friends 4ever

 

Te schimbai și vedeam. Gândeai mai profund, câteodată prea mult pentru mine.

Când erai mai mică și mi se părea că ai vorbit fără să și gândești prea mult, îți spuneam: ”Ai un cap de umeri! Folosește-l!”. Acum nu mai era valabil.

Aveai trăiri intense față de tot ce te înconjura. Nu puteam niciodată să îți ascundem dacă eram supărați sau dacă aveam vreo problemă, pentru că simțeai: ”Ceva nu e în regulă!”, ne spuneai.

Noi încercam să ascundem de tine dacă era ceva, dar tu ne certai: ”Eu nu fac parte din casa asta?!”

Te afecta ce se întâmpla în jurul tău, chiar dacă nu participai efectiv.

Realizam că nu era schimbare ceea ce observam la tine: erai același copil bun, cum ai fost dintotdeauna, care acum se dezvolta și evolua. Ținea de noi să te lăsăm să crești în continuare, să te ajutăm să te dezvolți și nu să-ți tăiem aripile.

 „Viața e ca o minune/Nu poți s-o-nțelegi/Ea dispare în umbra noastră/Niciodată n-o mai vezi.”- ai scris într-o zi.

Aveai imaginație, erai creativă și alții ar fi putut credea că te-ai inspirat de undeva, din cărți sau de pe net. Cu cititul stăteam așa cum stăteam, iar net nu aveam. Când ai terminat clasa a VIII-a, abia atunci am instalat net. Nu vedeam de ce ar fi necesar acum, la vârsta asta, nu vedeam cu te-ar fi ajutat. Știam că îți dorești, cei mai mulți dintre colegii tăi aveau, dar nu îi vedeam utilitatea la aceasta vârstă. Aveai calculator din clasa I, cu tot felul de programe și aplicații, inclusiv jocuri de tot felul, pe care nu le-ai jucat vreodată. Considerai joaca pe el o pierdere de timp, nu ți-a plăcut și nici noi nu te-am încurajat. Îți cumpăram orice fel de culegere aveai nevoie, orice carte ajutătoare, așa că de ce ai fi avut nevoie de net? Iar socializarea doream să o faci cu persoane pe care le cunoșteam sau cel puțin puteam să ajung să le cunosc. Și să o faci în viața reală, afară la joacă, la plimbare și nu în fața unui calculator.

Îmi plăceau povestirile tale, când veneai acasă, din care aflam ”cine pe cine place”, inclusiv tu, și nu aveai nicio reținere de a ne spune ce gândeai sau simțeai.

Tu îl plăceai pe Andrei, ”concurența”, așa îl numeai, pentru că aveați aceeași pasiune, matematica, și nu era concurs sau olimpiadă la care să nu fiți împreună. Concurența voastră nu a presupus rivalitate, ci mai degrabă cooperare, colaborare, sfătuire și acceptare. Voi chiar vă bucurați când celălalt lua un premiu. Înaintea unui concurs vă urați baftă și succes, iar după, vă sfătuiați cum ați făcut, vă găseați greșelile, acolo unde erau și puneați mare preț pe părerea fiecăruia dintre voi, fără a simți nevoia ca vreunul să se arate atotștiutor.

Pentru tine, verificarea unei lucrări nu însemna să te uiți pe vreun caiet, ci să vorbești cu Andrei, și abia apoi erai sau nu mulțumită.

Iar din această concurență a voastră s-a născut o prietenie, durabilă peste ani.

În mapa albastră și-au găsit locul toate bilețelele și felicitările primite de la Andrei: „friends 4ever”, ți-a scris în unul.

Ai început să vii acasă cu câte un oracol pentru a-l completa, și mă miram că încă mai există așa ceva: într-un caiet, proprietarul lui scria pe fiecare foaie o întrebare, și cei la care ajungea caietul, răspundeau la ele.

Era mai mult un mod de a vedea negru pe alb, cine pe cine place, pentru că majoritatea întrebările cam asta viza: Cine îți place? Și de ce? Ce părere ai despre stăpâna/stăpânul oracolului? Astfel de caiete circulau și pe vremea copilăriei noastre și nimeni nu lua în serios întrebările din el. Nu știu cum le-ai luat tu.

Aveai și tu unul, pe care la vremea respectivă nu l-am deschis. Era tot acolo în biroul tău, la vedere, și puteam să o fac oricând, dar nu mi-am dorit.

