Tot anul 1990 am așteptat clipa în care să spun ,,voi avea un copil”, dar nu a venit.
Pe atunci lucram la un oficiu de calcul în cadrul Cooperației Meșteșugărești, țineam evidența contabilă pe calculator și îmi plăcea ceea ce făceam, dar mai ales îmi plăcea colectivul, format în mare parte din femei, unde discuțiile zilnice ajungeau inevitabil la copii.
Majoritatea aveau copii, iar faptul că zilnic le auzeam poveștile despre copiii lor și eu nu aveam, cu toate că îmi doream, m-a făcut să mă hotărăsc să fac un control medical. Nu aveam nimic grav - o simplă răceală tratată apoi cu un simplu tratament.
La sfârșitul lui martie 1991 am știut, iar un control medical ne-a certificat- urma să fim părinți. Am plecat de la cabinet, nici nu prea pot spune bine cum eram în afară de fericiți, și nu ne venea să credem. În mâna țineam o bucată de hârtie pe care scria negru pe alb că vom avea un copil.
Îmi amintesc exact cum eram îmbrăcată și pe ce trotuar mergeam: purtam o fustă-pantalon verde, o bluză albă și o scurtă neagră din blug, pe trotuarul, numit de localnici ”cu ”ceasul rău” din centrul orașului (de fapt sunt trei ceasuri, unul lângă altul, denumite ”3 ceasuri rele” din superstiție) și doream să mănânc ciocolată.
Te-am botezat pe loc ,,Bebiță”. A pune un nickname a fost mereu un obicei al nostru, era un fel de a spune ,,e al meu și numai al meu”. Pe Tati eu l-am numit dintotdeauna Cici, chiar dacă numele lui e Marian, iar tu i-ai spus în zeci de feluri, de la Cicilică, tătilici, tatili, la Marian când doreai să-l necăjești; dar când i-ai zis pentru prima dată Tati, așa a rămas și pentru mine. Eu pentru tine am fost Mami, când te supăram deveneam Mama, iar când mă tachinai, eram Liliana.
Noi nu ne-am făcut planuri în privința ta și nu am discutat niciodată de ce vei face, ce profesie vei avea, unde vei învăța sau orice altceva ce privea viitorul tău. Nu. Ar fi fost ca și cum ți-aș fi hotărât viitorul, iar ăsta era singurul lucru cert pe care știam că nu o să-l fac.
Mi-aș fi dorit ca în acea perioadă, Tati să fi rămas lângă mine, dar nu a fost așa, a plecat în Germania. Încă din ianuarie, când tu nu dădeai semne că ai veni pe lume, semnase un contract cu o firmă de căi ferate pe o perioadă de 1 an. A stat numai 7 luni, dar mie mi s-au părut mult mai multe. Vorbeam de două-trei ori pe săptămână la telefon, și tot de atâtea ori ne scriam. Ne-am scris foarte multe scrisori. Nu așteptam să primim răspuns la cea trimisă, că și scriam alta, încât atunci când ajungea o scrisoare, evenimentele sau unele întrebări nu mai erau de actualitate: erau puse sau date răspunsurile în alta, care era pe drum.
Mi-a lipsit enorm. Doream să fie lângă mine, să ne bucurăm împreună de acele momente unice ale sarcinii, să te vadă cum creșteai în pântecul meu, să te simtă așa cum te simțeam eu...Dar nu i-am spus niciodată nimic din toate acestea. Bravam când vorbeam la telefon, iar de-a lungul vieții am devenit expertă. Glumeam și îi spuneam că plecarea lui avea și o parte bună.
Toată perioada sarcinii am mâncat mult, mult mai mult ca de obicei, și îmi spuneam ce bine că nu e acasă să mă vadă așa. Mă vedeam enormă - și chiar eram, aveam cu 20 de kg mai mult, și am început să evit oglinda ca să nu mă văd de la gât în jos. Mi-am făcut treaba în casă, piața și altele singură, deci pot să spun că am avut o sarcină ușoară, fără complicații.
Dar cu toate astea, știu sigur că mi-ar fi plăcut să mă alint și să fiu alintată.
