Pentru a păstra o persoană în amintirea ta....

 

Eram fericită că făceam parte din viața ta, și-mi doream să mă lași acolo, că eram prietena ta atunci când aveai nevoie de mai mult decât putea altcineva să îți dea, că te puteam sfătui, îndruma și învăța tot ce știam. Veneai spre mine mai ales atunci când aveai dubii și considerai că ceva nu e bine sau nu e cum ai fi vrut tu. Dar mai ales când doreai să spui ceva ce nu ai fi povestit altcuiva. Și uneori erau situații foarte amuzante.

Așa a fost și în una din zilele în care te duceai la școală. Pentru că mai erau puține zile până la terminare, celor din clasa a VIII-a vi s-a dat voie să veniți îmbrăcați după voia inimii dar în limite decente, iar îmbrăcatul tău, care oricum dura foarte mult, acum dura și mai mult. În acea zi ți-ai luat o fustă care îți marca talia și o bluză mulată pe corp, ai lăsat părul, vopsit recent într-o nuanță ciocolatie, să îți cadă pe umeri, ți-ai conturat ochii cu creion negru iar pe  buze ai aplicat un gloss roz pal. Ai completat ținuta cu o pereche de pantof-sanda, negri cu toc care îți dădeau nota de eleganță. În jurul tău se răspândea miros de parfum. Uneori exagerai cu parfumul iar Adi, fratele meu, avea o glumă pentru asta: ,,nu e off, fetiță!”-off, spray pe care îl dai pe piele în cantitate mare pentru a ține țânțarii deoparte. Dar în acea zi nu ai exagerat cu nimic și totul era atât cât trebuia și cum trebuia. Ai plecat la școală, iar la întoarcere acasă mi-ai povestit. „Stai să vezi ce am pățit. Știi că azi eram tare frumușică când am plecat la școală. Și mergeam eu așa plină de mine și trec doi băieți pe lângă mine. Și unul zice „ce fată frumoasă!”, și mie îmi creștea inima, „și ce corp mișto are”, iar eu eram și mai încântată, dar apoi spune „dar ce păcat că nu știe să meargă pe tocuri!” și mi-a căzut fața, nu știam cum să mă îndepărtez mai repede de ei”.

A fost seara în care ai exersat mersul pe tocuri, râdeai, o luai de la capăt și spuneai: ,,Nu e ușor deloc, fată!”, și ai tot făcut-o până când ți-a ieșit, pentru că mersul pe tocuri nu e ca urcatul pe munte- adică îngenunchiat.

Ai încetat să mai scrii în agenda ta. Aveai calculatorul și o făceai acolo, și rar într-un un caiet cu amintiri:

„Pentru a păstra o persoană în amintirea ta, trebuie doar să ai curajul și voința necesară, nu trebuie neapărat să ai o...agendă. Eu sunt fosta ta "antipatie", actuala "prietenie", "drăguță", mai închisă la ten (nu mă supăr dacă zici că sunt latino -americană), nebună dar realistă- chiar prea realistă. Ce să-ți mai zic despre mine? A....ceva inconfundabil, pentru care mulți nu mă suportă-faptul că zic totul verde-n față.(…) Mă gândesc că viața e ca o călătorie pe Titanic. NU ȘTIU DACĂ O SĂ AJUNG LA DESTINAȚIE, DAR CEL PUȚIN CĂLĂTORESC LA CLASA ÎNTÂI! Și altă chestie: pentru mine nu există "magie" decât ...în mate`. Magia trăiește în noi doar dacă îi dăm voie, iar eu nu am făcut asta.(…)

Hai să schimbăm direcția. Următoarea destinație....Totul a început demult, în gândul lui Dumnezeu, dar noi am trăit și-am văzut ce ne-a pregătit el, atunci când ne-am cunoscut. Rușine să-mi fie că nu știu când a fost asta! Să nu plângi, că eu plâng.(…)

Și acum niște fraze pe care le știi:

- am învățat că ar trebui să mă bucur că Dumnezeu nu-mi dă chiar tot ce cer...

- am învățat că banii nu pot cumpăra clasă...

- am învățat că ar trebui să avem vorbe blânde, căci mâine s-ar putea să fim nevoiți să le înghițim...

- am învățat că până nu te îndrăgostești, nimeni nu-ți pare perfect...

- am învățat că dragostea, nu timpul, vindecă toate rănile...

De fapt eu n-am învățat toate astea dar am înțeles că: trebuie să învăț REGULILE, astfel încât să știu să le încalc cum se cuvine!

Doi ochi căprui te privesc.”

Mai bine lăsăm viața pe tron

 

Trecut sau prezent

Ideea de a păstra în mintea ta tot ce a fost frumos și drag, este ideea vieții. Mulți oameni zic că dacă noi trăim în viitor, nu are rost să mai privim înapoi, în trecut. Dar tot atât de mulți spun că prezentul și viitorul nostru există datorită trecutului, astfel în albumul vieții trebuie să păstrăm și clipele unice din tot ce s-a întâmplat.

