Dovezile tale de afecțiune se înmulțeau pe măsură ce creșteai. Primeai și dădeai în mod natural, ca și cum era doza ta zilnică necesară pentru o zi normală. Te trezeai cu zâmbetul pe buze și adormeai la fel. Radiai de bucurie și veselie. Noi așa te vedeam și așa ne doream să rămâi – fără griji, veselă, cu un optimism molipsitor când spuneai: „Mă bucur că e soare, mă bucur că e zi!” Rar te supărai, iar când o făceai, îți trecea repede.
Cu Lucky te mai certai din când în când, iar ca semn de împăcare îî făceai zeci de fotografii, pe care le arătai tuturor celor doreau să te asculte cât de frumos este și „Ce deștept este! Se vede pe chipul lui”. Descărcai apoi fotografiile în calculator și cu ajutorul unui program le modificai făcându-le amuzante, atașându-le inimioare, coarne sau alte animăluțe.
Și felicitările pentru noi erau altfel acum. Într-una ai desenat un copac, ca fiind familia noastră, și ai pus în partea de sus fotografia lui Tati și a mea, iar mai jos a ta și a lui Lucky.
Sau desenai o inimă mare, mare și în interiorul ei scriai versuri din cântece cunoscute (,,e ziua ta, tati/ și-n dar de ziua ta/ ți-aș da și ani din viața mea/ dacă aș putea./ Azi e ziua ta), sau versuri făcute de tine: ,,ești mama mea, comoara mea/ ești viața mea/iubirea mea./ Din tine m-am născut, din tine m-am făcut/ cu tine am să trăiesc, mămica mea.” ,,Te iubesc atât de mult/ n-am cuvinte să-ți mai spun./Dragostea pentru tine e/infinită, chiar mai mult !Te iubesc, draga mea mămică” și ,,tu ești sufletul trupului meu”.
În ceea ce scriai pentru noi eu vedeam copilul meu, puiul meu mic, sufletul și rațiunea mea de a exista care ne spunea cât de mult ne iubea.
Dar când citeam ceva scris de tine pentru plăcerea ta, vedeam schimbarea ta în profunzime, îți simțeam trăirile și emoțiile din momente diferite:
,,Îmi trece doar visarea, transparent,/Prin mintea încărcată abundent/Cu vorbe reci, fără de rost/Ce niciodată n-ar să aibă vreun folos.”
”Ideea de a păstra în mintea ta tot ce a fost frumos și drag, este ideea vieții. Mulți oameni zic că dacă noi trăim în viitor, nu are rost să mai privim înapoi, în trecut. Dar tot atât de mulți spun că prezentul și viitorul nostru există datorită trecutului, astfel în albumul vieții trebuie să păstrăm și clipele unice din tot ce s-a întâmplat.(...) Mai bine lăsăm viața pe tron, să ne conducă ea la nevoi în viitor și la plăceri în trecut. Mai bine lăsăm clipa să trăiască alături de noi, căci ceea ce a fost, a dat naștere la ceea ce este, și ceea ce este va da naștere la ceea ce va fi.”
„Un chip neștiut ascunde un suflet mare. Idei preconcepute închise într-o viață de copil înțeapă mintea ei. Și nu știe nici ea cine e, tocmai încearcă să afle. Parcurge un drum spre viața matură, și în acest drum eu știu că este doar colega mea. Cunosc prea puțin pentru a o înscrie în cadrul sufletului neștiut, dar văd prea multe pentru a o înscrie în cadrul chipului misterios.”
Din suflet…28 ianuarie 2005
Acum că prin fereastra fumurie zărești încet poteca, și de cuprinzi cu privirea printre crengile slabe și lovite fără încetare de adieri reci de iarnă, le poți auzi. Pe ele, țipetele disperate ale pădurii fără brazi. Au plecat, și nu se mai întorc.
S-au hotărât și deja e târziu căci le poți prinde urma pașilor cu mintea. Au ajuns departe de pădurea mamă, a căror poteci i-au ținut pe umeri.
Brazii nu se mai întorc. Tot ce a rămas în urma lor sunt câteva ace din coroană lor, ale căror mireasmă somnoroasă se va pierde repede.
Cad raze îndurătoare pe pământul jilav, dar degeaba. Nu mai au ce încălzi. Parcă fug după crengile cele mai înalte, așa că fug de pădure. De ce au plecat ?
Se vor îmbăta cu singurătatea și vor plânge nopțile să se întoarcă acasă, dar degeaba. Pădurea nu va mai fi acolo. Va fi prăbușită de durere și nu va mai rezistă. Unde au să mai vadă luminița de la capătul tunelului, dacă nu va mai fi tunelul? Unde au să mai asculte pe poteci ropotul nocturn ale cailor, dacă potecile nu vor mai fi?
Or să zboare pe aripile trecutului, visând la amintirile de când erau în pădure.
Și nu va mai fi pământ și nici visele brazilor și a copiilor care privesc cu uimire.