Mami, mi-ai pus fusta roșie?

 

Pe 16 mai ai plecat la Botoșani la un concursul interjudețean de matematică unde ai luat mențiune, iar apoi la Roman în județul Neamț, și ai luat premiul III.

Când auzeam cât de mult investește statul în elevi, mă întrebam unde or fi aceștia, că eu nu auzisem de vreunul care a fost ajutat. Eu știu doar că toate deplasările și concursurile, la care ai fost tu sau colegii tăi, au fost făcute pe banii noștri, ai părinților. Orice taxă de participare era plătită de părinți. Și la olimpiadele locale sau județene tot era ceva de plătit.

Sunt convinsă că mult mai mulți tineri ar fi participat la ele dacă ar fi fost ajutați cu aceste cheltuieli, care nu erau mici. Știam cazuri de copii foarte buni, dar care din cauza banilor, nu se puteau duce și era păcat.

Când plecai undeva, pentru tine conta doar faptul că plecai și nu unde, că aveai să cunoști alți oameni și îți propuneai să te simți bine. Mă sunai și-mi povesteai cum a fost drumul, ce program aveai, pe cine ai cunoscut, etc. Pe mine mă interesa dacă ai mâncat, ce anume și cât și unde stăteai. Pe tine, nu. Niciodată nu te plângeai de condițiile de cazare, doar rar de mâncare și cam la atât se reduceau nemulțumirile tale. Mâncarea, pentru tine, trebuia să fie comestibilă, cu cât mai puțină carne și grăsime, și obligatoriu ciorba. Dacă spuneai că totul e ok și pentru mine era suficient.

Cazarea la concursuri, de regulă era în căminele de elevi.

Erai plecată de vreo două zile, și-mi spuneam că totul e bine pentru tine până am vorbit la telefon cu mama lui Andrei, cu care erai la concurs, și care mi-a spus: ,,Săracii copii, în ce condiții stau! La Andreea e și mai rău, e geamul spart și au pus o pătură în geam”. Tu nu îmi spuseseși nimic de genul ăsta, iar când te-am sunat, ai confirmat că așa era, dar că nu ți s-a părut important și să stau liniștită. Am stat, ce altceva puteam să fac. Dacă tu nu te-ai plâns înțelegeam că nu era ceva grav. Dacă ai fi făcut-o, nu aș fi stat liniștită. Știam că nu te plângi din orice și că nu erai mofturoasă.

Dar ca să pleci undeva, trebuie să îți faci bagajele, iar tu nu le făceai niciodată și le lăsai pe seama mea. Nu era mare lucru pentru mine, le-am făcut dintotdeauna, dar parcă era timpul să începi și tu. Mereu îți puneam tot ce aveai nevoie și tot ceea ce îți plăcea, numai că, de data asta, am omis intenționat câteva lucruri, pe care știam că le doreai mai mult decât pe celelalte. Zile la rând te rugasem să scoți din șifonier lucrurile pe care doreai să le iei, nu ai făcut-o, ba mai mult, ai spus: ”Pune tu, că știi ce vreau!” Le-am făcut, dar puțin mai altfel decât altădată.

M-a cam durut sufletul, pentru că plecai într-o excursie de câteva zile cu clasa, dar trebuia să fie un început și pentru așa ceva.

Când ai ajuns la destinație au început telefoanele: ,,Mami, mi-ai pus fusta roșie?” „Nu”, ți-am răspuns. Apoi: „Mami, dar pantalonii roșii nu i-ai pus?”. „Nu.”. Iar, la alt telefon ți-am spus că ceea ce e în geantă, atât e, să nu mai suni să întrebi, că întrebi degeaba.

Te-ai supărat tare pe mine, dar a fost ultima dată când eu ți-am făcut geanta pentru a pleca undeva. Și ai tot plecat. Și mai mult de atât, ai învățat să pui în bagaje numai ce aveai nevoie, și nu multe, inutile, pentru că tu le cărai.

rămâi aproape

Pentru cel mai bun tătic!

 

Venea Paștele, nu doream să stăm acasă și am plecat la Tati, la Roma.

