De ce mă grăbești, fată?!

 

Ți-am amenajat un loc special, al tău, la geam, unde am pus un biroul, calculatorul și o bibliotecă.

Nu aveai 7 ani împliniți când ai mers la școală, iar faptul că știai să scrii și să citești, să aduni și să scazi până la 10, și doreai mereu să știi mai mult, ne-am spus că încă un an la cămin nu te mai ajuta. Luasem în calcul și retragerea, în cazul în care nu ai fi făcut față, dar eram convinsă că nu se va întâmpla. Știam ce poți.

Când era vorba de tine, mereu spuneam că meriți ce e mai bun și doream tot ce era mai bun pentru tine. Ne-am interesat care era cea mai renumită școală din punct de vedere a performanței, cea mai bună învățătoare și cei mai buni profesori. Așa am ales Școala generală nr.10 Duiliu Zamfirescu, în ciuda faptului că era destul de departe de noi, cam15-20 minute de mers pe jos, ținând cont că la 5 minute de casă, aveam alte două școli.

Școala era renumită pentru elevii săi și știam că se va munci mult acolo. Îmi spuneam că, dacă cerințele sunt mai mari, cu atât mai mult și tu vei încerca să te ridici la ele. Chiar dacă nu le vei atinge, dar vei face un pas către ele.

La unele școli se renunțase la uniforma școlară obligatorie, dar învățătoarea ne-a sfătuit ca noi să nu renunțăm. Acea uniformă cu șorțuleț de la clasele I-IV, îți dădea sentimentul că ai trecut la un nivel superior. Veneai de la cămin și acum mergeai la școală, unde totul era diferit, chiar și îmbrăcămintea. La uniforma nouă aveai guleraș și manșete albe, brodate, iar părul ți-l prindeam în codițe, la care puneam fundițe mari, tot albe. Erai un boboc de copil.

Emoții pentru tine nu aveam, pentru că tu nu aveai.

Erai încă fan al păpușilor, așa că de la ghiozdan până la linie și radieră, toate erau cu Barbie.

 Prima ta zi de școală a fost  a doua mea „primă zi de școală”. Niciodată nu mă gândisem, măcar, că o să mai repet vreo clasă, dar am făcut-o cu tine, și cred că am făcut-o mult mai conștiincios decât la vremea mea.

Am început să îmi organizez mult mai bine timpul și să comprim în cele 4 ore în care erai la școală, tot ce aveam de făcut. Am mutat toată activitatea din piața orașului, unde aveam mai multe puncte de desfacere într-o singură locație și-mi era mult mai ușor.

Doream ca la venirea ta acasă să mă pot ocupa numai de tine și să ai un program stabil.

Oricât de ușor și de lejer puteau părea toate, adevărul e că amândouă eram contra cronometru. Tu erai ca un mic roboțel – spălat, îmbrăcat, mâncat, și nu de puține ori îmi spuneai: „De ce mă grăbești, fată?!” Erau cuvintele care mă aduceau uneori la realitate: ne grăbeam! În mintea mea se derula tot ceea ce trebuia să fac în ziua respectivă și transferam, fără să vreau spre tine, graba mea. De multe ori aveai să mă oprești din alergare prin cuvinte simple. Și tot de atâtea ori, aveam să nu le aud!

Ți-a plăcut la școală și, niciodată nu ai spus că nu vrei să te mai duci; te-ai mai alintat tu, mare fiind, dar nu la modul serios că nu te-ai mai duce ci cu nostalgia copilăriei fără griji și responsabilități.

Nu am știut ce înseamnă să „tragi de copil să își facă temele” cum mai auzeam la alte mame, pentru că nu am trecut prin așa ceva. Tu ți-ai făcut mereu treaba ta, de a învăța.

Normal că au existat și dăți când pur și simplu nu doreai să faci mare lucru, sau nu aveai chef să faci ceva. Te înțelegeam perfect și-ți spuneam să nu faci, să stai, să te relaxezi, și când vei crede că vei avea chef, atunci să faci. Atâta timp cât nu devenea o obișnuință, nu vedeam nicio problemă în asta.

Nu am văzut nicio problemă ca în clasa I, când aveai de făcut liniuțe, punctulețe și altele, să le mai fac și eu. Făceai doua-trei rânduri după care spuneai: ,,Gata fată! Mă doare mâna și m-am plictisit.” Dacă te-aș fi obligat, aș fi făcut mai rău: ai fi scris urât, în grabă, numai să scapi de gura mea.

