Îmi plăcea, chiar dacă
nu recunoșteam iar pe moment nu-mi pica bine, modul cum mă puneai la punct
atunci când ridicam tonul sau țipam. Mă priveai fix și rosteai pe un ton calm,
amenințător: „De ce țipi? Eu aud foarte
bine! Nu e nevoie sa țipi!” Apoi mă ignorai total. Spuneai că cel care țipă
e o persoană care nu are argumentele la el, nesigur pe el și atunci folosește țipatul pentru a se
impune.
Schimbări ai făcut și
în alimentația noastră de zi cu zi. Până acum nu ai fost o persoană pretențioasă
la mâncare, dar nici nu ți se impunea ce să mănânci. Când erai micuță și te
întrebam ce vrei, răspundeai- ,,altceva,
altceva, altceva”, iar pe măsură ce creșteai spuneai ,,orice”. Acest orice însemna și hamburgheri, chipsuri, cartofi
pai, pe care le mâncai cu colegii, în drum spre casă, de la școală. Degeaba îți explicam că nu sunt bune, ție îți
plăceau.
Până într-o zi, când la
o oră de biologie, profesoara v-a explicat cât de rele sunt toate acestea
pentru organism. Iar dacă era ceva ce te înspăimânta cu adevărat, era frica de
a te îmbolnăvi.
Când eu îți spuneam,
îmi replicai că exagerez. A fost suficientă această discuție la școală, cu ce
se produce în organism, urmată de exemple concrete, pentru a-ți schimba
comportamentul. Și l-ai schimbat și pe al nostru. Nu mai doreai să mănânci
carne de porc, iar dacă eu totuși o găteam, veneai în bucătărie și un ,,bleah” de-al tău ne tăia pofta de
mâncare. Am ajuns la o înțelegere: carnea de pasăre și peștele vor rămâne. Nu
spun că ai eliminat total aceste
mâncăruri. Nu, ci doar ai devenit mult mai prudentă cu ceea ce mâncai.
Nu ai renunțat la dulciuri dar încercai să te mai abții. Și mie îmi plac
dulciurile, și am un obicei rău: noaptea mă trezesc și mănânc dulciuri. Știind
acest obicei al meu și vedeai a doua zi că unele dulciuri nu mai erau, spuneai:
,,A venit termita azi-noapte și le-a
mâncat”. Sau altădată mă atenționai:”Vezi să nu le termini la noapte, și mie
îmi plac!”
Când Tati era acasă,
cea mai mare plăcere a lui era să ne gătească și ne aranja masa ca pentru un
eveniment festiv, atent la cele mai mici detalii, iar la final farfuria arăta
extraordinar. Dar era o problemă, dura mult timp când gătea el. Tu întrebai: ,,Cine gătește azi?”, ,,Tati!”, îți
răspundeam. ,,Aha! Deci durează!”,
era concluzia ta, iar Tati ne gonea din bucătărie pe motivul că ,,ce e bun,
durează”. Și așa era. Rezultatul era nemaipomenit de gustos.
Ne plăcea să îl
tachinăm în acele momente și ne înțelegeam din priviri amândouă cum să facem
asta. Îmi amintesc când ne făcea
clătite, iar noi le mâncam imediat ce le punea pe farfurie. Când a văzut că nu
mai e niciuna, ne-a dat afară din bucătărie. Noi deja eram sătule și am făcut-o
pe supăratele spunându-i că nu mai vrem clătitele lui. Când a terminat de
făcut, ne-a chemat la masă. Am fi vrut să îl mai șicanăm, dar am văzut amândouă
dezamăgirea pe fața lui la refuzul nostru așa că am încetat cu gluma și le-am mâncat
împreună.
Ora de masă era
specială pentru noi, eram noi trei și ne deschideam sufletul unul către
celălalt iar Lucky ne dădea târcoale. Tu îi dădeai pe sub masă să mănânce,
chiar dacă știai că mă opun acestui lucru; i se punea și lui să mănânce când ne
așezam noi la masă, dar tu nu rezistai să nu o faci: ,,Nu vezi ce cerșetor este?”
*
Începeai pregătirea
pentru clasa a VIII-a, dar mai întâi ai plecat (2-8 septembrie) la Sucevița, în
Tabăra de matematică. Acolo ai făcut echipă bună cu Andrei ( cum altfel) și
Marius( coleg la o clasă paralelă) și ați luat la un concurs premiul I. Premiul
ca premiul, dar recompensa de 100 de euro împărțită între voi a fost ca cireașa
de pe tort.
Urma examenul de capacitate,
un examen destul de greu și un an în care trebuia lăsat deoparte tot ceea ce te-ar
fi sustras de la ce aveai de făcut. Ai început o pregătire intensă la
matematică, româna și geografie – se putea da și istorie, dar ai ales
geografia.