Am plecat cu autocarul pentru un drum de 38 de ore. Mie îmi era frică de avion chiar dacă nu mai zburasem niciodată. Tati prefera drumul scurt cu avionul dar eu nu, și m-am încăpățânat să mergem cu autocarul. Disconfortul mare, oboseala acumulată, dormitul în fund pe scaun și spaima la fiecare frână pusă de șofer m-au făcut să regret amarnic hotărârea luată. Încercam să îți ofer mai mult spațiu și mă retrăgeam pe o parte a locului meu, dar și așa tot nu îți găseai locul. În vama noastră am stat destul de mult: verificat pașapoarte, acte și procuri.  Tu erai trecută pe pașaportul meu și aveam procură pentru a putea ieși din țară.

La începutul drumului te-ai arătat încântată de plecare, dar pe parcurs ai devenit morocănoasă. La fiecare oprire a autocarului – care dura cam 20 minute, trebuia să te grăbesc să mergi la baie, altfel aveam de înfruntat o coadă care părea că nu se mai termina. Nici poftă de mâncare nu mai aveai și te săturaseși de uscături. Te plictiseai, dar chiar nu aveam ce să îți fac. Și eu deveneam irascibilă iar amândouă încercam să ne suportăm așa cum eram. Când am ajuns la Roma, nimic din toate acestea nu au mai contat. Eram toți trei și doream să avem o vacanță frumoasă, mai ales că pentru tine era prima oară. Și pentru că doream ca și Tati să țină minte aceste zile, îi făcusem două diplome, puse în ramă și semnate de noi, pe care scria: ,,Pentru cel mai bun tătic!” și „Pentru cel mai bun soț!”. Le-a pus pe peretele din camera lui și acolo au stat tot timpul.

Plecam dis de dimineață de acasă cu un rucsac în spate și luam la picior fiecare zonă, încercam să vedem și să ne bucurăm cât mai mult în cele două săptămâni de vacanță. O zi întreagă am vizitat Biserica Sf. Petru, am filmat și am făcut poze, uneori pe ascuns – erau zone unde era interzis fotografiatul, la Capela Sixtină, ne-am minunat de tot ce vedeam iar Tati ne traducea acolo unde era cazul. După mai multe ore petrecute în incintă, ne-ai spus: „Măi, eu am cam înțeles despre ce este vorba, da` mie mi-e foame!”. Ne-am uitat unul la celălalt, ne-am zâmbit și am realizat că te plictisiseși. Credeam că îți plăcea pentru că nu ai spus nimic până atunci. Din ziua aceea am ales locuri în care era mai multă acțiune pentru tine, și unul a fost Luna Park, , unde în multele ore petrecute acolo nicio secundă nu te-ai plictisit.

 Vacanța era pentru toți, și toți trebuia să fim mulțumiți. Ne spuneam că vom reveni când vei mai crește, peste câțiva ani, și atunci sigur vei dori altceva.

Acum te fascinau vitrinele magazinele iar când ți se cumpăra ceva –mai ales de îmbrăcat, mai că săreai în sus de bucurie, și de dulciuri nu te mai săturai. Iar înghețata era mic dejun, prânz și cină.

rămâi aproape

Era timpul să discutăm ca de la egal la egal.

 

Când doreai foarte mult să mă convingi de ceva și începeai cu: „îți jur că..”, te opream și-ți spuneam că este suficient cuvântul tău pentru mine și voi ține cont de el atâta timp cât am încredere în el: „Cuvântul tău trebuie să valoreze ceva, iar dacă nu va valora va fi numai din cauza ta”. Fiecare om se naște cu o anumită personalitate, pe care în timp și-o cultivă sau și-o reprimă. Tu ți-ai cultivat-o, după noi, foarte bine.

Eu am fost mai reținută în privința laudelor dar asta nu însemna că nu-ți recunoșteam meritele, sau nu-ți vedeam limitele. Îți spuneam că nu ești încrezut dacă îți știi adevărata valoare și ți-o recunoști, nu încerci să o diminuezi în față altora dar nici nu faci paradă cu ea. Ești doar conștient de ea și ai încredere în tine.

