2002

 

Pe măsură ce creșteai deveneai mult mai sigură pe tine și vedeam asta din modul tău de a te purta, de a discuta, de cum puneai o întrebare sau cum dădeai răspunsurile.

Nu puneam niciodată problema dacă îți plăcea sau nu școala. Erau destui în jurul nostru care îți tot puneau această întrebare.

Te întrebam despre materii, dar despre școală, în general, nu. Aveai materii preferate, cum era matematica, dar și care nu îți plăceau, cum era istoria. Îți plăceau povestirile, dar când era vorba de ani, nume și locuri, ți se păreau greu să de ținut minte. Le repetai de mai multe ori, dar tot le mai încurcai.

Orice obiect la care puteai să faci ceva concret - să scrii, să faci compuneri, să calculezi, să desenezi sau orice altceva care îți stimula gândirea, era pe placul tău. Dar de învățat ai învățat la toate și ai luat premiul I toți anii.

Ne-am bucuram de fiecare reușită a ta și devenea ceva normal. Nu ne mai entuziasmam nici noi, nici tu, pentru fiecare notă maximă luată și priveam ca pe ceva ce meritai pentru că îți făceai treaba bine. O notă mare era discutată și felicitată atunci, pe moment. Apoi, fiecare își vedea de treaba lui.

Ai muncit pentru fiecare premiu și diplomă luată.

Iar tu deveneai conștientă că le meritai.

Acum lecțiile nu erau numai cele obligatorii date de la școală ci și lecțiile suplimentare date pentru cei care doreau să știe mai mult. Iar tu doreai. Lucrai din culegeri de matematică și română, tot felul de exerciții care nu se făceau la clasă și din care învățai mereu ceva nou.

În cursul săptămânii lucrai mai puțin, iar sâmbăta și duminica făceai cam două-trei ore.

La școală, învățătoarea urma să publice o culegere cu probleme de matematică, concepute de dânsa și v-a propus să compuneți și voi câteva. Ai făcut-o și tu.

Te autoevaluai și-ți recunoșteai ce puteai și ce nu puteai să faci, recunoșteai că erai un elev bun și te bucurai de notele tale în liniște. Îmi plăcea.

Nu mi-ar fi plăcut dacă ai fi așteptat ca această recunoaștere să fie făcută cu mult zgomot și în mod continuu, de către alții, să aștepți să tot fii lăudată și răs-lăudată, pentru a ți se gâdila orgoliul.

După mine, lauda e bună atâta timp cât e considerată o răsplată. Dar dacă ea este cea care te montează să faci ceva, atunci nu mai e așa de bună.

Îți spuneam: ”Fii tu mulțumită și încântată, mai întâi, de ceea ce faci, și vor veni și laudele drept răsplată. Iar când vor veni, să nu îți iei nasul la purtare și să nu devii arogantă cu alții. Nu ai făcut nimic mai mult față de mulți alți copii. Ți-ai făcut doar treaba ta în felul tău .”

Tot ce era nou la școală ți se părea ceva normal dar eu a trebuit să mă adaptez la acest nou. Am învățat să scriu cu â, regulile de folosire a lui î, â, să spun și să scriu „sunt” și mi-a trebuit ceva timp să mă obișnuiesc. Când greșeam, tu mă corectai.

Învățam împreună: eu mai greu, deoarece eram obișnuită cu alt mod de scriere, tu, ușor.

Faptul că te ajutam la lecții, zi de zi, mă obliga să știu eu mai întâi, să înțeleg mai întâi ca mai apoi să îți pot explica. Nu îți puteam cere să știi ceva iar eu să nu am habar despre ce era vorba.

Îmi aduceam aminte de copilăria mea, de clasele primare, când mama mă asculta la engleză, iar la final îmi spunea mereu aceeași replică: ”Se putea și mai bine!”. Eram convinsă că pe undeva greșisem dacă-mi spunea așa, dar peste un an sau doi, mi-am dat seama că mama nu știa niciun cuvânt în engleză. Avea un carnețel în care își nota, așa cum auzea, după ureche, cuvintele, și depunea mari eforturi să mă ajute să învăț. La școală, ea învățase rusa.