Citesc acum în el că-ți plăcea la acea vreme un băiat, la fel ca alte trei fete, că nu plăceai anumite colege și colegi de clasă, că definiția sărutului, pentru tine, era ,,lipirea buzelor unui băiat de ale unei fete ( în cele mai multe situații)” iar fata, o considerai, „un înger pe pământ. Vezi să nu...”  

 

CLIPA.

Viața e ca o minune

Nu poți s-o-nțelegi

Ea dispare în umbra noastră

Niciodată n-o mai vezi.

Doar o dată poți trăi clipa tinereții

Doar o dată poți gusta amarul bătrâneții.

Momentul e unic.

Momentul e clipa....și una e clipa în viață.

Atunci când trăiești

Trăirea-i minune

Minunea-i o clipă măreață.

poezii 2003

 

Un fulg de nea....4 ianuarie 2003

 Printre stelele ce cântă,

 Printre cerul lucitor,

Se strecoar-un fulg de nea,

Strălucind în apa nopții

Ca izvorul curgător.

Lacrimile nopții-fulgii albi de nea

Au ca o regină

Steaua Fulgilor

Ce cade în apa mărilor.

Cu mantia ei prea sfântă,

Țesută cu fir de argint,

 Acoperă cerul, apa și pământul

 Și se risipește precum vântul.

Asta este soarta fulgilor de nea

 Și a stelei lor...Steaua fulgilor.

 

Viața...4 ianuarie 2003

 Aproape de casă

 O tânără frumoasă,

Stătea și torcea

Firul gros și mătăsos.

Mâinile-năsprite

De soare topite

Nu se mai opreau,

Nici pauză nu făceau.

Țeseau un mileu,

Brodat cu cânepă,

care-i amintea de viața ei

dar nu îi vorbea..

Miile de puncte care-l alcătuiau

formau oamenii, cerul și natura.

De fapt să vă zic,

tânăra aceasta este

viața lungă, care toarce alte mici vieți,

ce simt lovitura-n față a vântului și furia naturii bătrâne.

 

DE CE?....5 ianuarie 2003

De ce nu plouă când e rouă?

De ce s-așează bruma pe fereastră?

De ce neaua se topește când soarele se ivește?

De ce păsările zboară, și nu merg normal ca noi?

De răspunsurile știți

 Să-mi răspundeți chiar aici.

 

Copilăria....5 ianuarie 2003

Copilăria e un joc

ce se oprește

când parul ți se înălbește

 și mâinile ți se-ncrețesc.

Când cearcănele accentuate

 îți înconjoară ochii

 O răsuflare-ndurerată-i

 copilăria de-altă-dată.

Pribeag e dorul ce te-apasă

să fii din nou copil, dar..

 când te așteapt-acasă

un nou nepot și-un nou copil..

 dorul te lasă.

Când ai încă trei guri mici de hrănit

 și trei copii de sprijinit,

Copilăria-i în albume

Iar viața-n față de trăit.

 

O parte din mine/ Aici stă închisă/ Și știi foarte bine/ Nu va fi deschisă!

 

Ai început să scrii poezii, într-o agendă de culoare grena.

Pe una din coperți ai scris: ”O parte din mine/ Aici stă închisă/ Și știi foarte bine/ Nu va fi deschisă!” iar pe cealaltă, ai lipit o poză cu un cap de vultur proiectat pe turnurile gemene din America și statuia libertății în fața lor.

Uneori îmi citeai din el. Îl țineai în sertarul biroului tău, la vedere. Aș fi putut oricând să îl citesc, dar nu am făcut-o. L-am deschis peste ani, dar până atunci nu. Îți aranjam biroul și puneam într-o mapă mare, albastră, orice hârtiuță sau felicitare scrise de tine sau primite, și pe care le puneai în sertar.

Nu aruncai niciodată nimic doar le sortai la sfârșitul fiecărui an școlar. Apoi le puneam ”sus”, cum numeai tu locul în care eu puneam ceea ce era de păstrat dar ferit ochilor. Când căutai ceva și nu găseai, spuneai: ”Sigur le-a pus mama sus!”

Mă gândeam că îți va face plăcere peste ani să vezi și să citești hârtiuțele, felicitările și notițele din ani. Așa se face că am desenele tale de la grădiniță, caietele din clasa a I-a, lucrări, toate diplomele tale dar și bilețele și scrisorile primite.

Aveai 11 ani și două luni când ai început să îți așterni pe hârtie emoțiile. Nu îmi aduceam aminte ca eu să fi avut asemenea dorințe la vârsta ta, să îmi pun atâtea întrebări și să caut răspunsuri. Nici nu cred că știam cum să fac asta și eram tare mândră de tine.

