Și a devenit parfumul tău preferat

 

Pentru că făceai fitness, ai devenit mult mai riguroasă cu alimentația ta. Nu mai doreai să mănânci carne de porc, numai pește și pasare iar vita nu-ți plăcea. Ciorbița rămăsese în preferințele tale iar legumele și fructele nu-ți lipseau. Încercai să elimini cam tot ce era prăjit și mă atenționai de fiecare dată: ,,Dacă e prăjit nu mănânc”. Și nu mai prăjeam.

În afara casei, când erai cu prietenii, rezistai mai greu: ”Am luat o porție de cartofi pai, și i-am mâncat încet, unul câte unul. Știi ce buni erau!”

Nu înțelegeam de ce îți impuneai toate aceste restricții, pentru că noi nu făceam abuzuri în casă, și cred eu, că mâncam destul de sănătos. Dar tu nu erai de acord. Iar felul cum arătai nu îți dădea niciun motiv: erai suplă și înaltă, fără pic de grăsime nelalocul ei. Tu te vedeai grasă și cu burtă, și admirai fetele cu abdomenul plat.

Îți plăceau pastele și săptămânal făceam de 2-3 ori. Învățasem să fac paste cu ton, și mândră de mine, ți-am spus într-o zi că la masă avem o rețetă nouă. Ți-au plăcut. Bucuroasă, am repetat rețeta, consecutiv vreo două săptămâni. Ai mâncat de fiecare dată și nu ai comentat.

După un timp, ceva mai mare, ți-am propus: ,,Facem o pastă?” ”Da, dar nu cu ton!”, ai adăugat repede.  Or fi fost ele bune, dar te adusesem la saturație.

Ne țineai morală de fiecare dată când noi mâncam ceva ce tu eliminaseși. Îmi venea greu uneori să gătesc, pentru că eu doream ceva iar tu, altceva. Iar dacă era și Tati acasă, avea și el mâncărurile preferate iar tu doar gustai din ele, nu mâncai.

 Ne-ai schimbat până și orele de masă. După ora 7 seara nu mai mâncai iar Tati era cel mai deranjat de oră: ”Fetelor, mai lăsați-mă cu ora voastră, că eu până mă culc, mie mi-e foame iar”. El era obișnuit să mănânce mai târziu. Dar ne rămânea prânzul, la aceeași oră. Singurele la care nu renunțai erau dulciurile dar  încercai din răsputeri să le mai reduci. Doreai din când în când o cafea, în care puneai lapte și multă apă și o beai, nu într-o ceașcă de cafea, ci într-o cană. Așa îmi place și mie să o beau, în cană. La tine, numai cafea nu era. Nu înțelegeam cum o puteai bea așa, dar era plăcerea ta. Și mai avea una- ceaiul de tei. Rare erau zilele în care nu spuneai ,,Mami! Fă-mi și mie te rog un ceai!”

Etajerele din baie au devenit subiect de discuție între noi două, iar Tati ,,ne-a împăcat”. Ne-a mai pus unele din sticlă și apoi le-am împărțit. Ne-am delimitat cremele, gelurile de duș, fardurile, creioanele pentru ochi și parfumurile. „Astea-s ale tale și astea ale mele”. Tati era cel care ne aducea de câțiva ani, parfumurile- mie Amarige iar ție, Dolce Gabbana Light Blue și credea că îți place dacă de atâta timp îl foloseai.

Dar s-a întâmplat să aducă o dată și alte mostre de parfumuri, și după ce le-ai testat, ai fost convinsă că unul ți se potrivește: Hot Couture Givenchy Eau De Parfum.

Și a devenit parfumul tău preferat.

Preferai mirosurile dulci, florale, de ciocolată și nucă de cocos. Dar asta nu te împiedica să le folosești și p-ale noastre uneori. De la Tati foloseai parfumurile iar de la mine, creioanele de buze și de ochi. Nici nu trebuia să spui când o făceai, vedeam de fiecare dată pentru că le schimbai locul sau le rupeai vârfurile. Cam ăsta era și motivul când treceai la ale mele- creioanele tale aveau vârfurile rupte.