Tu, când doreai să faci ceva, o făceai perfect. Din acest motiv am fost mereu de acord că decât să faci să fie făcut, mai bine să nu faci deloc. În ambele variante, ai fi pierdut timpul degeaba.

Ai terminat clasa I, ai luat premiul I, dar nu ai avut coroniță.

Noile reguli în învățământ, pentru serbarea de premiere, au stabilit să nu se mai dea coroniță la premiul I, și nu s-a mai dat. Nu se mai făcea nici evaluarea elevilor cu note ci cu ajutorul calificativelor, iar ca premiu ai primit diploma și o carte.

Tu știai, încă dinainte de a merge la școală, că cine învață bine va primi coronița la sfârșitul anului iar acum nu primeai.

Dacă toată lumea ar fi aplicat această regulă, ar fi fost ok și ați fi fost toți la fel. Dar au existat clase mai mari la care s-a dat această coroniță. În curtea școlii se făceau fotografii, care cu, care fără. Era o atmosferă ciudată, regret amestecat cu resemnare.

La clasa Roxanei, verișoara ta, se dăduseră coronițe, iar ea avea una. Nico i-a luat coronița, a așezat-o pe capul tău și a spus: ,,Acum și Andreea are coroniță!”

Atunci te-ai simțit importantă. Se vedea pe fața ta cum te-ai luminat de mulțumire. Diploma nu te-a încântat prea mult, dar coronița, da. Ai început să te plimbi în curtea școlii, printre mulțimea de oameni de parcă doreai să le spui:  ,,Uite! Și eu am coroniță!”

1998-1999

 

În 1998 ți-ai luat la revedere de la cămin, colegi și doamne educatoare într-un mod festiv cu serbare, tort, dans, iar la sfârșitul căreia, noi, părinții, am primit caietele, planșele și toate desenele făcute de voi în acești ani. Era toată munca voastră acolo, și fiecare părinte abia aștepta să o privească.

Le-am primit și eu pe-ale tale, iar un caiet special, de română, era gol-goluț. Fiecare pagina era începută, se vedea că de doamna educatoare, cu câte un semn grafic (liniuță, punct, liniuță-punct, bastonaș, etc). Ar fi trebuit ca mai apoi, în pagină, să continui tu, dar nu ai făcut-o. Caietul de matematică, în schimb, era scris tot.

Am întrebat de ce e unul gol. Mi s-a spus că nu ai vrut să faci pe motiv că te plictisesc iar doamnele nu au insistat. În schimb ai desenat, ai lipit figuri și ai făcut felicitări.

Nu m-am mirat deloc de comportarea ta. Îți spuneam, și nu de puține ori, că ești un ,,catâr veritabil” când nu doreai să faci ceva. Te și vedeam cu mâinile încrucișate și cu bărbia îndesată în piept, dând din cap în semn că ,,nu”, că tu nu faci liniuțe.

Știai să scrii și să citești, dar liniuțele nu ți-au plăcut niciodată. Ai învățat să le faci, doar atât; dacă te puneam să mai faci câteva rânduri nu înțelegeai de ce trebuia să mai faci ceva ce știai.

Doamnele ți-au înțeles felul, vedeau ce poți să faci sau nu, și nu te-au obligat.

Nu aveai trei ani când ai pășit pentru prima dată pragul căminului, și dacă la început nu ai fost prea încântată, în timp a devenit plăcere și obișnuință, și nu ai fi lipsit nici în ruptul capului.

Au fost anii în care ți-ai dezvoltat capacitatea de a gândi, de a vorbi, de a socializa dar mai ales ți-ai făcut un program ordonat care ți-a devenit un mod de viață: venitul de la școală acasă, prânzul gătit de mine, dormitul după-amiază, jucatul, dar după ce mai întâi învățam ceva. Foarte multe ai învățat jucându-ne.

 Îți spuneam: ,,Mă gândesc la un cuvânt, care începe cu ”a”, și zboară.” Te gândeai, aveai voie să îmi pui întrebări și puneai nu una, ci multe, până când îți dădeai seama și spuneai: ,,Știu! Avion!” Când puneai întrebări, îmi plăcea modul cum le formulai. Erau precise și la obiect.

