într-un mod agitat și doreai să spui cât mai multe deodată. Atunci te opream: ,,Stop! N-am înțeles nimic din ce ai spus, ia-o de la capăt, spune rar, fără să te grăbești.” Trăgeai aer în piept, apoi vorbeai rar și apăsat.

Erai foarte atentă la tot ce făceam noi, știai locul și ordinea lucrurilor din casă iar când doreai ceva și puteai, îți luai singură. Aveai un an și jumătate, când ai luat aprinzătorul electric, te-ai așezat în funduleț, pe jos, în bucătărie, l-ai desfăcut bucățele și apoi l-ai montat la loc.

Tati te-a observat tot timpul, dar nu a intervenit. Îl desfăceai bucată cu bucată și le așezai pe covoraș una lângă alta, iar el se minuna. Nu le aruncai, le așezai sistematic una după alta. Își spunea „ gata cu aprinzătorul”. Tu ai continuat și când nu a mai rămas nimic de desfăcut, le-ai privit pe toate ca și cum îți admirai opera și ai început să le montezi la loc. Apoi l-ai pus la locul lui. Tati abia aștepta să vadă dacă mai merge..și mergea atunci când l-a probat.

De-asta de multe ori te lăsam să faci ceva pentru a vedea cum faci. Nu te dădeai bătută. Mereu ai fost foarte curioasă și mai ales atentă la detalii. Aici, îi semeni lui Tati.

Într-una din seri, la culcare, când Tati a vrut să îți dea pupicul de noapte bună, l-ai oprit și i-a spus: ,,Țepi tati! Țepi.” Nu era bărbierit și nu ți-a plăcut atingerea lui.

,,Parcă a-i fi maică-ta!”, a spus, pentru că și eu îi reproșam asta uneori.

,,Dacă e fata mea!”, am replicat cu mare satisfacție.

A fost prima ta victorie, din multele care aveau să urmeze: Tati s-a bărbierit  din acel moment, seara. În timp aveam să observ că multe vorbe sau trăiri știute de mine și de Tati, erau spuse sau făcute de tine. Simțeam la fel.

 

                                                                             rămâi aproape