Eu doream să știu ce te ascultam, măcar în primele clase să pot ține pasul cu tine.

Provocarea cea mai mare pentru mine a fost  matematica.

Erau unele probleme care mi-au dat serioase bătăi de cap. Doreai să te ajut, dar nu știam cum. Plecam în bucătărie cu culegerea de mate și multe foi albe, și încercam să le rezolv. Trebuia folosită metoda prin părți, iar până atunci, nici nu știam că există.

Toată viața am să țin minte acest enunț: ”Dacă se așază câte un elev într-o bancă rămân 14 elevi în picioare, iar dacă așezăm câte 2 elevi într-o bancă rămân 3 bănci libere-câți elevi și câte bănci sunt?”

Algebric puteam să o fac dar nu știam prin metoda grafică. Am făcut exact cum îți ceream ție să faci: întâi învățat și apoi scris. Așa a mers și problema. Următoarea provocare era cum să îți explic pentru ca tu să înțelegi, cum să o fac fără a-ți sugera răspunsul; să te fac să gândești.

 Când înțelegeai, se vedea pe fața ta. Nu doream să aud de la tine un simplu ,,am înțeles!” Așteptam să văd acea sclipire în ochii tăi care îți lumina fața și spunea, fără să rostești ,,Ahaaa! Acum am înțeles!” Iar dacă nu o vedeam și rămâneai gânditoare, o luam de la capăt.

Fața ți-a fost întotdeauna oglinda gândurilor și sentimentelor tale.

Nu mi-a plăcut niciodată metoda asta prin părți, și nici ție, poate ai fost mai mult influențată de mine, nu știu exact, și te-am învățat să le rezolvi algebric. Așa ți se părea mult mai ușor și așa le-ai făcut. Oricum din clasa a V-a așa urma să le faci. Te-a lăsat și doamna învățătoare să le rezolvi algebric, dar într-o zi te-a întrebat: ,,Cu cine faci pregătire?”. ,,Cu mama”, ai răspuns.

 

rămâi aproape

22 august 2001

 

Plănuisem scoaterea aluniței. Era un pas important și nu doream să fie făcut oriunde și oricum. Am început să căutăm clinici private, am exclus din start orice instituție de stat, și ne-am hotărât pentru o clinică din Bacău, renumită pentru operațiile estetice. Ne-am dus mai

întâi la un control și ni s-a explicat cum ar decurge operația:  întâi medicul dermatolog va face extracția chirurgicală, iar apoi va urma operația estetică. Ni s-au dat asigurări că vor încerca să rămână un semn cât mai puțin vizibil.

Ți s-a explicat tot ce urma să se întâmple, știai că vei dormi și nu vei simți nimic, iar când te vei trezi din somn, nu vei mai avea alunița. Faptul că urma să nu o mai ai ți-a învins teama de operație.

Nu uitaseși operația de polipi și spuneai că ți-e frică dar dorința de a nu o mai avea era mai mare. Ai urât alunița. Veneai de multe ori, de la joacă, plângând că râd copiii de tine, iar adulții, erau așa de curioși, că rar exista vreunul care să nu pună vreo întrebare: „Ce ai pe năsuc? Ai căzut?” sau „Vezi, dacă nu ai fost cuminte?! Ți-ai julit nasul!” Iar tu obosiseși să tot explici că e o aluniță. Tu te vedeai urâtă, alții te vedeau urâtă și aveau grijă să îți spună.

În timp, noi ne obișnuisem cu ea și chiar ne plăcea. Îți dădea un aer aparte. Rar vedeai pe cineva cu o aluniță pe nas, între sprâncene.

Pe 22 august 2001 am avut programare.

Operația a durat mai bine de o oră, timp în care noi am stat în sala de așteptare; din când în când ieșea o asistentă și ne spunea că totul decurge bine. Apoi ai fost dusă într-o rezervă.

Acolo, totul diferea de tot ceea ce știam noi că e un spital: asistente zâmbitoare, camera curată, televizor în cameră, două paturi iar cel în care erai tu avea o lenjerie cu imprimeuri cu animăluțe. Ieșirea din anestezie nu s-a făcut oricum, ci sub supravegherea medicului anestezist. Noi abia așteptam să ne asigurăm că ești bine, că ești conștientă.