Urma să fie ziua ta, împlineai
14 ani, moment la care Tati nu putea
lipsi. Tu erai convinsă că nu vine acasă, și nu te-am contrazis. Doream să fie
o surpriză. Știai sigur că vine în decembrie, iar ziua ta, fiind în noiembrie,
ai concluzionat tu, că sigur nu vine. De regulă, când venea îl așteptam amândouă
în gară dar de data aceasta nu știam cum să plec fără să mă dau de gol. Trebuia
să găsesc un motiv care să mă mulțumească și pe mine, iar scuza mi-ai oferit-o
chiar tu. De câteva zile te tot rugam să îți aranjezi biroul, unde eu nu aveam
voie să mut nimic deoarece spuneai că ai „o
ordine în dezordine”. Am făcut-o pe
supărata pentru că ai tot amânat și ți-am spus că plec să cumpăr ceva, și să
găsesc curat când voi veni. Am revenit cu Tati și am intrat în casă în deplină
liniște. Tu erai în baie și când ai ieșit și l-ai văzut, ai rămas fără cuvinte
și ai început să plângi acoperându-ți gura cu palmele. Ai sărit în gâtul lui și
spuneai: ,,Tatiii! Tati!”, apoi către
mine-,,De ce nu mi-ai spus că vine Tati?”
Erai și supărată și bucuroasă.
A fost primul an în
care nu ai dorit să îți serbezi ziua cu colegii și prietenii tăi, așa cum ai
făcut-o dintotdeauna: ,,Îmi dai mie banii
pe care i-ai fi cheltuit dacă făceam petrecere și o să mă sărbătoresc singură.
Îmi cumpăr tot ce vreau cu ei!” Dar am sărbătorit toți trei.
Îmi aminteam cu
nostalgie zilele din anii trecuți când timp de o săptămână nu îmi vedeam capul
de treabă cu pregătirile pentru ziua ta, cum nu doreai să guști din preparate
sau dulciuri pe motiv ,,să ajungă invitaților”
și eu te asiguram că sunt destule și vor ajunge. Cum în timpul petrecerii inventați tot felul de probe de „foc”, cum
era: ,,știi ce mănânci?”, în care, o persoană era legată la ochi iar alta îi
dădea să mănânce cu lingurița un amestec de mai multe mâncăruri și condimente
pe care cel legat la ochi trebuia să le identifice.
Tot în acele zile ți-ai
exprimat o dorință: „La majoratul meu
vreau să primesc un castel.” și am notat-o în agenda mea, personală în care
mereu notam ceea ce consideram că era important. Iar dorința ta era importantă.
Și tot în agendă am
pus poezia pe care mi-ai dat-o în acele
zile. Nu ai scris-o tu, nu știu de unde o aveai și nici nu m-a interesat. M-a
făcut să plâng când am citit-o, și nu sunt o persoană care plânge ușor, dar întotdeauna
m-ai făcut să plâng când îmi arătai iubirea ta.
Când erai mai mică, la
un gest de afecțiune din partea ta, m-ai întrebat: ,,De ce plângi? Nu te bucuri?!” ,,Ba da, dar plâng de bucurie!”.
Atunci nu prea ai înțeles. Acum nu m-ai mai întrebat nimic, dar ai citit în
adâncul sufletului meu și mi-ai zis: ”Știi,
tu pari un om dur la o primă vedere! Dar nu ești! Tu ești sentimentală!”
Poezia aceasta a fost
mereu ca un talisman pentru mine, m-a însoțit peste tot și mă însoțește peste
tot:
„Vorbeam
cu Dumnezeu, și L-am întrebat:
- Doamne, fiecare avem un înger?
- Da, îmi zice El.
- Și de ce nu pot să-l văd?
- Dar nu trebuie să-l vezi, el oricum e lângă tine.
- Și de unde știu dacă mă aude când îi vorbesc?
- Nu trebuie să știi, trebuie să fii sigură că te aude
mereu.
- Și mă ajută mereu?
- Da... te ajută mereu.
- Și când greșesc ?
- Chiar și atunci.
- Dacă nu-l pot vedea, pot măcar să știu cum pot
să-l strig?
- Da. MAMA.
Și
cum la 14 ani se face buletinul, și tu de-abia așteptai să ai buletin, ne-am
dus imediat să îl faci. În ziua când l-ai luat de la Poliție, erai tare mândră
de noul tău statut, de om cu buletin.
Poza
nu ți-a plăcut, dar nu conta, aveai buletin. Când m-am uitat mai atentă la el,
numele de familie era trecut greșit. În loc de Avrămescu era Avramescu. Prima
mea concluzie a fost că ”ăștia nu sunt în stare să facă niciun act corect”. Dar
apoi am verificat certificatul de naștere, și nu mi-a venit să cred, acolo era
greșeala- în loc de ”ă” era ”a”. Atâția ani nu sesizasem pentru că dacă aș fi
făcut-o, spun sincer, aș fi pus acea căciuliță și gata. Dar acum nu mai aveam
ce face. Tu erai tare încântată de omisiune, pentru că niciodată nu ți-a plăcut
Avrămescu, și te recomandai numai cu Avramescu, ”fără căciuliță”, așa spuneai. Acum așa erai și în acte. Am
stabilit ca, în viitorul apropiat să remediem situația, pentru a nu avea tu
probleme mai târziu, când noi nu vom mai fi.
Bucuroasă de noul tău
nume, ai plecat în decembrie la Bacău la un concurs interjudețean de matematică,
unde ai luat mențiune. Eram așa obișnuiți cu plecările tale prin țară, că
ajunsesem să te întrebăm: „Șiii, pe unde mai pleci?”