Negociam: cedam eu un pic, cedai și tu.

 

Era și perioada cerceilor lungi, a bluzelor scurte până la buric, și obligatoriu cu mărgele și strasuri, a blugilor rupți și cu aplicații. Dar toate acestea nu contau dacă nu erau cumpărate de la un anumit magazin și obligatoriu, să fie de firmă.  Iar dacă telefonul nu era de ultimă generație, nu erai cool.

Nu mă supăra așa tare că doreai să ții pasul cu ceilalți, cu ce apărea nou, te înțelegeam că erai copil și era firesc să îți dorești.

Mă supăra mai mult Tati, deoarece sub pretextul că își cumpără un telefon pentru el, în realitate era pentru tine și îți alimenta astfel pornirile. Era suficient ca să spui: „Tatii! Tatiii! Mi-l dai mie?!!”și era al tău. Era suficient să îi spui că ai dori ceva și el îți făcea pe plac.

Eu deveneam ,,mama reaua” pentru că nu eram de acord cu ele. Unele erau prea scumpe iar altele nu erau necesare. Când ți-a luat un telefon-ultimă generație, cu camera și multe altele, la un preț aberant de mare pentru mine, l-ai stricat în scurt timp. Cum telefonul era un accesoriu la acea vârstă, îl țineai în buzunarul de la spate la blugi. Te plimbai cu rolele, ai căzut iar telefonul s-a făcut praf.

Mă întrebam dacă este o etapa normală în viața fiecărui tânăr  sau era doar dorința ta de a ține pasul cu ceilalți și astfel să nu mai fii catalogată drept „tocilară”.

Imitai mult, era influențabilă și atunci încercam printr-o ușoară ironie să îți spun că ești doar o copie nereușită a celei pe care o imitai și nu erai tu.

A fost perioada în care mi-a fost teamă că te îndepărtezi de mine, și am încercam să fiu mai indulgentă cu purtările tale dar nici să nu cedez prea mult. Negociam: cedam eu un pic, cedai și tu.

Te-ai descris destul de bine când ai completat un psihotest din revista școlii, intitulat: ,,Spune-mi cu ce te îmbraci ca să-ți spun cine ești”

1.      Purtați haine de sezon chiar dacă nu este necesar? NU

2.      Preferați stilul clasic celui sportiv? NU

3.      Preferați culorile deschise celor închise? NU

4.      Vă plac combinațiile șocante de culori? NU

5.      Preferați gențile sport celor la moda? NU

6.      Vă place să purtați podoabe? DA

7.      Preferați podoabele simple celor din pietre prețioase? DA

8.      Vă place să fiți extravagantă? NU

9.      Vă alegeți greu hainele când trebuie să ieșiți în oraș? DA

10.  Pierdeți mult timp în fața oglinzii? NU

Cu punctul 10 nu eram de acord, pentru că nu era adevărat. Pierdeai, nu mult ci foarte mult timp în fața oglinzii. Tu spuneai că nu pierzi timpul ci îl cheltui cu folos, pentru că plecai din fața oglinzii doar când îți plăcea rezultatul.

Iar dacă te-ai fi limitat numai la lucrurile tale, ar mai fi fost ceva. Umblai în șifonierul meu și făceai parada modei, apoi le puneai la loc dar eu tot observam. Era o dilemă pentru tine cum de îmi dădeam seama pentru că erai convinsă că le puneai așa cum erau.

„Cum de îți dai seama?”-mă întrebai, iar eu îți spuneam că o mamă știe întotdeauna, dar când te-ai mai mărit ți-am explicat: diferea modul de împăturire a lucrurilor. Le puneai la loc dar le împătureai diferit.

Îmi aduc aminte că aveam amândouă  o discuție în contradictoriu, la finalul căreia Tati mi-a spus: ,,Vai de tine când se va mai mari!” M-am uitat lung la el și am replicat: ,,Ba vai de tine! Să te văd cum o să te descurci cu două, când o să ne unim împotriva ta!”

De regulă, Tati nu intervenea în discuțiile noastre, dacă nu i se cerea părerea, cum nici eu în ale voastre. Discutam unitar, chiar dacă aveam alte păreri, dar ni le spuneam noi doi între patru ochi, și nu în fața ta. Iar dacă, vreunul își dădea seama că a greșit sau nu a avut dreptate în discuția cu tine, acela trebuia să își asume greșeala și să o îndrepte.  

Tu știai că între noi doi nu există divergențe de opinie în privința ta, și dacă ai ceva de discutat, o poți face cu oricare dintre noi doi. Nu ai spus niciodată-”să nu îi spui lui tati”, nu ne ascundeam nimic și discutam orice.