Când te raportai la vreun coleg, la ce notă a luat în raport cu tine, sau comparai fapta ta cu a altuia și spuneai -,,da cutare așa a făcut/ așa face/ mama lui așa îi face” te opream, pentru că nu mă interesau ce făceau alții, nu eram mama lor și nu eram responsabilă de viața lor. Doar de a ta.

Doream să îți accepți nota sau lauda/ne-lauda profesorului în raport cu ce ai făcut tu, și nu cu alte persoane.

 ,,După tine, crezi că meritai mai mult?”, te întrebam, de regulă, după vreun concurs.

Stăteai, te gândeai și dacă îți dădeai seama că ai greșit undeva, recunoșteai. Uneori spuneai:

„Meritam mai mult!”, și erai convinsă de asta.

La școală era perioada cea mai încărcată a anului, a olimpiadelor județene și te pregăteai intens la română și matematică. Te-ai dus la amândouă și ai cunoscut gustul dulce al succesului:  locul I la matematică și locul II  la româna. Erai în culmea fericirii. Primeai laude și felicitări de la profesori, colegi, prieteni, îți apărea numele în ziarele locale, și te  încântau peste măsură. Ți se punea întrebarea: „Cum se împacă matematica cu româna?”, iar tu  răspundeai simplu „Bine!”.

În scurt timp, ai luat un nou premiu, al III-lea, tot la matematică și începeai să îți ocupi un loc între cei mai buni elevi din județ. Te vedeam că îți plăcea. Erau momentele tale de glorie.

Încercam să te mai temperez și-ți spuneam că e greu să ajungi printre primii, dar mai greu e să te menții acolo. Toată lumea te felicita, mai puțin prietena ta. Mi-ai spus asta ca pe un fapt divers, ca și cum nu era mare lucru, dar eu știam că te durea și nu doreai să arăți. Câteodată erai ca un struț, care își propunea să nu vadă și să nu audă ceva dacă nu dorea asta.

Tot în acea perioadă ți-ai ales o nouă profesie: „Mă fac profesoară de matematică!”

 Îți alegeai o nouă profesie în funcție de ce trăiai. Dar acum erai destul de mare și puteam să discutăm mai mult. Știam că îți place matematica, dar parcă nu aș fi dorit pentru tine să faci asta. În mintea ta era că vei învăța alți copii așa cum și tu erai învățată, că vor urma premii și felicitări, că totul va fi roz și frumos. Erai încântată de doamna ta frumoasă și elegantă care te învăța și îți doreai să fii ca ea. Era modelul tău.

Ți-am spus că poți fi profesor și la țară, nu obligatoriu la oraș. Nu ți-ai schimbat părerea: „Și ce? Acolo nu trebuie să se învețe matematică?” apoi am discutat de salariile mici iar când mi-ai spus „fac meditații” mi-am dat seama că puneam total greșit problema. În dorința mea de a-ți prezenta cum stă situația cu profesorii, mă duceam în direcția în care îți sugeram că banii sunt importanți și nu asta doream să înțelegi. Eu doream să înțelegi că e mult mai important ca ceea ce faci să faci din plăcere și pentru că vrei, să fii cât mai bun în ceea ce faci, să faci cu suflet și din suflet și că da, aveai dreptate, poți face și bani dar tot din pasiune și dedicație vor veni.

La sfârșitul discuției, tu erai încântată că ai avut dreptate, în felul tău, iar eu conștientă că trebuia să fiu mult mai clară când discutam ceva.

Începeai să pui întrebări foarte direct și îți spuneai părerea scurt și fără ocolișuri- „verde-în față” cum aveai să te cataloghezi, iar eu trebuia să renunț a mai căuta explicații adecvate unei anumite vârste, să renunț la înflorituri sau omisiuni pe motivul că încă nu e timpul.

Era timpul  să discutăm ca de la egal la egal. 

rămâi aproape

Adu-mi argumente ca să mă convingi!

 

Când ai învățat la școală despre argumente și contraargumente, ele au devenit parte din vocabularul tău, și una-două îmi spuneai: „Adu-mi argumente ca să mă convingi!”.