Ai început să preferi la îmbrăcăminte culorile negru, alb, gri și maron, iar ghetele, cizmele și bocancii erau preferate pantofilor și sandalelor. Ai renunțat la multele bijuterii, mai puțin la cercei, purtați, nu unul în fiecare ureche ci numai doi la o singură ureche, iar accesoriul preferat a devenit un ceas mare de mână, bărbătesc. Îmi plăcea noul tău stil, mai puțin culoarea neagră. Doar vara mai era culoare în hainele tale.

Renunțaseși la ideea de mărirea sânilor, și acum aveai alta, să-ți albești dinții. Nu știam dacă să te iau în serios sau nu. Cum în fiecare an mergeai la stomatolog la un control, pur și simplu s-a întâmplat ca medicul să-ți spună: ”Știi că ai cea mai bună dantură-A2? Nu e perfect albă, dar e cea mai sănătoasă. Să nu cumva să îți treacă prin cap să ți-o albești”.  Nu știu dacă tu i-ai spus că doreai să o faci, sau a făcut-o pentru că vedea prea mulți tineri care doreau să-și albească dantura, dar a fost cu folos. Ai renunțat la idee. Era părerea unui specialist pe care tu îl respectai și aveai încredere în el, care a știut să îți alunge teama de dentist dar mai ales era persoana care ne deschisese ochii în privința aluniței tale.

”...am de gând să dansez, să cânt și să mă simt bine”

 

Omul de lângă tine a devenit  centrul atenției tale. Nu conta cum arată, cum se îmbrăca, ce note avea dacă era la școală sau cine îi erau părinții.

Pe tine te interesa cum gândește, ce simte, ce face sau ce planuri are și nu de multe ori spuneai despre cineva ,,gândește bine” sau că ,,are fițe”.

Locurile unde îți plăcea să ieși seara, le-ai înlocuit cu altele, pe motiv că vin prea multe ,,piți”. Pe acestea le catalogai în ,,piți-piți”, ,,piți- proastă” și ,,piți deșteaptă”. Deveneai radicală și pur și simplu dădeai deoparte persoanele cu care credeai că nu ai nimic în comun.

Erai conștientă că și tu erai considerată de către unii ca fiind cu ,,fițe” și nu te deranja. Era treaba lor și nici nu încercai să înțelegi sau să afli de ce te vedeau așa.

Te deranjau discuțiile despre partea materială și deveneai ironică când cineva încerca să se remarce în acest mod. Mi-aduc minte când, un băiat, student, copil de medic, te-a invitat la o cafea și te-ai dus. Ai fost dezamăgită că a încercat să te impresioneze cu ce mașină avea, pe unde a fost în vacanțe și a culminat cu o invitație la piscina personală. Ai avut răbdare cât ai putut, și la un moment dat i-ai spus: ,,Bun. Am aflat ce au făcut părinții tăi. Dar tu, personal, ce ai făcut până acum?” L-ai blocat.

Era o nouă atitudine a ta care nu avea cum să nu fie observată.  Erai aceeași Andreea doar prioritățile deveneau altele.

 La școală, erai pe același drum, de-tot-înainte. Erai mândră că la olimpiada de matematică întreg podiumul a fost ocupat de uniriștii care erau prietenii tăi: locul I-Andrei, locul II-Marius, locul-III-tu și Cașu: ”Celelalte licee se vor bucura tare când noi vom pleca la facultate: poate vor lua și ele premii la mate”, ai spus.

Școala Duiliu Zamfirescu și Colegiul Unirea dominau concursurile de matematica și nu numai. Ți-ai mai adăugat la mapa cu premii o mențiune la olimpiada de geografie, apoi ai luat Permisul european de conducere a computerului - ECDL iar clasa a X-a o terminai cu media 9.89, premiul I.