Seara vorbeam cu tine și te gâdilam. Simțeam când dădeai din piciorușe și nu de puține ori spuneam ,,mi-ai tras una în ficat”, iar când vedeam forma lor, atunci te gâdilam și ca prin minune, te linișteai. Nu știu sigur dacă și tu simțeai ceva, dar eu îmi spuneam ca da, și mai credeam cu tărie că mă auzi. Habar nu am de ce credeam asta, și de ce eram convinsă că așa e.
Pe măsură ce se apropia data nașterii, ajunsesem să cred că voi avea un băiat, brunet cu ochi albaștri. Tati niciodată nu a spus că și-ar dori băiat sau fată, spunea doar ,,fie ce-o fi, sănătos să fie!”. Dar eu nu, eu eram sigură că e băiat și mă contraziceam cu oricine spunea altceva.
Medicul îmi spusese că după 23 pot naște oricând și mi-am dorit ca Tati să vină acasă și să nu mai plece. A renunțat la contract și pe 22 noiembrie, noaptea, era acasă.
Mi-am dorit să nasc pe 23 noiembrie și-am sperat în fiecare oră a zilei că voi naște. Doream să avem o dublă aniversare: ziua ta de naștere și ziua noastră de căsătorie. În acea zi, aveam fix șase ani de căsnicie. Dar nu a fost așa.
E la noi o vorbă :”ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se îndeplinească!” Iar eu doream dublă aniversare!
Pe 25 noiembrie, dimineața, pe la ora 5-5.30 dimineața m-au apucat durerile și mi-am dat seama că voi naște. Tati dormea, și știi și tu ce profund doarme el, dar la prima zgâlțâială s-a trezit. I-am spus calm că urma să nasc. Se uita la mine speriat și încerca să se dezmeticească. Îmi spunea că totul va fi în regulă, să nu mă sperii dar după cum mă privea, el avea nevoie de încurajări mult mai mult decât mine. A sunat o asistentă-cu care vorbisem înainte să fie prezentă atunci când voi naște, medicul cu care doream să nasc- era de gardă la spital, apoi pe mama mea.
Chiar dacă durerile începuseră sa fie destul de puternice, nu m-am panicat. Mai panicați erau cei din jurul meu și mă enervau cu agitația lor.
La ora 8 eram la spital, sub observația medicului ginecolog, internată și instalată într-o rezervă. Din când în când, venea și mă consulta. Aveam dureri din ce în ce mai mari și doream să îmi facă cezariană că nu mai rezistam, dar îmi spunea să am răbdare. Am avut. Nu am țipat, nu am strigat, mi-am mușcat buzele și atât. Mă deranjau perfuziile puse, și când m-au dus în sala de naștere am vrut să mi le scoată, și le-au scos.
Era ora 13.40 când te-ai născut. Ți-am auzit țipătul dar și pe doctoriță spunând: ,,aveți ce v-ați dorit”. „Un băiat!”-mi-am spus, dar ea a continuat -,,Aveți o fată!”
Nu era vestea pe care eu o așteptam. Nu era băiat. Timp de atâtea luni trăisem cu ideea că voi avea un băiat, iar acum aveam o fată, lucru pe care nu îl luasem niciodată în calcul, nici nu am gândit măcar. Iar cu doctorița nu discutasem niciodată ce îmi doream, a presupus ea așa.
Apoi mi te-a arătat. Nu mi te-a dat în brațe, doar mi te-a arătat și mi-a spus că ai 2.7 kg și 52 de cm. Aveai părul negru și era brunetă. ”Bine măcar că nu e blondă ca mine!”, mi-am spus.
Apoi ochii mi s-au oprit pe alunița de pe nas, dintre sprâncene, care m-a șocat. Nu am realizat din prima că e o aluniță, ci am văzut doar un semn și mi-am spus ,,ce-i ăla!?”
Eram așa de dezamăgită, dar eram de fapt dezamăgită de mine- cum nu am dus la îndeplinire ceea ce îmi propusesem?; născusem o fată și nu un băiat cum eram convinsă că va fi, cu un semn pe nas, care mi se părea tare urât.