   Anotimpurile sunt elementele care fac legătura între ce este și ceea ce a fost, pentru că în fiecare an, aceleași anotimpuri ne povestesc prin șuierul vântului, prin razele soarelui, prin cântecul păsărelelor sau prin zborul fulgilor de nea, clipele mărețe din cumpăna triumfurilor.

Astfel trecutul e prezent mereu lângă noi, dar timpul se scurge atât de repede și nu vede ce lasă în urmă, nici că există în prezent...nu poate întoarce capul, ci privește doar înainte în viitor.

Se spune că demult, pe tronul vieții ar fi fost trecutul, dar gândindu-se numai la ce se va întâmpla, nu avea timp pentru poporul său și astfel a fost detronat de către anotimpuri.

Acestea, melancolice, trăiau de pe urma trecutului, visând numai la frumusețile trecute și neobservându-le pe cele prezente. Din acest motiv au fost și ele detronate, dar acum nu mai avea cine să urce pe tron. Oamenii se gândeau dacă să accepte ideea de viitor sau de trecut. Dar un înțelept atunci le zise: Mai bine lăsăm viața pe tron, să ne conducă ea la nevoi în viitor și la plăceri în trecut. Mai bine lăsăm clipa să trăiască alături de noi, căci ceea ce a fost, a dat naștere la ceea ce este, și ceea ce este va da naștere la ceea ce va fi.

   De atunci, noi trăim în prezent, dar suntem influențați de trecut, iar viitorul e influențat de noi, ca lanțul vieții: a timpului și a anotimpurilor.

Creația adevărului

A inventa este a descoperi.

A descoperi este a căuta.

A căuta este, simplu, a visa.

În visare se ascunde totul: creația, limitele poetice, mirajul.

De fapt limitele poetice sunt încă necunoscute, încă neaflate, deoarece acestea sunt ca o efigie rece, plutitoare, care dispare de fiecare dată când te crezi mai aproape de ea.

Încrederea în creație este ca încrederea în adevăr, căci adevărul e de necontestat.

Când se va scurge nisipul din clepsidra vieții, va rămâne cel din clepsidra creației, acela care niciodată nu va fi aspirat de vânt. Rămâne creația ca un album cu amintiri, peste secole, un album al cărui mister nu se va afla niciodată.

Visezi de două ori, creezi o dată, căci ce ai descoperit nu vei mai descoperi încă o dată. În fiecare an cheia creație se afundă tot mai mult în abisul minții, dar darul de a o găsi este darul ascuns de a visa.

Creația e poezie, poezia e sentimentul, sentimentul e cuvântul.

Astfel într-un cuvânt scris din suflet, se poate afla tot : tristețe, îngândurare, iubire.

Pare ușor a iubi,

Pare ușor a scrie

Pare ușor a face poezie.

Mai ușor e a visa

dar mai greu e a crea.

     ANDREEA -2005

Plecăm, dar nu va părăsim!

 

„Dragă Andreea Georgiana,

Suntem convinși că, elevă în Focșani fiind, ai auzit de noi! Ceea ce nu știi încă e că și noi am auzit de tine! Și nu întâmplător! Datorită rezultatelor tale foarte bune la învățătură, te afli printre cei pe care îi așteptăm cu nerăbdare să ne devină elevi!”- așa începea scrisoarea pe care ai primit-o de la Colegiul Național Unirea, renumit atât în oraș cât și în țară pentru performanțele elevilor și profesorilor săi.

Dorința ta era ca să urmezi acest colegiu și nu altul, pentru că doreai să înveți matematica cu un anumit profesor de-acolo, și nu altul, iar pentru a intra, aveai nevoie de o medie foarte mare la examenul de capacitate. Noi nu te-am influențat în decizia luată, ți-am spus doar atât: „Dacă vrei să îți fie mai ușor, du-te la Liceul X dar dacă vrei să înveți pe rupte du-te la Unirea.” „Mă duc la Unirea că vreau să fac matematică!”, a fost răspunsul tău.

Și eu și Tati absolvisem la Unirea iar tu spuneai că vom fi o familie de uniriști.

Timpul trebuia foarte bine gestionat anul acesta și te-ai concentrat mai mult pe materiile pentru examen. Ai participat numai la concursuri locale, pentru a evita deplasările. În luna ianuarie, la Concursul interjudețean de matematică-Unirea, ai luat mențiune. Apoi au urmat olimpiadele județene. La matematică, ai luat prima mențiune (erai a patra pe listă-se acorda un singur premiu pentru fiecare loc) iar la geografie, unde te-ai dus pentru că o învățai pentru capacitate, ai luat premiul I și urma să te duci pentru prima dată  la o olimpiadă națională.

Ți-ai fi dorit ca acest vis să ți se îndeplinească la matematică, dar acum recunoșteai deschis că alți băieți erau mult mai buni decât tine. Tu erai singura fată din grupul de elevi care participa de regulă la aceste concursuri.