Când te-ai trezit ne-ai privit mirată, cu ochii măriți, și cu voce tare, ai întrebat: „De ce ai 4 ochi?” Ne-am liniștit când ni s-a spus că, în scurt timp vei reveni la normal. Seara am plecat acasă. Urma să revenim după 10 zile pentru scos firele.

Am văzut atunci că se poate și altfel.

Din acel moment, de după operație, ai avut și mai multă încredere în tine, afișai o anumită siguranță de sine și mergeai țanțoșă, cu nasul în vânt. Te mândreai și cu pansamentul

pe care l-ai avut o perioadă pe năsuc de parcă voiai să atragi atenția tuturor celor din jur că nu o mai ai. 

rămâi aproape

Lucky

 

Știam, de câțiva ani că îți doreai tare mult un cățeluș.

Nu de puține ori ne-ai reproșat: ”Eu nu am cu cine să mă joc! Nu am niciun frățior sau o surioară! Nu am nici măcar un cățeluș!!!”

În privința frățiorului, Tati și cu mine, am avut rar discuții pe tema asta, și așa cum le aveam așa și treceau. Viața de zi cu zi sau comoditatea, nu știu care din ele, a făcut să nu ne mai gândim la al doilea copil. Dar tu te gândeai și ai început să-mi reproșezi.

Când m-am scuzat că nu mai pot avea alt copil, ai replicat: ,,Nici măcar nu ai încercat, măi! ”

Era un adevăr pe care nu l-am recunoscut niciodată iar tu l-ai rostit pur și simplu. Nu te-am contrazis.

Într-o zi te-am găsit în dormitor cu brațele pline de jucării, pe care le legănai ca pe un copil.

 Când m-ai văzut ai început să plângi și ai spus: ,,Renunț la toate jucăriile mele ca să îmi luați și mie un cățeluș!” M-a durut sufletul când te-am auzit dar mi-am spus că-ți va trece.

Nu-mi dădeam seama că eram un părinte egoist, preocupat mai mult de confortul meu decât de al tău, și care nu dorea să i se strice programul zilnic. Îmi spuneam: un cățel face mizerie, trebuie plimbat, unde îl lași când pleci în vacanță, noi stăm la bloc și multe altele. Am găsit destule motive, dar au fost motivele mele fără să țin cont de dorințele tale.

Aveam prietene care aveau căței și pe care le judecam: ,,Cum să țin în casă un cățel! Mulți microbi...În bucătăria mea să intre cățelul? Niciodată!...Să doarmă cu mine în pat? Exclus!!”

 Ziua de 1 iulie 2001 mi-a arătat în cel mai clar mod că ,,Niciodată nu trebuie să spui Niciodată!” Iar eu o făcusem.

 Cu o seară în urmă am fost la o nuntă iar tu ai rămas la mamaia. Încă dormeam când ai bătut la ușă, iar primele cuvinte spuse, când ai intrat, au fost: ,,Mamiii! Am văzut un cățeluș, așa cum îți place ție!”. Eu nu spusesem niciodată că îmi place un anumit tip de cățel și nu știu de ce ai spus asta. Pe nerăsuflate ai început să explici, cum, pe drum spre casă, în piață, ai văzut o persoană care vindea 2 pui de pechinez- o fetiță și un băiețel. Din locul unde era Tati, de sub pătură, se auzea: ”Nu, nu! Nu, nu!”

Nu știu nici azi cum am ajuns să merg cu tine, fără nicio altă discuție, fără să întreb ceva sau să zic ceva știu doar m-am îmbrăcat și am plecat amândouă să-l cumpărăm. Mai era doar băiețelul, iar tu ai zis repede: ,,Băiețel mi-am dorit!”

Până acasă l-ai botezat Lucky-norocosul.

Lui Tati nu-i venea să creadă ceea ce tocmai făcusem și ne-a spus să ne gândim bine la ce am făcut, e o ființă și nu o jucărie și să nu audă că nu îl mai vrem la un moment dat. În copilărie avusese mai mulți căței, stătea la casă, și știa ce înseamnă viața împreună cu ei dar mai ales ce legătură specială se creează.

Tu ai făcut, cred că, toate promisiunile posibile în privința lui: cum vei avea grijă de el, îl vei plimba, te vei juca cu el, numai „voi...” și „voi...” spuneai. Erai în stare să promiți orice.

 Lucky a devenit fratele tău, jucăria ta și partenerul de joacă, v-ați iubit și v-ați certat, ați mâncat și dormit împreună.

Când l-am luat avea o lună și ceva, era așa de micuț încât ne era frică să nu-l călcăm din greșeală și i-am pus un clopoțel la gât. Îl auzeam și ne avertiza că e pe-acolo.

Ni s-a spus că va mai crește puțin, încă jumătate din cât era acum. Iar acum era o jucărie de pluș maron, cu ochi mari rotunzi și glas pițigăiat.

A apărut și prima problemă: la cine îl lăsăm când plecăm de-acasă? La rude, ne-am spus noi și i-am luat pe rând. Primii, când am plecat în concediu, au fost fratele meu și soția sa, unde Lucky a ”tras piciorul” și în scurt timp și-au luat și ei unul, pe care l-au botezat Rocky.

Am încercat să mă adaptez cu el, dar la un moment dat dat am simțit că nu mai puteam: făcea peste tot prin casă. Degeaba am încercat toate spray-urile cu piper, speciale pentru educarea cățeilor, că rezultate nu am avut. Mă enervam și-mi ziceam: ,,am educat eu un copil și nu pot să te educ pe tine?!” Dar nu am putut.

Casa mea nu mai era casa mea. Făcea peste tot, spălam și curățam după el dar mi se părea că tot nu era curat. Până într-o zi, când nu am mai rezistat și v-am anunțat, pe tine și pe Tati

că voi căuta pe cineva care să vrea să-l țină, de preferabil la curte. Degeaba ați tot încercat să mă faceți să renunț, eu eram hotărâtă. Nu am cedat nici măcar când Tati m-a întrebat: ” Și dacă luai un copil de la orfelinat, îl duceai înapoi când nu-ți convenea? Cam așa faci acum!”

Îmi linișteam conștiința cu scuza că îl voi da la cineva care îl va iubi, va avea o curte unde să se joace și îi va fi mult mai bine decât într-un apartament.

Mai întâi au promis bunicii-părinții lui Tati, că îl țin, apoi nu l-au mai vrut.

S-a oferit mama mea să-l ducă la bunicii mei-părinții ei la țară, dar să o ducă Adi cu mașina, să-i fie mai ușor. Acesta a refuzat să o ducă când a auzit ce aveam de gând, și nu era de acord să-l dau de Lucky. Două tentative, ambele nereușite.

A venit a treia și-mi spuneam că acum va fi cu noroc. O prietenă știa o familie care își dorea un cățel pentru copilul lor și ne-a stabilit o întâlnire la locul ei de muncă. Tu erai supărată pe mine, la fel și Tati. Și Lucky era supărat pe mine de parcă ar fi știu ce aveam de gând. Toată ziua se comportase ciudat: venea după mine prin casă, cum făcea de obicei dar când doream să îl ating, fugea, se oprea la distanță de mine și mă privea. Mă durea privirea lui, dar îmi spuneam să rămân fermă.

Ne-am dus la ora stabilită la locul de întâlnire dar persoana cu care trebuia să ne vedem, tocmai plecase. Am încercat să o sunam pe mobil- îl avea închis.

Tu îl țineai pe Lucky în brațe. M-am uitat la voi și am zis că a fost sortit să fie al nostru.

Tu nu mai puteai de bucurie.

Abia în acea seară am simțit că a devenit cu adevărat, al patrulea membru al familiei, cu drepturi depline, poate chiar prea multe câteodată. 

Lucky a început să își arate personalitatea: iubitor și protector cu noi, circumspect cu aproape toate persoanele străine, convingător când dorea ceva, foarte atent când i se spunea ceva dar de făcut făcea numai ce voia el. Dormea unde dorea el. Ce salteluțe, coșulețe sau covorașe! În pat îi era cel mai bine, așa că i-am pus și lui o pernă. Îi plăcea să doarmă la capul tău, iar dimineața nu se mișca până nu te trezeai tu. Acum era noua ta jucărie dar pe măsură ce a crescut, ți-a pus limite.

Într-o dimineață l-ai dus în baie să-l speli pe față și pe dinți, cum făceai de-o perioadă, și nu a mai vrut. Te-a mârâit și a trebuit să renunți. Ca și cum ar fi dorit să se răzbune pe tine, a pus stăpânire pe perna ta favorită din pat. Orice ai fi acceptat de la el, dar nu să-ți ia perna. Nimeni nu avea voie să se atingă de ea.

Când aveați asemenea conflicte, interveneam între voi și poate, nu spun că nu, îi luam partea lui. Și deveneai geloasă. Îmi spuneai că îl iubesc mai mult decât pe tine, și erai foarte serioasă când o făceai. Evitam, pentru un timp, să mă joc cu el sau să îl mângâi în prezența ta.

Lucky, cred că ne studiase pe fiecare, pentru că își stabilise cum să se poartă și știa ce putea obține de la fiecare dintre noi.

De mine asculta, pentru că eu îi dădeam să mănânce, eu îl spălam, eu îl certam când făcea prostii și atunci pleca din calea mea. Tati era cel care îl ducea la plimbare, iar tu, erai cea care îi dădeai din porția ta de mâncare, te jucai și dormeai cu el. Îl implicai în tot ceea ce făceai, de la făcutul lecțiilor până la mici treburi gospodărești. Îl urcai pe birou tău și nu se mișca de acolo, până nu le terminai. Spuneai că e cel mai titrat cățel, deoarece are la bază toate materiile: se așeza pe cărțile și caietele tale, iar ăsta era un alt motiv de ceartă între voi.

Când trebuia să-ți faci patul, te plângeai: ,,Dar Lucky de ce nu face nimic? Să facă și el ceva!”

Făcea și el ce putea- se dădea jos din pat, aștepta ca tu să-l termini de aranjat iar când era totul gata, sărea înapoi. Vorbeai tuturor de el și în pofida supărărilor voastre, îl iubeai nespus.

 Tot timpul îl pupai și îl luai în brațe, fapt pentru care îi făceam, în afara vaccinurilor necesare, deparazitare internă mai des.

 La medic, tu și Tati vă duceați cu el. Eu evitam să merg pe cât puteam. Lui nu-i plăcea iar mie mi se părea că suferă acolo, și mă eschivam. V-ați dus odată, pentru a i se tăia unghiile. Ați venit tare supărați. Pentru că nu lăsa niciun străin să pună mâna pe el, s-a zbătut, iar când i-a tăiat medicul o unghie, l-a ciupit și a curs sânge. Tu ai început să plângi, Tati să-i reproșeze medicului că i-a stresat cățelul iar Lucky trăgea pe cât putea de lesă și dorea afară din cabinet. Când mi-ați povestit nu am putut să nu văd și partea amuzantă. Mi-am imaginam scena, voi doi revoltați și supărați, dar mă uitam și la Lucky,  care nu dădea semne că e stresat. Era același neastâmpărat.

Nu știu dacă drumurile cu Lucky la medic sau iubirea ta față de animale te-a făcut să-ți alegi, iar viitoarea profesie. Acum doreai să devii medic veterinar, dar teama ta de sânge te-a făcut să renunți. Îți venea rău numai dacă pronunțai cuvântul, d-apoi să-l mai și vezi.

Îți spuneam că poți avea orice meserie vei dori, dar medic eram sigură că nu vei fi. 

                       rămâi aproape

Ce să fac eu măi, cu bătrânelul ăsta de Tati?

 

Clasa a II-a și a III-a  nu au fost grele pentru tine. De-acum erai obișnuită cu ritmul, cu programul, cu cerințele școlii, iar premiul I de la terminarea lor, devenise ceva normal pentru tine. Și pentru noi, de altfel.

Ne bucuram de premii și ne amuzam de ,,perlele” tale din timpului anului.