Venea vacanța mare și surpriza mea a fost când te-ai hotărât să pleci în tabără la mare. Până aici nimic ieșit în comun, numai că tabăra era organizată de profesorul cu care ai avut primul și ultimul tău conflict  în liceu. Eu chiar îmi făceam probleme și ți-am spus că aș prefera să nu te duci, dar tu, nu și nu. Nu vedeai de ce nu te-ai fi dus și încercai să mă convingi că totul va fi bine, că te vei distra și nu vei lăsa ca nimic altceva să îți strice buna dispoziție. Așa îți propuneai de fiecare dată când doreai să nu lași nimic să îți strice buna dispoziție, indiferent unde plecai, la ziua cuiva, la plimbare sau discotecă: ,,Indiferent cum va fi acolo, am de gând să dansez, să cânt și să mă simt bine”.

Așa a fost și în tabără. Ai plecat bine dispusă, fără resentimente și cu dorința de a avea o vacanță frumoasă, cu mult soare și distracție pe măsură.

...mă bucură că ai suflet, că ești om!

 

De ziua lui Tati,  tu ai fost cea cu ideile și ai dorit ceva personalizat. Te-ai gândit la un tricou cu un mesaj imprimat: ,,Este luat cu acte în regulă...și are și copil”!

Lucky nu putea lipsi și ai făcut un breloc cu pozele noastre- Lucky, tu și eu. Le-am așezat, așa cum făceam mereu, împreună cu lucrările, diplomele și carnetul tău de note, în șifonierul lui. Era tare amuzant când ieșeam la plimbare toți trei iar Tati se îmbrăca în tricoul lui nou. Îl purta mândru și plin de el pentru că era cu ”fetele” lui. Eu în stânga și tu în dreapta lui, iar dacă se întâmpla să stăm pe partea greșită ne mutam imediat. Așa eram obișnuite.

La școală, diriginta v-a propus o activitate: cine dorea să meargă la căminul de copii și să petreacă o zi acolo, să le citească povești și să joace cu ei. Te-ai oferit să mergi.

Nu m-a mirat dorința ta, și eram convinsă că nu știai cu adevărat unde urma să te duci. Poate îți imaginai dar de știut, nu știai. Acolo erau și copii cu dizabilități și am discutat despre asta. Nu doream să ai o reacție care putea face rău acelor copii.

Câteodată din lipsă de informații, ignoranță sau pentru că nu te-ai mai confruntat cu așa ceva poți avea o reacție de respingere dar care nu vine neapărat din răutate. Sau pur și simplu nu știi cum să te porți. Am discutat despre handicap, așa cum m-am priceput. Că fiecare dintre noi avem un handicap, vizibil sau mai puțin vizibil. Ne-am amintit de alunița ta și cât de mult te supărai când râdeau copii de tine. Iar faptul că tot spuneai că nu ai sâni, că sunt prea mici sau că îți este frică de sânge, după mine, erau pentru tine un handicap. Chiar dacă alții nu le știu sau nu le văd, noi știm că sunt acolo, și într-un fel ne limitează și nu vrem ca cineva să ni le scoată în evidență. Îți spuneam că dacă toate aceste lucruri minore pe tine te-au deranjat, imaginează-ți cum e pentru cel care nu poate merge, vorbi sau mânca?

Și chiar dacă, obișnuim să ne apărăm într-un fel râzând sau glumim pe seama defectelor noastre, ne deranjează când o fac alții.

Nu știu dacă au fost cele mai bune exemple, dar acelea mi-au venit atunci.

Ai plecat a doua zi la centrul pentru copii cu zâmbetul pe față, așa cum făceai întotdeauna când ieșeai din casă. La venire nu-l mai aveai. Ai bătut la ușă, pentru că niciodată nu luai chei la tine pe motiv că le puteai pierde, ți-am deschis și ai intrat fără să zici ”bună ziua” cum obișnuiai, iar o mâna o țineai la spate. Cu ochii în lacrimi, ai întins spre mine mâna de la spate în care aveai un buchețel cu flori și ai spus: ,,Mulțumesc mami că ai avut grijă de mine și că m-ai ținut!” Te-am luat în brațe și ai început să plângi și mai tare. Ți-am spus doar atât: ,,Te-a impresionat mult, iubito!” Ai dat din cap în semn că da, dar de spus nu ai spus nimic.