 

POEM PENTRU SUFLET…30 august 2004

Sunt un fluture venit din amintire

Ca o stea trimisă din iubire,

Într-un colț al lumii așteptând,

O rază de soare ce vine plăpând.

Dar zorii zilei topesc dimineața

Și noaptea se duce ușor

În grota iubirii, unde-mi stă viața,

Ca stropii de ploaie în zbor.

Izvorul de apă adună tăcerea,

A nopții fiică în dar,

Poveste de viață ce-și spune durerea,

Și-și cântă potecile rar.

 

Rămâi apoape

Las-o Tati, că e bombardată azi!

 

Mă gândeam cum să îți umpli timpul liber și ți-am propus să faci un sport - volei, handbal sau orice altceva, numai sport să fie. Nu ai vrut, pe motiv că nu-ți place. Acel „nu îmi place”,  nu îl luam ad litteram. Tu spuneai ”îmi place” numai atunci când ceea ce făceai îți reușea foarte bine, iar sportul, spuneai că nu e de tine, că a face ceva ce îți plăcea însemna să îl faci  foarte bine și nu să-l faci doar pentru a fi făcut.

Îți plăcea să dansezi și aveai nostalgia puținelor ore de balet făcute pe când erai la cămin iar la școală, ai început să faci dans sportiv și ți-a plăcut. Mai ales, că la un concurs, echipa voastră a fost acolo, în top, cu medalie.

În casă dansai aproape tot timpul, ascultai muzică de toate genurile și-ți plăcea să cânți. Cu căștile în urechi, orice pas făcut era în ritm de dans. Glumeam pe seama ta, și-ți aduceam aminte că de mititică ți-ai arătat talentele, și cum, într-o tabără la munte, ai luat premiul I pentru cel mai bun solist.

Era perioada manelelor și le ascultai tot timpul. Cred că le știai pe toate.

Dacă ai fi ascultat cu căștile la urechi nu ar fi fost nicio problemă. Dar nu. Dădeai televizorul tare, știai toate versurile și țineai morțiș să mi le cânți și mie și vecinilor. Îmi spuneam că e o altă etapă din viață, că va trece, dar uneori era mult prea mult și îmi doream sa treacă cât mai repede. Nu că am ceva cu un gen anume de muzică, nu, eu rar ascultam muzică, iar atunci o preferam în surdină, să fie acolo, dar să nu îmi domine spațiul. Muzica tare îmi dă agitație, nervozitate și nicidecum plăcere.

Într-una din zile când muzica mai mult îți spărgea timpanele iar tu dansai de parcă nimic nu conta în jurul tău, m-am dus furioasă și am închis-o. Te-am certat și ți-am reproșat că deranjezi vecinii. Mi-ai replicat că ești în casa ta, că ești liberă să faci ce vrei, și că pe vecini nu ar trebui să îi intereseze ce faci tu, cum nici pe tine nu te interesează ce fac ei. Puneai problema într-un mod simplist și egoist, și te puneai pe tine pe primul loc.

Da, aveai dreptate că erai în casa ta, dar asta nu îți dădea dreptul de a deranja pe altul, aflat tot în casa lui. Trebuia să înveți că libertatea ta se întinde până acolo unde nu atinge libertatea altcuiva.

Ție îți plăcea să dormi în liniște, să nu îți tulbure nimeni somnul și să te trezești târziu. Ți-am adus aminte de dățile când te-au deranjat zgomotele de la vecini și claxoanele de afară, cum te-ai trezit nervoasă și supărată și mult timp nu ți-a intrat nimeni în voie  pe motiv că „mi-au stricat ziua”.

Nu ai comentat, dar ai folosit mult mai des căștile pentru a asculta muzica. Era iar liniște în casă.

Dar asta dura până venea Tati acasă și atunci aveai un aliat- amândoi ascultați muzica tare, dar genuri diferite. Luase un sistem audio, cu 5 boxe și era ca la discotecă cu amândoi. Vă antrenați unul pe celălalt, iar când apăream eu, și bineînțeles că doream să fie dată muzica mai încet, tu spuneai: „Las-o Tati, că e bombardată azi!” 

Așa aveați să îmi spuneți ori de câte ori nu intram în jocul vostru, nu reacționam la o glumă sau vă puneam limite: bombardata.

Amândoi aveați un fel al vostru de-a glumi, aproape tot timpul, încât nu mai realizam când vorbeați serios. Și ce serioasă erai când erai mitică!

 

DE CE OARE ?...30 august 2004

De ce oare doare mult

Când ești singur pe pământ?

De ce oare/doare tare?