Iar dacă se întâmpla să nu ghicești răspunsul, și-ți explicam ceea ce nu știai, mulțumirea mea era că, în acea zi, ai mai învățat ceva.

Apoi schimbam rolurile, îmi puneai tu o întrebare iar eu trebuia să ghicesc.

Așa, prin joacă ai învățat multe. Nu cred că a rămas obiect din casă care să nu participe la joaca noastră.

Apoi ușor din joacă am trecut la scris și citit, pas cu pas, literă cu literă. Am cumpărat orice caiet și carte care te puteau ajuta, iar în timpul săptămânii lucram pe ele. Mereu trebuia să-ți arăt ceva nou pentru a-ți capta atenția. Nu-ți plăcea să revii la ceva ce știai.

Tot timpul învățai ceva, fie că eram acasă sau la plimbare unde și un afiș de pe stradă ne ajuta în „joaca” noastră- te opreai în fața lui și încercai să descifrezi ce scria acolo, iar când reușeai îți spuneam: „Vezi ce ușor a fost!”. ”Da!”, era răspunsul tău mereu. 

                                          rămâi aproape

Tanti asta este tare zgârcită!

 

 Folosirea cuvântului ”fată” devenise o obișnuință pentru tine, la fel și cu ”mă”, ”băi”, ”măi”. Nu ne deranjau și nici nu te corectam. De multe ori dădeau savoare povestirilor tale.

Tu nu vorbeai urât și nu îți plăcea să auzi nici pe ceilalți vorbind așa. Pentru tine conta foarte mult tonul pe care ți se vorbea, mimica feței și felul cum te privea cineva. Dacă ți se părea că cineva te repede, că nu-ți vorbește calm sau se uită urât la tine, spuneai: ,,Tanti asta este tare zgârcită!” Nu era rea pentru tine, ci zgârcită.

Cum ai ajuns să asociezi acest cuvânt cu o anumită purtare nu am putut înțelege de la tine niciodată, chiar dacă îți explicam ce înseamna cuvântul.

Te întrebam: „De ce e zgârcită?” „ Nu știu. E zgârcită.” A trebuit să înțeleg modul tău de a gândi. Știam sigur că aveai un motiv de spuneai așa, trebuia doar să îmi dau seama care era.

Tu știai că zgârcit e cel care are ceva, dar nu vrea să dea și altei persoane, măcar puțin din cât are. Iar cum persoana la care tu te refereai, nu-ți dădea ceea ce tu îți doreai- nu râdea, nu era caldă așa cum doreai tu, nu spunea cuvinte frumoase-, pentru tine era zgârcită; sigur avea, dar nu voia să îți dea. Era zgârcită pentru că nu îți dădea ceea ce doreai tu să primești.

Așa mi-am explicat eu.

Oricum, modul tău de-a vorbi a fost mereu provocator pentru noi. Da, provocator, ăsta e cuvântul. Dar niciodată nu ai uitat cei 7 ani de acasă. Știai că, cine nu are cei 7 ani de acasă, nu îi mai poate avea niciodată, pentru că nu se cumpără, nu se împrumută și nici nu mai pot fi recuperați.

Ți-am spus mereu adevărul, acel adevăr care se putea spune, indiferent de vârsta la care ai pus întrebarea.

Poate că am ocolit uneori să îți spun părerea mea directă pentru a nu te influența, dar adevărul ți l-am spus mereu.

Când ai văzut o mămică însărcinată, m-ai întrebat de ce este așa. În niciun caz nu ți-aș fi spus că e ,,un pic mai plinuță”. N-am uitat niciodată că, am avut un coleg în liceu, care în clasa a IX-a fiind, credea că barza aduce copiii. Pe-atunci nu am realizat că era vina părinților lui, care l-au ținut în neștiință.

Ți-am explicat că acolo e un copil care crește, și prin operație, copilul e luat de acolo. „Și pe tine te-au tăiat?”- m-ai întrebat. ”Da.”, ți-am răspuns, iar dacă acasă ai fi dorit să vezi operația, eram recunoscătoare trecutului pentru operația mea de apendicită.

,,Eu nu o să fac copii, că nu vreau să mă tăie!”, a fost hotărârea ta. Alte întrebări nu ai mai pus.

Dar a fost și un moment în care a trebuit să recunosc că nu ți-am spus în totalitate adevărul.