Nici să mănânci nu ai vrut și te-ai retras la tine. Mai târziu, mi-ai povestit cum a fost.

Cum te-ai așezat, jos direct pe covor, și cum copiii au venit în jurul tău. Erau curioși iar cu mânuțele te-au pipăit pe față, te-au tras de păr în joacă și cum a trebuit să îți dai jos cerceii din urechi pentru că trăgeau de ei. Făcuseși greșeala să îți pui o pereche de cercei destul de mari și au fost o atracție pentru copii. La fel ca și nasturii de la îmbrăcăminte. Cum unii se chinuiau să vorbească, alții nu stăteau într-un loc, vorbeau tare și doamnele nu le dădeau creioanele colorate pentru a nu se răni cu ele. Apoi, brusc ai trecut la partea că sunt mame care i-au lăsat acolo și nu au mai venit, și că alea nu sunt mame. Atât, nimic mai mult.

Atunci ți-am spus pentru prima dată: ,,Iubito, mă bucură foarte mult rezultatele și notele tale, dar mai mult mă bucură că ai suflet, că ești om!”.

Nu ai uitat niciodată această întâlnire și care, aveam să constat de multe ori că te-a influențat mai mult decât m-aș fi gândit vreodată că o va face ceva.

2008-Un comision pentru domnișoara Andreea Avramescu.

 

Bate cineva la ușă, mă uit pe vizor și văd o tânără pe care nu o cunoșteam, dar deschid. Avea un buchet de flori în brațe, mi-l întinde și spune: ,,Un comision pentru domnișoara Andreea Avramescu.” Scurt și la obiect, îi mulțumesc și pleacă repede. Tu erai în dormitor. Te-am strigat și ți-am dat buchetul. Eram amândouă curioase să vedem cine l-a trimis. Era de la Ciprian.

Pe Ciprian îl cunoscuseși toamna trecută pe rețeaua de socializare Hi5. Ți-a atras atenția, spuneai tu, că semăna cu Johnny Depp, actorul tău preferat. El, student în București, dar din Focșani, tu elevă. Acum chiar vedeam complicații. Când mi-ai vorbit de el nu am spus nici da nici nu. Dar tu erai prea inteligentă ca să nu îți dai seama, că, prin simplul fapt că nu îmi spuneam părerea, eram circumspectă.

Când îți plăcea de cineva, parcă aveai nevoie de confirmare din partea mea, iar ea acum nu venea. Făceai ce făceai și aduceai vorba de el. Eu doar te ascultam. Chiar dacă v-ați cunoscut atunci, nu v-ați grăbit să vă vedeți prea des, iar Revelionul nu l-ați făcut împreună: tu îl făcuseși la Lepșa cu Oana, fratele ei și ”băieții de la gară”.

Iar acum, după sărbători, primeai un buchet de flori de la el. A fost un gest frumos și o surpriză plăcută, făcută într-o zi oarecare și nu într-o zi specială, gen onomastică sau de sărbători. Nu erau primele flori primite de tine, dar erau primele de la Ciprian. Aveam să aflu că tânăra care a livrat buchetul la domiciliu era o amică de-a lui lui, și a venit ea pentru că el nu a avut curaj. ,,Păcat. Așa l-aș fi văzut și eu”, mi-am zis. Încă nu îl cunoșteam, îl știam din fotografii dar atât.

Se întâmpla să vii cu flori acasă de la școală. Îmi întindeai buchetul și spuneai: ,,Ți-am adus flori”. ,,Sunt pentru mine?” „Nu, dar să le pui tu în vază”, și le puneam. Îți plăcea tare mult să primești flori, le priveai și le făceai fotografii. Doreai să le ții pe biroul tău să le simți parfumul, dar cu Lucky acolo nu puteau sta mult. Rămânea Lucky și florile erau puse în altă parte. Îți plăceau florile de culoarea galbenă, în special lalelele și trandafirii.