De ce oare doare-atunci

Când te-apuci singur să plângi

Și nu ai pe cineva

Să-ți înțeleagă durerea?

Un pământ este o floare

Pentru Universul mare.

Dar o floare pentru tine

E-un motiv de bucurie.

Dar când floarea se usucă

Și-ntristarea te apucă

Iar în mintea ta răsare

Doar o simplă întrebare : De ce oare ?

De ce oare avem lacrimi ?

De ce oare plângem mult ?

De ce oare nu ne-ntoarcem

La o vreme de demult ?

Așa că nu maltratați copiii! Aveți nevoie de ei!

 

Ce mă fascina cel mai mult la tine, erau cele două tipuri de manifestări ale tale, care nu ți-au dispărut niciodată. Aveai inocența copilului, în lucruri banale de zi cu zi, și care dispărea brusc și lăsa o gândire matură să iasă la suprafață. Acum erai copil, te jucai și te manifestai ca un copil, ca mai apoi să spui: „Gata! Trecem la lucruri mai serioase!” Și de regulă erau lecțiile, sau plăcerea ta de a scrie.

Prima dată când am citit și altceva, în afară de poezii, scris de tine, a fost un eseu despre violența în familie, sub îndrumarea profesoarei de la școală. Am văzut influența unui adult dar și revolta unui copil. Acest eseu ți-a deschis ochii dar și inima mult mai mult față de tot ce se întâmpla în jurul tău. Nu știu cât de mult ai fost influențată de episodul violent la care ai asistat când erai mică, pe stradă, dar știu că nu l-ai uitat pentru că mi-ai spus.

Citeai tot felul de articole și materiale pentru a-l scrie și tot spuneai: „Nu se poate așa ceva!”. Îți venea greu să crezi că sunt copii maltratați în lume, că nu toți au parte de o familie sau de o viață fericită. Încercai să te pui în pielea lor dar nu puteai.

 Nu m-a mirat nimic când l-am citit pentru că așa erai tu - erai în stare să vorbești despre ceva auzit, citit, trăit cu multă maturitate pentru vârsta ta. Iar faptul că încercai să te pui în poziția cealaltă te ajuta să înțelegi și să separi binele de rău.

Eseul tău a participat la un concurs și a fost publicat, în numărul din iunie, în revista școlii.

Ai terminat și clasa a VI-a, tot cu premiul I și nota 10 pe linie, așa cum eram obișnuiți. 

 

Nu, violenței în familie !...iunie-2004, publicată în revista școlii Duiliu Zamfirescu

Noi suntem copiii iar ei părinții, de multe ori stăpânii viitorului nostru.

 Un copil maltratat are viitorul compromis. De ce nu ne putem stabili noi viitorul? De ce nu putem noi alege între ură și dragoste?

  Dacă nu ne vreți, spuneți-ne. Am fi mult mai mulțumiți de acest fapt decât de o curea urzicătoare pe spate. Mulți copii cred că le e un vis amar copilăria. Din cauza violenței în familie, visul anilor în flori albe ale copilăriei s-a spulberat. Dacă ne-am putea apăra unii pe alții, credeți că n-am face-o? Dar nu putem, pentru că voi ne asigurați ziua de mâine. Deși de multe ori am vrea să ne revoltăm, nu o facem. De ce? Pentru că, pentru noi, gândul copilăriei e mai pur ca albul zăpezii, mai binevoitor ca îngerii. Am vrea și noi să fim liberi ca păsările cerului, dar nu suntem. Am vrea și noi să auzim râsul anilor ce trec, dar nu putem, deoarece inima noastră e încuiată pe veci. Violența ne distruge atât pe noi, cât și pe voi. Face din ființele voastre niște animale doritoare de bătaie, dependente de maltratare. Iar pe noi ne transformă în victimele urii.

  Visăm de multe ori îngeri albi plutind pe cer, deschizând lin porțile iubirii. Dorim să vină o armonie, să ne poarte pe aripile ei și să ne arate dragostea. Gândim la o viață senină, în lumea visurilor infinite, vrem să alinăm durerea celorlalți, să nu plătească și ei ca noi. 

  Vrem să colorăm cerul atunci când este mohorât, să înverzim copacii când sunt uscați, dar mai presus, am vrea să ștergem de pe fața pământului tristețea.

  Știm că fără lacrimi nu există fericire, dar știm și că fără fericire lacrimi există totuși. O inimă cu sânge cald ar lăcrima la rugile noastre continue de încetare a violenței. Am plânge, dar nu mai avem lacrimi. Izvorul propriu a secat și acum ne plânge inima.