Eram amândouă acasă, Tati era plecat și doream să vorbesc urgent cu el. Eu pregăteam masa și te-am rugat pe tine să formezi numărul lui de telefon, iar când va răspunde, să mi-l dai să vorbesc cu el. Am început să îți dictez cifrele, ai format câteva și te-ai oprit.

,,Măăăi! Dar ăsta e numărul de telefon la care am vorbit cu Moșul! Deci era tati!? Tati e Moș Crăciun!?”

Nici prin cap nu mi-a trecut că tu ai ținut minte numărul de telefon. Erai și indignată, și nedumerită,  și supărată, câte un pic din toate.

Explicațiile au fost multe, dar în final am stabilit că da, era numărul lui Tati, și da, Moșul nu există fizic dar există spiritul lui, așa cum sunt îngerii sau Doamne Doamne, dar pe care nu îi vedeam dar cărora le simțim prezența.

                                                  rămâi aproape

 

Nu știai ce era frica...

 

Nu știai ce era frica iar vederea sângelui nu îți provoca teamă ci doar sentimentul că murdărește. Îmi aduc aminte că ai vrut odată un bănuț de plastic, lipit pe  sticluța Denim-after a lui Tati. El a vrut să-ți facă pe plac și a încercat să-l scoată cu un briceag, dar vârful acestuia a alunecat și s-a tăiat la un deget. Tu, priveai mirată canapeaua pe care cursese sângele și tot spuneai: ,,Sângi pe canapeaua mea!”

Apoi ți-ai oprit privirea și la degetul lui, care, de atunci a rămas cu o mobilitate redusă.

Când te-ai mărit, și a venit vorba despre ce s-a întâmplat, ai spus: ,,Eu nu aveam minte, dar tu de ce te-ai luat după mine?”

 De vreun an de zile făceai destul de des roșu în gât și aveai nasul înfundat.

Eram abonate la vizite lunare la medic, la scheme de imunizare cu pastile și vaccinuri, iar concluzia medicului, după o perioadă, a fost operația de scos polipii. Toată lumea spunea că e o operație ușoară, fără complicații și care nu durează mult.

Tu te-ai arătat foarte înțelegătoare și nu te-ai înspăimântat deloc când ai auzit de operație.

Urma să facem o internare de o zi, la spitalul județean, iar seara am fi fost acasă.

Ți-am explicat ce urma să ți facă și ai stat foarte cuminte. Chiar și când ți s-a făcut anestezia locală  nu ai spus nimic. Apoi te-au dus în sala de operații unde noi am rămas în fața ușii. A fost o mare greșeală să stăm acolo și să te auzim cum plângeai și strigai: „Nu mă mai ține! Dă-mi drumul!” O făceai într-un mod în care nu te auzisem niciodată. Era disperare în totul tău. Am fi deschis ușa dar știam că nu se poate. Ne gândeam că e un mediu steril acolo, iar noi puteam face mai mult rău, dacă intram.

Era clar pentru noi că îți făceau ceva dureros, altfel nu ai fi reacționat așa. 

Acasă am văzut urme pe gâtul tău: erai vânată ca și cum cineva te-ar fi strâns de gât.

Ne-ai povestit cum te-au așezat pe un scaun, te-au legat de mâini și de picioare, și cum te-au ținut de gât, ca să nu te miști- am tras noi concluzia. Ai văzut tot ce ți s-a făcut, și cel mai mult te-a speriat când ai văzut cum „țâșnește sângele din gură”.

Nu doream să facem în prezența ta comentarii cu ,,vai,vai,vai”, și de fapt nu am făcut de niciun fel. Doar te-am ascultat.

Era și mama mea de față, când ne povesteai și a râs înfundat. Te-ai oprit din povestit, ai privit-o foarte serioasă și i-ai spus: „De ce râzi, fată! Nu e de râs! Crezi că a fost ușor?!”

Nu ne-am dat seama, dar atunci ți s-a declanșat hemofobia- teama de sânge, injecții, leziuni, dar și medici. De  tot ce înțepa.

A fost ultima dată când am apelat la sistemul de sănătate național.

Ai mai avut trei intervenții, dar în clinici private, două la Bacău și una la București.

Nu comentez actul medical, spun doar ce am făcut atunci: am dat pentru orice - anestezie, operație, asistente, și am avut parte de o traumă, cu are ai rămas toată viața.

                                             rămâi aproape