Nu peste mult timp, cred că 4-5 zile, a bătut la ușă tot o tânără care ținea în brațe un coș imens cu trandafiri roșii. Nu am așteptat să spună nimic și te-am strigat, fiind convinsă că e pentru tine. L-ai luat, ai închis ușa rapid și amândouă am exclamat: ,,Oauu!!!”

În coș era o felicitare și eram nerăbdătoare să vedem cine l-a trimis, ai deschis-o și ai citit:

”La mulți ani! Te iubesc! Tati”

Mi s-au umplut ochii de lacrimi, lacrimi de fericire.. Erau pentru mine. În acea zi era ziua mea dar nicio secundă nu m-am gândit că pot fi pentru mine. Tati plecase de o săptămână și nu aveam așteptări de așa ceva. Niciodată nu mai primisem ceva mai frumos- erau 40 trandafiri roșii și unul alb.

Te-ai uitat la mine cu duioșie și mi-ai spus: ,,Ce bleguță ești!” apoi seara, pe skype ,,m-ai pârât”: ,,Tati, mami a plâns!”  Da, așa era, plânsesem dar de două ori.

În acea dimineață mi-ai spus ”La mulți ani, mami!” de cum te-ai trezit, apoi ai plecat la școală. Mă așteptam, ca atunci când vei veni, să-mi dai o felicitare făcută cu mânuța ta, și mă întrebam când ai făcut-o. Eram obișnuită să găsesc urme pe biroul tău când făceai felicitări: tăieturi de hârtie, creioanele colorate sau pe ici colo câte puțin lipici. Dar acum era curat. Îmi spuneam că ai șters toate urmele ca să nu văd eu. Ai venit de la școală, ai intrat în casă și mi-ai dat un buchet de frezii, florile mele preferate, și un plic: ”E pentru tine.”, ai spus. Eram sigură că era felicitarea făcută de tine, dar nu era așa, era o scrisoare:

”Dragă mami,

Acestea sunt niște cuvinte scrise în ora de mate, niște cuvinte scrise în grabă...în grabă, dar din suflet. Îți trimit o scrisoare din clasă, din liceul Unirea, din viață, din viitor. Și, la fel ca-n reclama aia pentru Asigurări, îți trimit o scrisoare din viitor ca să-ți mulțumesc.

Să îți mulțumesc în primul rând pentru că ești mamii meu. Și deși nu te-am ales eu (că dacă

s-ar fi dat mămici la licitație m-aș fi ales pe mine propria mama... :))) glumesc)..Deci, și deși nu te-am ales eu, ,,you are the one & the perfect”(un pic de periaj, ca să plec la București).

Și să îți mulțumesc că sunt așa cum sunt, și că ești așa cum ești (asta e o mulțumire implicit și pentru tati, dar pentru că-i ziua ta, hai fii tu în centrul atenției:D).

Și nu e o scrisoare ca oricare alta, deși aparent are câteva cuvinte...și cam atât. Dar de fapt evocă sentimente, și amintiri care te fac să râzi, să plângi, să simți că trăiești (pentru că la urma urmei cine a mai mâncat, ca noi, unt la farfurie?:)))...)

Așa. Să trecem la lucruri mai serioase.

Aici în viitor e frumos...și e soare. Mă scuzi că am uitat să-ți dau bip când am ajuns, dar probabil am fost prinsă cu făcutul curat în viața mea, și cu șters praful de pe amintiri (că doar mami m-a învățat asa). Totul e bine, și deși viața-mi cotidiană e extrem de obositoare, am învățat să mă odihnesc după-amiaza ca să am forțe pentru seara (că tot mami m-a învățat asta). Și în ciuda inconvenientului de a fi mare, deci de a avea responsabilități, și de a te chinui pentru un lucru pe care n-o să ți-l mai cumpere mami & tati, viitorul e frumos.

Nu prea am timp însă să fac tot ce aș vrea, pentru că am o problemă de când eram mică în legătură cu organizarea timpului. Dar privind în perspectivă, cred că peste 10 ani, când voi avea și eu vreo 30 nu o să mai am problema asta.

Oricum îți trimit aceste mulțumiri, în anul ăsta important pentru mine, anul 2015 pentru că meriți (și implicit meritați), și pentru că acum sunt la câteva sute de km, și o să ajung abia mâine.