  Fără suflet, găsim acele informații reci care ne explică, științific, ce este și cum poate fi explicată violența în familie. Ni se spune că, deși s-au căutat factori specifici care să explice comportamentul violent în familie nu s-au găsit alții decât cei de natură socială. Unele persoane au probleme de personalitate (comportamente antisociale) ,ele neavând sentimentul de vinovăție după o întâmplare violentă.

  Vorbind cu sufletul, însă, la fiecare maltratare simțim cum un ac ne străpunge sufletul. Poate o să vă dați seama mai încolo de relele ce le-ați făcut, dar o să fie prea târziu.

Golurile din inima noastră vor fi prea adânci pentru a fi astupate. Dar noi nu o să vă refuzăm părerile de rău târzii, ci, cu lacrimi de iubire din ochii voștri o să potolim rănile sufletului nostru.

De ce nu putem fi o familie normală? Nu model, ci doar normală. O familie în care membrii ei se ajută reciproc, se sprijină la bine și la rău.

Dacă ați face un bine, nu ați vedea ziua mai senină decât dacă ați face rău? Vă putem răspunde noi, dar nu o facem. Vrem ca voi să vă descoperiți partea însorită a sufletului, căci noi încă mai avem încredere în voi, părinții noștri.

Dar nu abuzați de această încredere, căci uneori poate fi efemeră.

Deși ne maltratați, știm că ne iubiți, căci și noi vă iubim pe voi. Vă iubim și vă iertăm mereu, chiar dacă voi nu ne iertați.

Ați putea face ca o zi ploioasă să fie cu soare atunci când suntem cu voi, dar voi aduceți ploaie într-o zi senină. La fiecare lacrimă, cerul lăcrimează. V-ați întrebat vreodată de ce?

Pentru că ține cu noi, viitorul planetei, deși odată a ținut și cu voi, trecutul și prezentul nostru.  Nu v-ar plăcea ca pe pământ să dăinuiască numai armonia ?Nu v-ar plăcea să vă înțelegeți cu copiii voștri cum vă înțelegeți cu frații sau cu surorile voastre?

În sufletul vostru există măcar o flacără de iubire pentru acești copiii?

Eu nu sunt un copil care duce grija zilei de mâine, ci unul favorizat de soartă. Dar văd atât de multe la televizor și aud atât de multe de la alți oameni despre părinți și copiii lor încât îmi pot imagina prin ce trec acești micuți.

Din cărți, am trăit suferința unor copii alături de ei. Fetița cu chibriturile din povestea lui Hans Christian Andersen, este, poate oglinda ce reflectă suferința copiilor maltratați. Și ea visează la o căldură sufletească, dar visurile sunt trecătoare ca flacăra unui chibrit. Când dispare singura ființă dragă, dispar și marile speranțe. Ce titlu frumos de carte, Marile Speranțe, a găsit Charles Dickens. În el stă parcă visul unei copilării.Ochii încep să lăcrimeze și aproape se sting de atâta plâns. Neliniștea zilei de mâine, pe care o au doar condamnații și bolnavii fără scăpare, se întețea.Am simțit alături de Cosette din Mizerabilii lui Hugo, suferința nemărginită din sufletul fiecărui copil maltratat.

- Dacă aș putea face ceva, nu aș mai sta. Dar nu e cu putință.- Acesta a fost gândul meu de început, dar putem face ceva.

  Soarta acelor copii e scrisă undeva în stele și în voința noastră de a schimba în bine destinul. Noi ne facem viitorul și tot noi, uneori îl distrugem. Cum e cu putință? Doar noi suntem stăpânii pe această planetă, dar planeta ne distruge pe noi. Nu ne mai putem controla.

  Atunci când ai o putere mare ai și o responsabilitate mare. Atunci când ai un copil trebuie să ai grijă de el, să îl iubești mai mult decât pe tine însuți deoarece el o să-ți ducă amintirea mai departe.

 Dacă îți maltratezi copilul cine o să te ajute la bătrânețe? Cine o să-ți împartă bucuriile și tristețile când tu vei obosi? Tot ei, copiii pe care tu i-ai crescut și i-ai îngrijit cu prețul vieții. Dacă un copil nu este iubit dorește ori să își iubească copilul ori să îi clădească aceeași soartă pe care a avut-o el.

Și iarăși , in personal, ni se spune că datorită violenței în familie se pot produce depresii, dereglarea ritmurilor firești ale organismului, folosirea alcoolului în mod exagerat sau a unor medicamente, toate acestea ducând la tentative de sinucidere. Copiii care sunt martori ai cazurilor de violență în familie vor suferi și ei de depresii și boli ale sistemului nervos și este foarte posibil să devină și ei violenți.

              Așa că nu maltratați copiii! Aveți nevoie de ei!”