Momentelor când ne dădeai felicitări, acum le adăugai și o poezie, a ta. Ne făcea să ne simțim speciali. Mi-ai făcut o poezie de ziua mea ( ”E ziua ta și îți recit/O nouă poezie/Plină de drag,/Plină de dor și multă fantezie...”) și mi-ai dat în dar tot ce aveai tu mai de preț pe lumea asta- „în ea e inimioara mea”, mi-ai scris.

Așa mă opreai din alergatul zilnic și mă făceai, de multe ori, să am mustrări de conștiință: îmi dădeai un bilețel, o felicitare, ceva făcut de tine. Nu trebuia neapărat să fie o zi specială, o făceai atunci când simțeai, și o făceai des.

Lăsam totul deoparte și pentru câteva ore eram numai noi două și ne bucuram în felul nostru. Nu doream să fac niciodată din ziua mea un eveniment, o consideram încă un număr și atât. Încetasem de mult timp să o sărbătoresc deoarece aproape mereu Tati era plecat.

Ziua ta a fost mereu cea care a contat pentru noi.

De câțiva ani tot spuneam, mai voalat, celor din jur: ”nu îmi fac ziua”, așa că încet-încet devenise obișnuință.

Acum aveam o poezie, numai a mea. Am plâns când mi-a dat-o și am fost cea mai fericită mamă din lume. Voiam să o arăt întregii lumi și să spun: fiica mea mi-a făcut-o, dar nu am arătat-o nimănui.

Și de la Tati am avut parte de asemenea surprize. Îmi aduc aminte versurile pe care mi le-a scris când mi-a dat un cadou de ziua mea: „Nu este un dar împărătesc. Dar important pe lumea asta/ nu sunt averile și banii./ Important e că te iubesc!”

Iar tu îi semănai: aveai sensibilitatea lui și dorința de a-i face pe cei din jur fericiți și să simtă că sunt importanți în viața voastră. Și vă reușea.

Eu n-am putut niciodată să-mi exprim sentimentele prea mult, așa cum o făceați voi. Iar în scris, nici atât, nu pot reda ce simt și mă simt ridicolă. Îmi place să vorbesc, dar și atunci fără prea multe vorbe, redau ce simt. Poate sunt mai dură ori mai reținută, nu știu.

 „Te iubesc mami/ tati!” și „Te iubesc, iubito!”- erau cuvintele noastre cele mai dragi, spuse în modul cel mai firesc și natural posibil, și de care nu ne săturam niciodată. Puteam să le auzim de mii de ori, tot nu ne era de ajuns. Când îți făceam o surpriză, sau îți cumpăram ceva, nu conta ce, era ceva acolo, tu nu spuneai un simplu ”mulțumesc!”, ci săreai în gâtul nostru, ne pupai și strigai: ”Te iubesc, mami! Te iubesc, Tati!”. Nu cred că poate exista o definiție mai bună a fericirii, decât cea dată de aceste cuvinte.

Uneori ziceai „mă bucur că e soare, mă bucur că e zi”, iar iarna, când te săturai de prea multă zăpadă, dar continua să ningă, erai tare nemulțumită: ”Ăștia nu-s sănătoși la cap!” „Care ăștia?”- te întrebam. „Ăștia!”, și arătai în jurul tău, deschizând larg brațele, ca și cum vinovații erau pretutindeni.

În poezii îți lăsai gândurile să zboare și dădeai glas la tot ce trăiai și simțeai.

Îți descriai copilăria ca fiind un joc la capătul căreia se află bătrânețea, iar jucăriilor le dădeai viață, dar nu uitai cum smulgeai penele papagalilor când erai micuță (”Jucăriile au viață și/ se ceartă între ele/ până când se jumulesc/de pene...și chelesc.”)

Dădeai glas dorinței tale de a avea o surioară sau un frățior (Am o soră mititică/ce se joacă doar c-o păpușică./Fratele cel mare/pleacă la plimbare./Sora mea mai mare/lecțiile uită și/doar muzică ascultă.) și la care noi am fost surzi, iar acum trăiesc cu acest regret. Am recunoscut că te-am dezamăgit, că am fost egoiști și am ținut cont numai de noi, iar în discuțiile purtate, când te-ai mai mărit îți spuneam că asta este cea mai mare greșeală a mea, aceea de a nu mai avea încă un copil. Și-ți spuneam: „Tu să nu faci ca mine. Să ai cel puțin doi copii!”, iar tu îmi replicai zâmbind: „Da, mami! Așa am să fac!”.

 rămâi aproape