Îți trimit totuși această scrisoare pentru că îmi amintesc că poate în 2008 eram prea mică ca să îți mulțumesc pentru tot, deși eram doar la câțiva metri de tine.

Andreea

La Mulți Ani, Mami!”

Când am terminat-o de citit, plângeam de-a binelea. Și nu sunt o persoană plângăcioasă, dar plâng la gesturile și momentele care îmi ating sufletul.

După mine, cel mai ușor e să primești un cadou la care te aștepți sau pe care ți-l dorești, și atunci te simți satisfăcut, mulțumit sau mai știu eu cum. E frumos să primești ceva, orice-ar fi, dar când acesta te lovește direct în inimă, te lasă fără cuvinte. Cam așa am rămas eu atunci, fără cuvinte. Te-am luat în brațe și te-am strâns tare, tare. Chiar nu era nevoie să spun nimic, amândouă simțeam. Simțeam bucuria trecutului și am rememorat momentele frumoase, dar simțeam și teama de viitor.

Ne-am adus aminte de untul ,,la farfurie”. Eram la masă iar tu ai vrut, în afară de ce făcusem eu de mâncare, tartine cu unt. Untul era în frigider și ar fi durat ceva timp până ar fi devenit tartinabil, dar ai avut ideea de a-l băga în cuptorul cu microunde. S-a topit complet. L-ai așezat în mijlocul mesei și i-ai spus ,,unt la farfurie” iar cu lingurița te-ai chinuit să-l pui pe o felie de pâine.

,,Făcutul curat în viața mea și șters praful de pe amintiri”. Discutasem, mai demult, de cum te poți simți câteodată inconfortabil în pielea ta chiar dacă faci sau trăiești ceea ce vrei. Și nu știi de ce te simți așa. Și că atunci, ar trebui să te uiți  în jurul tău, în trecutul tău, să-l examinezi mai atent dar cu mintea de pe urmă, și sigur vei găsi ceea ce te supără sau nu îți dă pace. ,,Nu ți se întâmplă ca atunci când te superi cu cineva, să simți o greutate pe suflet, indiferent că ai avut sau nu dreptate când te-ai supărat?”, te-am întrebat. ,,Ba da”, ai confirmat. ,,Dacă supărarea s-a produs din vina ta, acea apăsare va persista până când te vei ierta tu pe tine. E mult mai ușor să îi iertam pe ceilalți, dar mai greu e să ne iertam pe noi-asta cere mult timp. Dacă alții au greșit față de noi, supărarea e mai întâi furie care încet încet se stinge sau se transformă în părere de rău”. Și știu că am mai făcut o paralelă, legată de o curățenia generală în casă: aspiri, ștergi praful și apoi vei simți că respiri aer curat în casa ta.

De un timp inițiai astfel de discuții, pe diferite teme. Nu mă interesa de ce întrebai, ba mă bucuram că o făceai. Mă întrebam însă dacă ce doreai să discutam era ceva ce te frământa. Iar dacă era așa, era foarte bine că discutam ”ipotetic”.

Îmi mulțumeai că eram „mamii tău”. O făcuseși de multe ori verbal, nu era acum prima dată când îmi mulțumeai sau ne mulțumeai, dar acum parcă era altfel. Evocai trecutul iar partea cu viitorul era ceva la care nu mă așteptam. Te-am întrebat cum de te-ai gândit la o scrisoare din viitor. ”Așa am simțit, să scriu din viitor”-mi-ai răspuns. M-a trecut un frison când am văzut că e datată din viitor, din 2015-an pe care îl considerai important pentru tine.

De ce era important? Nu am întrebat pentru că nu doream să știu. La acea vreme, glumeai mereu pe seama superstițiilor și temerilor mele, dar și pentru că eu credeam în soartă cu tărie.