Devenise mult mai plăcut să discutăm în modul ăsta, nu mai respingeai din start o idee ci acceptai că poate fi discutată. Iar când se întâmpla ca să ajungi la aceeași concluzie la care ajunsesem și eu în privința unei anumite situații sau persoane, dar o făcusem cu mult timp înaintea ta, recunoșteai dar încheiai cu: „Să nu cumva să spui „am avut dreptate!”.

Te revoltai și în privința profesorilor: nu înțelegeai de ce se țipa așa de mult la voi, elevii, de ce atunci când erați catalogați drept „proști” voi trebuia să tăceți, de ce făceau comentarii despre obiectele voastre personale, în special despre telefoanele pe care le aveați, și terminau cu critici la adresa părinților, de cât de puțină minte au pentru că vi le-au cumpărat.

Aveai multe ”de ce”-uri? și spuneai: „Ție ți se pare normal?” Multe nu mi se păreau normale, dar încercam să nu îți dau dreptate și ocoleam răspunsul. O făceam pentru binele tău.

După mine, sunt două categorii sociale care nu acceptă că nu au mereu dreptate sau că și ei pot greși: medicii și profesorii. Cu medicul e mai ușor, nu te mai primește ca pacient, te ignoră apoi te uită.

Dar un profesor nu te uită niciodată dacă îl contrazici sau ai altă părere decât a lui. Unii poate te iartă dar cei mai mulți, nu.

Dacă ai fi văzut din partea mea o cât de mică aprobare la vreo nemulțumire de-a ta, ai fi început să te opui fățiș la ceea ce tu considerai că e o nedreptate. „Și mama e de acord”, așa ai fi gândit. Preferam să fiu la mijloc, să nu ai acea acceptare totală din partea mea, pentru a nu avea tu neplăceri. Dar nici nu le dădeam dreptate celorlalți. Ocoleam cu ,,așa este, ai dreptate, dar…” Și acel ,,dar” te  mai potolea în supărarea ta.

Modul în care procedam se cam bătea cap în cap cu încurajarea de a-ți susține ideile și de a le da glas. Nu mă simțeam deloc comod dar nu vedeam cum să fac altfel. La generală nu te opui vreunui profesor și nu îți exprimi vreodată nemulțumirea. Nici măcar într-un cadru restrâns, pentru că mereu se află. Iar într-un orășel mic, ca al nostru, toată lumea cunoaște pe toată lumea.

La liceu profesorii sunt altfel: își fac ora, te tratează ca un adult în devenire și mulți țin cont de părerea ta. Îi interesează dacă ai învățat sau nu, dacă vrei să înveți sau nu, iar viața ta și a familiei tale îți aparțin în totalitate. Sunt și aici excepții, dar excepțiile nu contează pentru mine. Contează regula.

Iar la facultate, deja vorbim de adulți unde fiecare se comportă așa cum îi este caracterul, atât studenții cât și profesorii.

De profesori, în general, am încercat să mă țin cât mai departe,  iar la școală, de regulă, am fost  numai la ședințele cu părinții. Îți știam notele, aveai numai 10, mergeai la concursuri, olimpiade, participai și la alte activități extrașcolare. Să mă duc să întreb ce? Să aștept o confirmare că erai un elev bun? Mi se părea că ar fi o îngâmfare din partea mea să fac asta.

Tu îmi reproșai că nu vin și eu să vorbesc cu doamna. „Să vorbesc, ce?”, te întrebam.

Într-o zi, ți s-a îndeplinit dorința. În acea perioadă, aveați ore după-amiaza.

M-ai sunat și m-ai anunțat că ai fost dată afară de la o oră, pe motivul că ai vorbit cu colega de bancă, și că trebuie să vin la școală, altfel nu te mai primește la ora respectivă. Am ajuns cât de repede am putut. Mă așteptai în fața școlii. Mi-ai povestit cum s-a întâmplat: ai vorbit cu colega de bancă (i-ai șoptit ceva la ureche), doamna te-a văzut și te-a dat afară din clasă. Am așteptat terminarea orei pentru a vorbi cu profesoara. Sincer, nu prea vedeam rostul meu acolo. Ai vorbit, te-a dat afară, și eu ce trebuia să fac acum!?