În perioada 15-20 aprilie, ai fost la Brașov, la națională. Ai luat mențiune la olimpiada națională de geografie, și ai fost singura elevă din Vrancea care a luat atunci un premiu. Iar pentru școala generală, premiul a fost cu atât mai important cu cât de mulți ani niciun elev nu mai luase un premiu. Acum o făcuseși tu. Câștigaseși un bine meritat premiu dar greul încă nu trecuse și nu ai micșorat ritmul. Mai erau testele naționale.

În ziua în care s-a încheiat oficial școala generală, într-o atmosferă plină de emoții atât pentru noi părinții cât și pentru voi, elevii, la Teatrul Municipal din oraș, a fost festivitatea de premiere. Terminai clasele V-VIII, cu nota 10 pe linie, și premiul I în toți anii.

Fiecare elev care primea un premiu era strigat și urca pe scenă, în aplauzele sălii. Ai început și tu să urci pe scenă de multe, multe ori. Pentru toate concursurile la care tu participaseși de-a lungul anilor, veneau una după alta diplome din partea școlii. Apoi au urmat cele mai importante: diplomă pentru Premiul I la terminarea clasei a VIII-a, Diploma Longman pentru rezultate la limba engleză, și cea care reunea toți anii tăi de muncă, Diploma de excelență, șefă de promoție 2006.

Era un moment pe care nu visasem niciodată că îl voi trăi, dar era adevărat. Nici măcar nu mi l-am imaginat.  Mă uitam la tine cum te pregăteai să vorbești în fața întregii săli, ca șefă de promoție. Aveai emoții. Nu știu câți au văzut asta dar eu ți-am simțit emoția în glas atunci când ai început să vorbești. Te priveam și încercam să-mi liniștesc lacrimile.

Acolo pe scenă erai tu, copilul meu!

Citeai câte o frază, apoi priveai publicul. Comunicai cu el din priviri și foloseai tonalitatea și intonația pentru a marca anumite idei. Realizam că îți plăcea să vorbești în fața unui public. Era prima dată când o făceai, și îți plăcea.

„Stimați dascăli, iubiți părinți, dragi colegi,

A sosit acum momentul când ne dăm seama ce am realizat alături de dumneavoastră, când ne dăm seama câte ne-ați învățat. Ne-ați învățat să vrem, ne-ați învățat că putem obține tot ce ne dorim cu multă voință și cu multă muncă. Ne-ați învățat să prețuim învățătura. Mărturisim: a fost bine cât timp ne-ați ajutat, ne va fi bine cât ne veți mai ajuta.

 Sperăm să rămânem mereu generația 2002-2006 triumfătoare, și în niciun caz delăsătoare. Vrem acum să lăsăm în locul orelor cu gălăgie o amintire plăcută. Pentru aceasta, trebuie doar să vrem să nu uităm clipele petrecute în Școala nr.10, trebuie doar să vreți să nu uitați câte ne-ați învățat, să nu uitați că ați fost și sunteți pentru noi modele demne de urmat.

Să vă amintiți mereu că dincolo de țărmul gândirii, sub un cer implacabil, gol, sunt roadele muncii dumneavoastră. Suntem noi!

 Părem a suferi de o sete cronică, imemorială, că o boală pe care ploile o tămăduiesc numai temporar.

 Plecăm, dar nu va părăsim! Plecăm pe drumul pe care dumneavoastră ni l-ați arătat, plecăm din băncile școlii, dar rămânem în inimile dumneavoastră.

 Nu ne veți mai găsi cu privirea în clasele noastre, dar ne veți găsi de-acum cu gândul, în sufletele dumneavoastră.

 Și, deși bine știți că "modestia șade bine tânărului", noi vă spunem: „Dați-ne un punct de sprijin și vom pune pământul în mișcare" - Arhimede.

 Vă mulțumim!”

În sală, colegii îți scandau numele în aplauzele întregii săli.

Apoi clasa voastră a avut și un mic program artistic în care voi, elevii ați dat diplome profesorilor dar și între voi, diplome cu fel de fel de glumițe, gafe și alte momente amuzante trăite în acești ani de școală. Tu ai primit diploma ,,Ușa de la F-dușmanul meu de moarte”, pentru că în clasa a IV-a ai intrat direct în ușa clasei, care era închisă. Când a venit rândul doamnei voastre învățătoare să-i dați diploma, tu ai fost cea care a improvizat rapid un mic discurs și ai spus că este ,,cea care a pus temelia cunoștințelor noastre fără de care totul ar fi fost în zadar și a știut să ne arate drumul din pădurea fără lumină”.

Parcă ieri erai în clasa I iar azi terminai clasa a VIII-a. Parcă ieri îți prindeam părul în două codițe, la care prindeam două fundițe albe, mari, iar azi îl purtai lăsat pe spate, cu eleganța și cochetăria care începea să-și pună amprenta pe ființa ta.

Poate părea că a fost un drum lung până acum, dacă e să-i luăm ca număr de ani, dar pentru mine au trecut repede, prea repede. Dar au fost ani buni, cu multe, multe bucurii.