Mai târziu, mi-am adunat toate puterile și am ieșit pe holul spitalului. Tati nu se mișcase de acolo de dimineață, aștepta, alături de bunici, să vorbească cu mine. Avea ochii în lacrimi când m-a întrebat de tine. Eu eram rigidă și nu arătam nicio emoție, pentru că a continuat : ”Nu te bucuri că avem o fetiță?” „Ba da, dar ce vrei să fac!”, i-am răspuns plat.
Au tăcut toți în jurul meu, iar eu am continuat- ,,Cine mai vrea copil, să își facă, eu nu mai fac!”
Chiar dacă doreau să afle mai mult, cum a fost, cum ești, cum arăți, nimeni nu avea curaj să pună o întrebare. Îi vedeam cum se uitau la mine, ca și cum am luat-o razna, iar când le-am mai spus și ”e urâțică, dar când va fi mare va avea o frumusețe inteligentă!”, au început să se uite unul la altul total nedumeriți. Nu m-a întrebat nimeni de ce zic asta, și nici nu știu ce răspuns aș fi dat. Așa am simțit și am zis.
Nu am stat mult cu ei, pentru că doream să fiu singură.
Pe la miezul nopții m-am dus în salonul cu bebeluși și te-am căutat cu privirea. Toți erați înfășați ca niște sărmăluțe. Vedeam copii frumoși și mai puțin frumoși, cu tenul care alb, care rozaliu, care roșu iar tu erai brunetă și contrastai puternic cu scutecele albe. Alunița era acolo, nu îmi imaginasem. Știam că și Tati la naștere a fost tot așa ca tine, mai brunețel, dar una este să știi din auzite și alta e să vezi.
Te-am luat în brațe. Țineai ochii închiși dar instinctele îți erau treze, îmi căutai cu gurița sânul, iar eu nu știam ce să fac. Mi s-a arătat, și, în timp ce tu încercai să te obișnuiești cu mine, eu îți cercetam fiecare centimetru al feței. Încă nu îți văzusem ochii, iar cu degetul meu ți-am mângâiat obrazul- i-ai deschis și erau căprui. Ai zâmbit și așa mi-ai arătat că faci gropițe în obraji. ”E frumușică!”, mi-am spus.
Tu știi că nu sunt o persoană care vede copii frumoși peste tot, unii sunt, alții nu. Că fiecare dintre ei are frumusețea lui, asta-i altceva. Eu vorbesc acum, despre acea frumusețe aparentă, pe care o vezi la prima vedere și care îți sare în ochi. Iar tu nu o aveai.
Căutăm să găsesc ceva și de la mine, dar nu aveai - erai toată numai Tati, brunetă cu ochi căprui. Dar ochii tăi aveau ceva aparte, eu așa vedeam. Aveau, nu numai blândețea din privirea lui, ci și altceva, nu puteam să îmi explic ce, dar era un anumit licărit, o anumită lumină în ei.
Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Cred că asta am văzut eu în ochii tăi, ți-am văzut sufletul luminos.
A doua zi a venit un prieten de familie, medic dermatolog, ți-a văzut alunița și m-a liniștit că totul e în regulă, deci să nu-mi fac probleme. Ar fi trebuit să mă liniștească faptul că și eu am una pe tâmpla stângă iar Tati, una lângă nas iar acum aveai și tu una. Dar pe a ta am văzut-o ca un semn, și spuneam că vei fi un om mare.
Când te-ai mărit, și ți-am povestit toate acestea, te-ai amuzat copios. Te-ai numit ,,rățușca urâtă care s-a transformat în frumoasa prințesă. Adică eu!”.
Recunosc că a fost un moment de teamă în sufletul meu când am făcut-o, teama că ai înțelege greșit trăirile și vorbele mele din acele clipe, dar cu toate acestea ți-am povestit exact cum s-a întâmplat. Îmi era teamă că ai trage concluzia că nu te-am iubit din prima clipă, de când te-am văzut. Eu te-am iubit din prima clipă în care am aflat că exiști, fără să știu că ești fată sau băiat. Erai bebiță al meu, al nostru, dorit și iubit necondiționat.
Și nu ai făcut-o.
rămâi aproape