Nu îți găseam scuze: ai greșit, suporți consecințele. Era ceva ce putea fi rezolvat între elev și profesor. Am vorbit cu profesoara, mi-a explicat și dânsa în același mod în care ai făcut-o și tu. Am pus o singură întrebare, dacă era un obicei frecvent al tău sau a fost o întâmplare.

Cred că nu i-a plăcut întrebarea mea (era prima dată când deranjai ora), și parcă aștepta de la mine să fiu revoltată, supărată și să te cert. Niciodată nu te-am certat în fața cuiva. O făceam acasă, între patru ochi și nu te-am certat nici atunci. Se poate să mă înșel, dar am avut impresia că nu i-a plăcut deloc modul în care am primit vestea că tu, ai vorbit în oră. Nu mi-am cerut scuze în locul tău, pentru că trebuia să o faci tu și nu eu. Nu m-am lamentat și nici nu am venit cu rugăminți de ”iertarea păcatelor”.

Am admis greșeala făcută, am asigurat-o că îți vei cere scuze și că nu se va mai întâmpla.

Discuția purtată nu a reușit să îmi schimbe părerea mea că nu aveam ce căuta acolo. Dacă aș fi fost eu profesor și un elev ar fi vorbit în timpul orei, l-aș fi ridicat în picioare, îl întrebam despre ce vorbeam iar dacă nu știa aveam nota la îndemână pentru a-l mustra, sau găseam altă modalitate de a-i arăta că m-a deranjat. Dar fiecare tratează în modul în care îl mulțumește mai bine o problemă.

Eu eram mulțumită că mi-ai relatat exact cum s-a întâmplat și nu ai încercat să îți minimizezi fapta. Iar faptul că aveam încredere în tine, îmi arăta încă o dată că nu mă înșelam. 

rămâi aproape

Noi toți privim în viitor

 

O lacrimă și-un singur dor..18 ianuarie 2004

O lacrimă nu-i o durere

Este a vieții mângâiere.

Atunci când plângi, poți să iubești

Iar când iubești te mântuiești.

În viață ai un singur dor:

O lacrimă și un amor.

O lacrimă-i în tinerețe

Amoru-i pân`la bătrânețe.

Când plângi, mereu

o lacrimă ți se prelinge greu

pe-obrazul tău ascultător,

De ea mereu îți va fi dor.

Când ochii ți s-au umezit,

Îți lacrimă privirea,

Și-atunci iubirea ți-ai privit

Și ți-ai văzut menirea.

Tu ești o stea nemaivăzută

Ești o dorință neștiută.

Tu ești o lacrimă din depărtare,

Ești viața în neascultare!

Un singur dor eu am pe lume

Și-acela-i să iubesc

Atât de mult cât sunt iubită

Și tot atât cât îndrăgesc.

VOI…24 ianuarie 2004

În fiecare an

voi sunteți lângă mine

În fiecare an

mă ocrotiți și-mi este bine.

Doar voi când ceru-i oțelit

îi dezmorțiți privirea,

Doar voi în amurgu-nmugurit

Știți a cânta iubirea.

Doar lângă voi luna e soare

lângă voi pământu-i apă.

Când sunt cu voi inima-mi tresare

Când sunt cu voi un an e-o clipă.

Să știți, mereu vă voi iubi,

Pe voi, ai mei părinți.

Să știți, mereu vă voi simți

Pe voi, ai mei dragi prinți.

Strămoșii noștri….26  ianuarie 2004

Noi toți privim în viitor

dar oare-acel trecut

Chiar dacă este trecător

Nu trebuie văzut?

Nu trebuie ca pe strămoși

Să îi cinstim cu drag?

Să ne-amintim de glorioși

Chiar cât ar fi de vag?!

Căci pentru noi ei s-au sacrificat/și pentru-acest pământ viața și-au dat.

De aceea noi trebuie să-i cinstim

Pe-ai noștri vechi părinți, dar și să îi iubim.

Cât sânge de la ei

s-a scurs pe-a noastre văi

și câte vieți s-au dus....

Poate atât, și tot trebuie spus.

Să știi, române

Că într-o zi

Nu știi acum ce tu vei fi.

Noi o să le mulțumim lor

Căci ei ne-au dat al nost` popor!