Îmi spuneam că dacă ceva e sortit să fie, o să fie, dacă nu, nu, indiferent de ceea ce am face pentru asta. Nu plecam la drum lung marțea și nu mă întorceam din drum. O făcusem și ne-a mers rău, ni s-a spart mașina și ni s-au furat lucrurile din ea. Nu cred în coincidențe, iar repetarea acelorași evenimente le consider semne de care trebuie să țin cont. Spuneam mereu că e modul lui Dumnezeu de a-și face vizibilă prezența.

Prima dată când ni s-a spart mașina, eram în București cu Tati. Am parcat lângă un depozit de marfă și am plecat să mai facem unele cumpărături. Am trecut pe lângă o mașină, care nu știu de ce mi-a atras privirea și i-am luat numărul, spunând că e cam suspectă. Când ne-am întors, mașina noastră era spartă, lucrurile dispăruseră și am anunțat poliția. Am dat și numărul ,,suspect” și am avut dreptate- aceia au spart-o. A doua oară, eram tot în București, la Romexpo. Parcasem pe o stradă laterală, și acum ne făceam cumpărăturile. Deodată am simțit ceva, o agitație în corpul meu și i-am spus lui Tati  să ne întoarcem la mașină. Mergeam repede ca și cum ceva mă grăbea. Lângă mașina noastră, era alta parcată lateral care a plecat imediat de cum ne-am apropiat. O portieră era descuiată dar nu apucaseră să ia nimic. Venirea noastră i-a oprit.

Altă dată, am venit dimineața de la o nuntă acasă, am parcat în fața blocului și iar am luat numărul unei mașini parcată cam ciudat. Și iar am avut dreptate: când a ieșit din parcare ne-a înfundat portiera. S-a mai întâmplat cu o vecină de care am spus-”asta sigur ne lovește mașina”, și ne-a lovit-o, cu un șofer care s-a oprit direct în bara noastră iar când am auzit ,,buf” am fost sigură că pe a noastră a lovit-o. Nu puteau fi coincidențe, ci mult mai mult. Îmi era parcă teamă să mă mai pronunț cu privire la un număr de mașină pentru a nu atrage ,,răul”. Și au fost mult mai multe ,,coincidențe ” care mereu mă marcau. Pe unele chiar încercam să le neg uneori și îmi impuneam să nu le dau atenție, să spun ,,mi se pare”.

 Iar dacă primeam un ghiveci cu flori era o tragedie pentru mine; îl asimilam cu un loc de veci, și pentru asta nu am ținut ghivece în casă. Nu doream să le văd. Nu uitam când, în seara dinainte de a-ți opera  alunița, a venit o persoană la noi acasă, și ne-a adus un ghiveci cu flori. L-am considerat un semn rău, și în acea seară Tati l-a dus din casă. Nu îl doream în casa mea și mi se părea că prevestește ceva rău.

Mereu am spus că mi-e teamă de ziua de mâine pentru că nu știam ce o să îmi aducă, iar acum tu îmi vorbeai de ,,un mâine” îndepărtat. Cu tine nu doream niciodată să intru în amănunte pentru că îmi cereai mereu să-ți dau explicații logice, și nu le puteam da. Era ceva ce simțeam și pe seama cărora nu doream să vorbesc.

Și mai aveai și tu un obicei care îmi trezea frica, teama și angoasa. Cumpărai lumânări și bețișoare parfumate pe care le aprindeai în camera ta. Spuneai că îți place mirosul lor, iar eu închideam ochii când te vedeam și nu spuneam nimic. Temerile mele rămâneau acolo iar tu nu trebuia să știi de ele. Doar Tati știa.

Încercam din răsputeri să nu le las să-mi conducă viața, dar ele erau acolo, în mintea mea și de multe ori mă dominau. Încercam uneori să mi le explic. Să-mi spun că sunt obișnuită să am controlul situațiilor iar când nu-l am, pentru a găsi un vinovat, mă refugiez în superstiții. Era o parte din mine de care mă jenam uneori, o negam și o ascundeam. Aveam deja pusă eticheta de către voi doi: ,,superstițioasă”. Citind și recitind scrisoarea ta, le-am adus iar la suprafață dar nu le-am dat glas în încercarea de a le bloca, acolo, într-un colțișor din mintea mea.