La liceu se organiza Balul Bobocilor și era o tradiție ca cei din clasa a XII-a să se ocupe de organizarea lui. Până atunci nu refuzaseși niciodată să te implici într-o activitate extrașcolară, dar atunci ai făcut-o. Spuneai că nu ai nimic în comun cu cei care erau pe lista organizatorilor, că nu gândiți și nu vedeți lucrurile la fel și pentru asta nu te vedeai să poți lucra cu ei, că o echipă trebuie să fie un tot unitar și să vorbească pe aceeași voce. Și nu te-ai implicat și nici prietenele tale nu au făcut-o. Dar ai provocat supărarea profesoarei care organiza balul, care ți-a reproșat că nu te implici și a tras concluzia că nu poți îmbina învățatul cu altă activitate, așa cum alții pot.
Bine că nu îți era profesoară la clasă, că nu aveai nevoie acum, la terminarea liceului de alte complicații.
Noi aveam altele la care să ne gândim. Urma să fie majoratul tău, făceai 18 ani, și doream să ai o petrecere pe care să o ții minte toată viața. Tu ai ales locația, restaurantul Oscar, iar pentru că 25 noiembrie cădea într-o miercuri, petrecerea urma să fie sâmbăta.
Ți-ai dorit un tort în formă dreptunghiulară, cu trandafiri, din ciocolată și frunte de pădure, simplu, și doar la rugămințile noastre ai acceptat să fie scris „La multi ani!” Nu doreai să scrie nimic dar noi nu vedeam un tort fără o urare, nimic, nimic.
Am făcut lista invitaților și am stabilit un număr maxim: 50 de persoane.
Muzica doreai să o pui tui, dar după mai multe discuții ai fost de acord că un DJ dă sarea și piperul unei petreceri.
Și am ajuns la rochie unde cel mai greu a fost să te fac să renunți la culoarea neagră. Orice, în rest, dar nu negru. Și ai fost de acord. Ai ales o rochie de culoare turcoaz, cu umerii goi, mulată pe corp. Până în ultimul moment nu ai fost convinsă dacă îți venea bine sau nu, dar îți stătea foarte bine. Iar sunt subiectivă, știu, dar nu pot fi altfel când e vorba de tine.
Tati nu ar fi lipsit de la majoratul tău pentru nimic în lume și îl așteptam să vină acasă. Noi doi am discutat mult despre ce cadou să-ți facem. Doream să fie ceva inedit, ceva care să îți aducă aminte toată viață de ziua aceea. Ție îți spusesem că vei primi de la noi un cadou mai micuț, nu prea consistent pentru că marele cadou era petrecerea în sine.
,,Normaaal! Nici nu mă gândeam altfel, la cât cheltuiți.”, ne-ai spus.
Cu câțiva ani în urmă, cred că pe la 14 ani, într-o discuție mi-ai spus: ,,La majoratul meu aș vrea un castel!”, ,,Ce fel de castel?”,, Nu știu. Un castel care să fie doar al meu.” Am notat acea discuție în agenda mea, unde îmi treceam mereu tot ceea ce nu trebuia să uit. Și nu am uitat iar acum ne gândeam cum am putea să îți dăm cadou un castel. Ne-am gândit la tort, să îl facem în formă de castel, dar ar fi fost ceva ce nu rămânea că amintire, și-n plus tu știai cum doreai să fie tortul.
Și ne-am hotărât la o bijuterie, un pandantiv în formă de castel. Să fie din aur alb, cel galben nu-ți plăcea și nu l-ai fi purtat. Urma să fie castelul din desenele lui Walt Disney. Tati a dat comandă la un bijutier în Italia: pe o scoică din fildeș avea să fie suprapus castelul argintiu. Dar doream mai multe surprize. Am cumpărat coifuri, confete, fluiere, măști de carnaval și tot mai doream ceva. Nu știam ce, dar doream să îți amintească de noi. Am început să mă uit la toate casetele filmate pe când erai mică, am făcut o selecție a momentelor importante, și a rezultat un filmuleț cu copilăria ta. Făceam asta în timpul când erai la școală, și iar m-am lovit de nepriceperea mea la mânuirea unei camere de filmat sau captarea imaginilor. Când plecam pe undeva, de regulă tu filmai, eu nici nu voiam să învăț. Iar acum nici nu te puteam întreba ceva.
Miercuri, 25 noiembrie, era oficial ziua ta. Te-am lăsat să dormi mai mult, așa cum îți plăcea.
La un moment dat am coborât afară și am deschis prietenilor tăi ușa de la bloc. Nu au dorit să sune la interfon pentru a-ți face o surpriză. Au venit cu flori și baloane, au intrat în camera ta și au strigat în cor: ,,Surpriză!!! La mulți ani!””.
Buimacă de somn, te-ai ridicat în pat, ți-ai dus mâinile la față și ai început să plângi. Nu au stat mult, doar o perioadă scurt de timp.
Ne-am spus că acum e și momentul nostru, și am intrat și noi în camera ta cu cadoul nostru, așezat într-o cutie de piele neagră cu o fundă galbenă. Nu te așteptai, chiar nu te așteptai să primești un cadou. Și ai plâns iar, ai sărit de gâtul nostru și ne-ai spus: ,,Sunteți cei mai buni părinți! Acum am castelul meu!”
Aveam să aflu că și prietenii tăi știau de acest castel al tău pe care îl doreai. Noi nu mai discutasem niciodată despre el în ultimii ani.
URMA PETRECEREA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu