Ai cunoscut pentru prima dată eșecul-2005

 

În clasa a VII-a, în luna martie, ai cunoscut pentru prima dată eșecul. Erai total nepregătită pentru el, ca și mine de altfel.

Te calificaseși la olimpiada județeană de matematică și te-ai dus foarte sigură pe tine. Veneai după un an merituos, în care ți-ai concretizat munca depusă în rezultate. Dar tocmai această siguranță a ta, sau poate o mai mică concentrare, te-a făcut să nu fii atentă la fiecare cifră scrisă.

După concurs te-ai verificat cu Andrei și nu aveați același rezultat. Raționamentul tău era bun, dar se întâmplase ceva la calcule. Ai văzut baremul și ți-a fost clar că ai greșit. Nu știai unde, și așteptai cu înfrigurare rezultatele.

La matematică orice greșeală, cât de mică ar fi ea, te depărtează mult de primul loc.

Când s-au afișat rezultatele ai avut un șoc: erai pe locul 11. Nu-ți venea să crezi. Ai început să plângi, m-ai sunat și mi-ai spus că vii acasă. N-ai vrut să îmi spui prea multe, mi-ai spus doar pe ce loc ești, dar mi-am dat seama cât de supărată erai. Încă mai plângeai când ai ajuns acasă. Ai trecut pe lângă mine ca un uragan, te-ai dus în camera ta și te-ai aruncat în mijlocul patului, ai luat o pernă în brațe și ai început să dai cu pumnii în ea. Țipai și strigai „Viața mea e terminată! Înțelegi?!”

Eu am încremenit în tocul ușii și nu-mi venea să cred ce vedeam și auzeam. Era pentru prima dată când te manifestai așa și nu știam cum să procedez. Eram șocată! M-am apropiat de tine și am vrut să te iau în brațe, dar m-ai respins. Îmi spuneai că eu nu știu ce înseamnă asta pentru tine, că doamna ta (profesoara de mate) nici nu se va mai uita la tine, pentru că ți-a spus ,,Cu tine nu mai am ce vorbi! Pleacă de-aici!” și bineînțeles tu ai luat sensul strict al cuvintelor.

Ai plâns mult în seara aceea, și nimic din ce-ți ziceam nu te-a liniștit. M-ai lăsat să mă apropii de tine, dar mai multe nu. Doar ți-am furat o atingere și te-am lăsat să te manifești în felul tău. Îmi spuneam că sigur mâine vei fi bine, dar toată această reacție a ta m-a neliniștit peste măsură. Aș fi înțeles o reacție de ciudă  care să te înverșuneze, să te superi ca mai apoi să îți spui –”altădată voi fi mai atentă!” . Dar reacția asta îmi dădea de gândit.

Nu erai pregătită să pierzi și să accepți asta. Siguranța pe care o afișai zi de zi, vedeam că era la suprafață. Eu chiar credeam că nu te poate atinge o notă, în sensul că nu te poate face să suferi. Dar tu sufereai și nu știam cum să te împac, ce să îți spun și nu îmi dădeam seama ce te-a supărat mai mult: locul, cuvintele profesoarei sau ambele?

Ce reprezenta acel loc pentru tine? Reconfirmarea cunoștințelor tale? Aveai nevoie de asta din partea altora? Cât de mult te ajuta competiția sau te descuraja? Credeai cumva că dacă nu reușești atunci când îți propui să faci ceva, însemna că valorezi mai puțin? Toate aceste întrebări mă măcinau și știam că numai amândouă vom reuși să le clarificăm.

Eram sigură că ți-ai dorit repetarea rezultatului de anul trecut și era normal să îți dorești. Nu de puține ori îmi spuneam că ai mentalitate de învingător. Dar un învingător întotdeauna va dori să meargă mai departe, indiferent de obstacole.

A doua zi am discutat mult sau mai bine spus, eu am vorbit cel mai mult pentru că tu, stăteai și ascultai. Din când în când spuneai „E ușor să spui asta!”, dar eu am continuat. Doream ca tu să vezi acea notă primită, la momentul acela, ca o evaluare a ta doar din acel moment, dar care nu te definește atâta timp cât nu o lași tu să te definească. Că într-o zi poți fi pe primul loc iar în alta nu, dar asta nu înseamnă că nu ești același om cu aceeași valoare.

Să nu cauți să fii perfecționistă pentru că, niciun succes nu te va mulțumi. Un concurs presupune nu numai notarea ci și evaluarea ta ca persoană, cu ce rămâi după ce se termină: îți poți spune- azi am mai învățat ceva, deci am făcut un pas înainte, iar dacă pasul acela te duce pe primele locuri, e foarte bine, iar dacă nu, înseamnă că mai ai pași de făcut. Iar acei pași nu înseamnă neapărat că trebuie să mai înveți nu știu câte teoreme, ci presupune o mai bună concentrare, modul cum reacționezi, cum te raportezi la ceea ce se întâmplă și nu în ultimul rând să recunoști când altă persoană are un rezultat mai bun decât tine. Să poți să vezi ce a lipsit la tine iar cealaltă persoană a avut, să poți să spui ,,felicitări!” pentru că a fost mai bun decât tine în acel moment și în acea situație dar nicidecum asta nu înseamnă că tu ești mai prejos decât el. Era normal sa îți pară rău, să te macine, pentru că ai pus suflet în ceea ce faceai, dar atât. Anormal ar fi să te porți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Și ți-am mai spus că,  dacă nu vei reuși să faci toate acestea, ar fi cazul să renunți să te mai duci la concursuri. Atâta timp cât nu vei avea o privire de ansamblu asupra ta, ci vei privi superficial, doar la suprafață, vei pierde mereu. Poate că vei câștiga alte premii, dar ca om vei pierde.

 Să îți spui-”Ok, știu unde am greșit, știu ce nu am știut!”-iar dacă acele greșeli nu le mai repeți, acolo va fi plusul câștigat. Să fii conștientă de ceea ce știi și poți, de ceea ce nu știi dar la care lucrezi, și să ai puterea să le rostești cu voce tare.

Cât timp am vorbit, tu te-ai uitai fix la mine, și am vorbit ceva timp. Cred că a fost una din cele mai lungi „dădăceli” ale mele și-am așteptat să mă întrerupi, cum o făceai de multe ori, cu: „Gata, mama! Am înțeles. Nu e nevoie să mai repeți!”

Dar nu ai făcut-o, iar eu am continuat în speranța că voi vedea pe fața ta acel ceva care mă anunța mereu că totul e în regulă, că ai înțeles despre ce era vorba.

Atunci, ți-am amintit: „Când erai micuță și cădeai, dacă veneam panicată spre tine să te ridic, începeai să plângi. Dacă ne comportam ca și cum era ceva normal, te ridicai singură sau cu ajutorul nostru și mergeai înainte. Așa e și acum. Ai căzut, e ceva normal dar nu e o tragedie, te ridici singură sau cu ajutorul nostru pentru că suntem o echipă și îți continui drumul. Așa înveți să mergi mai departe. Și nu uita niciodată: atunci când cazi, sprijină-te de noi pentru a ți se atenua durerea!”

Cât de cât, în acel weekend te-ai liniștit. Dar luni te-ai dus la școală, și în fața întregii clase ai primit dojenile din partea profesoarei. Îți reproșa cât a muncit dânsa cu tine și ce rezultat ai avut tu. Te-ai simțit umilită, nu pentru rezultatul obținut ci pentru că o clasă întreagă a râs de tine, iar doamna ta era de acord cu ei. Ai tăcut, nu ai spus nimic, dar acasă ai răbufnit iar: ,,Dar munca mea nu e acolo? Parcă eu nu aș fi dorit să fac mai mult!”

Tot ce reușisem să fac în acel weekend se dăduse peste cap. Tu aveai nevoie doar de o încurajare de la doamna ta, doar atât. Degeaba venea de la mine, nu era de ajuns.

Am pus mâna pe telefon și am vorbit cu dânsa, și am încercat să îi explic cum ai reacționat, cum ești tu și ce contează pentru tine, dar nu cred că am reușit.

Erau două puncte de vedere diferite: ,,cât am muncit cu ei” vs nevoia de încurajare și nu reproșul în public. Ca mamă simți și percepi într-un fel, iar ca dascăl în alt fel. Fiecare cu prioritățile lui.

Acum știai unde ai greșit. Din grabă ai scris o formulă incompletă - (a+b)²  = a² +b², atât , făra +2ab, și s-a dat totul peste cap. Acel moment te-a ambiționat în viitor, încât verificai de două ori tot ceea ce scriai, și te-a ajutat să-ți temperezi graba și euforia în față unor subiecte pe care le credeai ușoare sau că le știai.

Mi-ai spus odată: ,,Știi că e mai ușor pentru cel care știe mai puțin?”. „De ce?”,te-am întrebat. ,,Pentru că el aplică numai ceea ce știe, pe când atunci când știi mai mult, ție ți se pare prea ușoară acea cale de rezolvare, îți zici că sigur nu se face așa problema că ar fi prea ușor, și atunci te complici singur”, mi-ai explicat.

Nu ai trecut ușor peste ce ai simțit în acele zile. Te-am văzut debusolată, supărată, frustrată. Aveai o greutate pe suflet, vorbeai puțin și lucrai mult. Făceai ce făceai și aduceai iar vorba.

Când te acuzai, când nu. La un moment dat ai spus: „Pot să mă uit și de zeci de ori, că tot nu pot să îmi văd greșeala. Eu nu știu că am o greșeală, deci ce să văd?!”

La exterior afișai aceeași siguranță a ta, ca până acum.

Dar nu a mai existat lucrare, teză, examen sau concurs de acum încolo, la care să nu spui, înainte de a pleca- ,,Am mari, mari emoții!” , iar eu te încurajam- „Tu o să faci tot, pentru că știi tot. Ai să vezi! ” „Da, mami? Așa zici tu!?” „Da, iubito!” Apoi te pupam pe frunte și  plecai.

Mă rugam să nu-ți pierzi încrederea în tine. Și nu ai făcut-o, în schimb ai pus un zid între tine și alte persoane. Nu arătai dar eu știam că e acolo. Cred că ai făcut-o pentru a te apăra.

Descriere în proză

 

Descriere în proză….2004

Mergând spre pădure, observ o minge de foc care străpunge cerul și împiedică norii să plutească în aer. Ajunsă în pădurea de la marginea satului N, privesc înmărmurită printre crengile bătrâne ale copacilor și observ mantia de argint a cerului. Culorile roșiatice ale văzduhului sunt acoperite de către coroanele verzi ale plopilor. Frumusețea pădurii e nemărginită. Cântecul lacului limpede și rece învăluie pomii ca într-un vis. El ascunde anii de bătrânețe și clipele de tristețe.  Plâng pietrele umede și frunzele cad arse de soare, din cauza căldurii zâmbitoare.

Mingea de foc, care mai înainte înțepa cerul, acum se oglindește în boabele de mărgăritar ale lacului fulgerător. Plopii își afundă ramurile în căldura înăbușitoare, iar păsările, mici tenori și mari soprane, caută de mâncare.

 Pădurea are viață acum când este vară, când plopii, lacul și păsările se admiră între ele.

Zăpada….2004

Cad fulgii cu rachete argintii și fracuri înghețate, ducându-se toți la Festivalul Fulgilor. Ca niște balerine suple, lăsându-se purtate de vântul aspru, acoperind tot orașul. Copacii ce se plâng de frig, întind brațele înghețate în aer, și, vrând să prindă acești cavaleri și domnișoare, se clatină și privesc în gheață ca o oglindă, fermecată de fulgii de zăpadă.

  Cerul își deschide porțile, primind ca oaspeți pe regele și regina zăpezii. culorile împrăștiate ale văzduhului ascund coroane argintii, iar cerul, din grădina lor împrăștie flori de gheață pufoase și catifelate.

 Un clinchet din depărtare se aude, și crezând că e cochet, se oprește doar când ramura de plop se mișcă. Sute de felinare, pe post de soare, luminează și-ncălzesc orașul F., stau de pază la geamuri și privesc mișcarea din case. Această panoramă se vede de la geamurile înghețate pe dinafară de către Crăiasă Zăpezii și aburite pe dinăuntru.

 Totul e ca-ntr-un vis, ca un văl fermecător, ca o lume din paradis, ca un suflet nemuritor.

poate vrea să rămână lângă cel care i-a ocrotit viața

 De la Roxana-verișoara ta, ai aflat pentru prima dată de 11 septembrie. Ai vrut să știi mai multe, ai început să pui întrebări și pentru prima dată, în notițele tale, ai făcut referire la Dumnezeu:

”Fiecare are pe cineva la care ține extrem de mult. Orice om ar fi în stare să-și dea viața pentru cel ce i-a fost alături mereu. Dar dacă nu mai ai pentru cine să-ți dai viața? Dar dacă nu mai ai la cine să ții? Dacă acea persoană a dispărut brusc din viața ta și tu nu ai ce face? Sute de oameni își pun aceste întrebări, pentru că sute de oameni au pierdut ființe dragi în atacul terorist la 11 septembrie. Marile lor speranțe s-au dus odată cu fumul înecăcios al focului arzător. Atunci era o zi cu soare pentru toți oamenii, dar începând de atunci multe zile au fost și vor rămâne mohorâte pentru unii. Eu nu vreau și nu pot să mă imaginez în această situație. Îmi pare rău că omul care a plănuit această răzbunare nu s-a gândit însă și la victimele ei. De ce oameni nevinovați au suportat consecințele? DE CE EI? Nu pot să mă gândesc decât că flăcările avioanelor au tăiat văzduhul cum au tăiat și viața multor oameni în două părți: una pură, la care nu te poți întoarce în vreme de ploaie și alta afumată de supărările vieții. Știu că Dumnezeu îi va răsplăti pe cei care au suportat chinul acesta, dar probabil singura răsplată dorită de cei rămași este viața celor dragi înapoi. Când am urmărit acele imagini cutremurătoare la televizor, în mintea mea s-a format o ambuscadă, iar inima mi s-a umplut de amărăciune. Mie mi-a trecut, dar cred că lor nu le va trece niciodată, doar dacă stelele căzute li se vor întoarce pe bolta cerească, în viața nemuritoare, lângă oamenii muritori.”

 Discuțiile explicite despre religie au fost destul de puține între noi. Când erai mică te învățasem  rugăciunea ”Înger îngerașul meu”, și o spuneai seara, la culcare. Mărindu-te ai renunțat să o mai spui, sau poate o spuneai dar eu nu te-am mai văzut.

Credința, după mine, nu este ceva ce se impune, ci ea există, la un moment dat, în fiecare dintre noi și numai de noi depinde să rămână acolo.

Nu am încercat să îți impun ,,trebuie să crezi”. Discutam despre faptul că fiecare om are sau nu credință prin conștientizarea binelui și a răului, că nu se arată ci se simte, acolo în inima noastră. Nu prin cuvinte îți arăți credința, ci prin ceea ce faci și simți în sufletul tău. Acolo stă credința fiecăruia. Acolo se simte iubirea, care, ca și credința, nu poate fi arătată: ,,asta este”. Nu poate exista una fără cealaltă. Nu cred nici că cel care se duce la biserică în fiecare săptămână este mai credincios decât cel care se duce mai rar. Da, este un creștin practicant dar asta nu îl face obligatoriu mai credincios.

Pentru mine casa Domnului este acolo unde ai cerul deasupra ta. Iar minunile există, trebuie doar să ținem ochii deschiși ca să le vedem.

Tu nu știai de vreo minune dar ți-ai imaginat una:

”Era o zi minunată în care soarele îți strălucea ochii, ochii ți se pierdeau în valuri, iar valurile cufundau văzduhul. Împreună cu părinții și unchii mei stăteam pe iahtul ”Valvedu” cu nerăbdarea de a ajunge în M., ”paradisul plantelor”. Deși e periculos să călătorești pe mare, să fii la voia ei, eram liniștită...simțeam o putere cerească lângă mine. În ciuda faptului că nimeni nu mă credea, eu știam că nu sunt nebună. Poate că micul domn Sparteș, pasager ca și mine, un om cu frică de Dumnezeu, care trăiește doar prin credință, era sursa energiei mele.

 Și cum mă gândeam că faptul că acest domn misterios, ar fi trimisul Lui Dumnezeu, o ceață deasă își făcu apariția împreună cu mulți nori de ploaie. Valurile o luau razna, iar cerul se întuneca. Astfel, drăguțul iaht Valvedu, e puternic zdruncinat de furia mării și oamenii de pe punte cad în apa. O mare îmbulzeală și panică ia naștere la bordul vasului, dar bine că toți nefericiții căzuți în mare știu să înoate, așa că revin printre noi. Spaima se mai liniștește, dar nu și marea. Toți cred că a fost o minune, dar dispariția domnului Sparteș e anunțată. Atunci o echipă de salvamari, într-o bărcuță pleacă să-l caute.

 Să mă credeți pe cuvânt, nu știu ce a fost în capul meu, că în două secunde, am luat statuia Maicii Domnului și am sărit în barcă...deja era prea târziu să mă întorc.

 Pe acea ceață și ploaie nu vedeai nimic, așa că am aruncat statuia în apă, așteptând o minune. Mă gândeam că domnului Sparteș nu-i era frică de Dumnezeu și nici de moarte...poate că s-a gândit să nu se mai întoarcă printre noi, poate vrea să rămână lângă cel care i-a ocrotit viața.

 Deși nu mai aveam speranțe, în acea abundență de picături, am strigat atât de tare la Cel de Sus, implorându-L o minune.

 Cerul se însenină, ploaia se opri, soarele răsări. Mai lipsea ceva. În acel moment, din apă țâșni domnul Sparteș. Acesta fu salvat sub privirile uimite ale oamenilor și iahtul își schimbă numele în ”ȚIE DOAMNE”.”

 

 rămâi aproape

Ce dacă am un nas mic, obraznic...

 

Ai fost un copil tare sensibil dar asta nu înseamnă că erai o fire slabă, din contra.

Aveai să spui, când te-ai mai mărit: „Am eu o vorbă: ești sensibil pentru că îți permiți, pentru că ești atât de puternic!” Începeai să privești mult mai atent în sufletul tău dar și în sufletul celorlalți, reconsiderai evenimente și le prioritizai. Era o mare diferență între Andreea de la începutul anului și cea de acum.

Înainte de a începe școala, ai notat în agenda ta:

”Toate zilele din viață sunt de neuitat. Fiecare moment trebuie trăit din plin pentru că nu se știe ce va fi mâine. Și cred că pentru mulți, o zi importantă din cele mai minunate e...aceea când ne naștem. Dar eu nu știu prea bine ce simțeam pe atunci și o să vă povestesc o altă zi deosebită: 15 septembrie 1997, atunci când am intrat la școală. Unii îmi spuseseră că e o joacă, alții că e un coșmar, iar unii că va trece, dar mie nu mi se părea puțin opt ani din viața mea într-o clădire necunoscută, cu străini care se numeau învățători și profesori. Vedeam cum unii elevi ieșeau fericiți din noul meu cămin secund iar alții ieșeau posomorâți. Mă întrebam cum o să ies eu peste câțiva ani. Nu eram lămurită ce caut acolo: o fi o petrecere sau o reuniune-îmi spuneam. Într-adevăr nu era chiar o petrecere-era o reuniune a unor viitoare generații, a unor viitori profesori, medici sau muncitori. Nu aveam confetti, ci doar frunzele care cădeau la infernalul zgomot. Nu erau baloane, ci doar cărțile neștiute în ghiozdanele noastre. Nu aveam muzică, ci doar vocea dascălilor noștri care urma să fie și vocea noastră. Mi-era frică să pășesc pragul ușii, dar într-un moment fulgerător am făcut-o. N-am văzut oameni ca dentiștii, care mai aveau puțin și te făceau să urli: am văzut oameni a căror suflete ni se deschideau, oameni care ne zâmbeau chiar dacă erau supărați. Anii au trecut repede, am învățat multe, dar mai ales să dau drumul orizontului meu și să pot să-l aștern în fața tuturor oamenilor.
  Acum nu mă mai întreb cum voi ieși din școală, pentru că am făcut-o de atâtea ori și mereu ieșeam supărată pentru că lăsam în urmă draga mea școală dar mă bucuram totodată că mă îndreptam spre viitor.”

Clasa a VII-a, mie mi s-a părut anul cu cele mai multe informații noi, încă din primele zile, dar tu le asimilai din ce în ce mai repede. Puneam pe seama bagajului de cunoștințe cu care veneai din anii anteriori, și la care, destul de ușor, adăugai altele. Învățai după-amiaza, iar timpul pe care îl aveai la dispoziție mi se părea mult mai puțin. Dimineața nu  făceai mare lucru- te trezeai în jur de ora 9, mâncai și apoi, cel mult o oră, scriai, de regulă lucrai la matematică suplimentar. Chinul începea când trebuia să te hotărăști cu ce să te-mbraci.

Deschideai șifonierul și minute întregi stăteai pur și simplu și te uitai în el. Alegeai ceva, îl îmbrăcai și fuga la oglindă. Nu-ți plăcea și te schimbai. În pat se aduna un maldăr de lucruri, unele peste altele. „Eu am călcat lucrurile alea” sau „ sper că știi că te duci la școală” erau replicile prin care te aduceam cu picioarele pe pământ. Îți era interzis să te îmbraci cu bluze până la buric, culorile aprinse sau prea multe ștrasuri dar tot mai încercai.

„Le pun la loc”- îmi promiteai  dar nu se prea întâmpla. Le puneam eu după ce plecai.

Dar într-o zi am refuzat să le mai pun și ți le-am pus pe toate, grămadă, pe biroul tău.

Când ai venit te-ai mirat: ,,Dar ce s-a întâmplat aici!?”,,Am făcut curat în pat”.

Ai înțeles perfect de ce le-am pus acolo, le-ai luat și le-ai pus la locul lor.

Ai început să folosești tot mai mult gluma, ironia și autoironia- o noutate pentru mine și îmi plăcea. Erai spontană în gândire și în reacții, aveai cum se zice replicile la tine și le îmbinai cu umor încât și eu, „bombardata” cum îmi ziceai, zâmbeam mai mult ca de obicei. Dacă te întrebam, dimineața:,,Te-ai spălat?”, tu glumeai:,,Nuuu!!! Că îmi stric PH-ul!”

Acum povestirile tale nu mai erau ca un „raport”, erau amuzante iar tu erai parte afectivă din ele; îmi explicai cum un coleg a dorit să te atenționeze de ceva și tot îți făcea semne disperate:

,,îmi tot făcea semn, dar Andreea, batman, batman, nu pricepea deloc”. Glumeai pe seama aluniței tale, a modului cum arătai sau cum ți-ai fi dorit să fii:

”Alunița mea, de pe nas, era ceva deosebit. Era semnul meu, care mă făcea să semăn cu o indiancă. Când eram supărată, aluniță zâmbea, iar când eu zâmbeam, alunița se încrunta, astfel eu eram mereu veselă. Alunița era și lacrima, și zâmbetul de pe fața mea.”

”Cine nu și-ar dori să fie perfect ? Ei bine, acest lucru nu se poate, iar eu una nu mi-l doresc. Ce dacă am un nas mic, obraznic, doi ochi fără o formă bine definită și mereu puși pe soții, încadrați de două sprâncene răzlețe, de nu știi care încotro o ia.

 Mi-aș dori o față rotundă, dar mă mulțumesc cu fața mea ovală, ca forma Pământului. La Polul Sud am o gură care te îngheață atunci când mă superi, iar la Polul Nord am o coadă stufoasă, numai bună de ciufulit.

 În privința corpului meu, cred că rivalizez cu marile manechine : silueta mi-o mențin cu aer, nu am nevoie de pudră, căci paloarea o am de la mama natură, iar mersul meu grațios este amenințat de orice mic obstacol din cale.

 Ce-aș face dacă nu aș avea toate acestea? M-ar speria perfecțiunea.”