Când ai avut de citit o poveste ai uitat și nu ai făcut-o. Doamna învățătoare v-a dat  lucrare din ea, iar la una dintre întrebări trebuia să spuneți cine era personajul Albița sau Albișoara, nu mai îmi aduc exact aminte. Acasă mi-ai spus de lucrare și erai sigură că ai făcut totul bine iar eu nu te-am întrebat nimic.

De regulă o făceam: ,,Și, după tine, cum ai făcut?”, iar tu răspundeai: ”tot”, ”bine” și foarte rar ”așa și așa”.

A doua zi, doamna v-a adus lucrările, le-a împărțit copiilor, iar a ta a rămas la urmă. A anunțat că există o persoană în clasă cu foarte mare imaginație și care la întrebarea ”Cine este Albița?”, a răspuns ,,Albița este o vițică”. Era din lucrarea ta.

Ai venit acasă tare supărată și ai început să-mi povestești:

 ,,Să vezi ce rușine mi-a fost azi! La una din întrebări, trebuia să spun cine e Albița. Dar eu, de unde să știu dacă nu am citit povestea?! Așa că m-am gândit - Albița vine de la alb, lapte, laptele de la vacă, deci e vițica. Și am scris că e vițica...Dar era prințesa!!!”

Nu m-am putut abține și am început să râd iar tu te-ai supărat pe mine. Dar chiar nu mă puteam abține.

Și iar am admirat modul tău de a gândi, chiar dacă răspunsul a fost greșit. Nu l-ai dat la nimereală și ai încercat să înțelegi semnificația numelui. Îmi arăta că ai gândit.

Dar cel mai frumos moment din an, a fost atunci când m-ai anunțat cu cine te vei căsători când vei fi mare. Din nou!

Ai venit de la școală și primul lucru pe care mi l-ai spus a fost: „Când voi fi mare, mă voi mărita cu X", un băiețel care îți plăcea. Era a doua oară când îți alegeai ”viitorul soț”.

Prima dată, erai la cămin, în grupa mijlocie, când un băiețel a dorit să-ți dea cadou un inel, dar nu orice inel, inelul mamei sale. În zadar au încercat părinții lui să-l convingă să renunțe, nu au putut și au venit la cămin cu tot cu inel, dar și cu speranța că doamna educatoare va reuși să-l facă să renunțe.

Dânsa, cu mult tact și înțelegere, a reușit. Nu știu ce a vorbit cu voi, copiii, dar când ai venit acasă m-ai anunțat: "Când voi fi mare, eu o să fiu mireasă și Tati, miri". "Mire"-te-am corectat. "Da! Eu o să fiu mireasă și Tati, mire!". Și nimic din ce-ți ziceam nu putea să-ți schimbe părerea pentru că nimeni nu-ți plăcea mai mult ca Tati.

Dar acum, îți plăcea X.

Ți-am reamintit: „Dar nu spuneai că te măriți cu Tati?"

Răspunsul tău a venit rapid: „Ce să fac eu măi, cu bătrânelul ăsta de Tati?”

Dădeai atâta savoare unui moment prin felul cum îl trăiai, puneai pasiune în gesturile și cuvintele tale, încât și o banală întâmplare devenea, pentru noi, memorabilă.

Duminica era ziua ta de relaxare, când te trezeai târziu, undeva în jurul prânzului, și o făceai numai în ”condițiile tale”. Trebuia să te ”gingășim” mai întâi, așa ne spuneai, și asta presupunea- alintat, pupat, jucat, nu conta ordinea, dar numai după toate acestea te dădeai jos din pat. Nu te schimbai de pijamale, obicei care ți-a rămas, și pe care mi l-ai explicat când te-ai mai mărit că doar în pijamale simțeai cu adevărat că e ziua ta liberă.

Veneai direct în bucătărie, deschideai gurița mare și cu  degețelul gesticulai că ți-e foame. Nu vorbeai, spuneai doar ”A!A!A!” și noi înțelegeam.

Nu-ți plăcea să vorbești prea mult când te trezeai, dar te deranja și vorbăria din jurul tău . Uneori ne spuneai: ”Ce tot aveți de vorbit, așa de dimineață! E dumincănă!”

                   rămâi aproape