Arătați-mi, măi, și mie Bucureștiul ăsta!

 

Ceva ce nu am reușit să te fac să înțelegi la acea vârstă a fost să nu mai mănânci multe dulciuri. Nu ți le dădeam eu, le luai singură. Acasă aveam mereu dulciuri destinate micului comerț pe care-l făceam, și luai fără să mă întrebi. Când observam, era déjà prea târziu.

Mă supăram de fiecare dată dar degeaba. Cum prindeai ocazia te duceai și luai.

Așa ai ajuns, pentru prima dată la stomatolog. Trebuia să fie o persoană care să îți placă, să vorbească calm, să fie înțelegător cu copiii, și l-am găsit. De la prima vizită s-a purtat cu tine ca și cu un adult: ți-a explicat ce urma să facă, ți-a arătat aparatura și ustensilele, te-a făcut să te simți în largul tău. Credea că totul e ok, dar când a dorit să-ți facă anestezia, ai început să plângi. Tu nu ai spus nimic, și i-am spus eu despre frica ta de injecții.

,,Ok, nu facem injecție”, a zis, și nu ți-a făcut, te-a dat cu o soluție.

Așa ai prins drag de stomatolog iar pe noi ne-a făcut să acordăm o mai mare atenție aluniței tale.

La una din vizite ne-a întrebat dacă vreun specialist a văzut alunița.

În afară de consultul de la naștere, nu mai făcusem niciunul și ne-a sfătuit să mai cerem o părere. Ne-a pus pe gânduri și am început să căutăm un specialist. Așa am ajuns la București, la cabinetul particular al unui medic dermatolog.

Până la acel moment nu știam prea multe și credeam că o aluniță e doar o aluniță. Dar nu era așa. Era o regulă ABCDE- asimetrie, bordură, culoare, diametru și evoluție- foarte importantă, de care trebuia să ținem cont. Consultația a arătat că nu aveam de ce să ne facem probleme, nu prezenta niciun risc, dar exista posibilitatea ca, odată cu transformările hormonale ce au loc în timpul dezvoltării, alunița să se mărească în dimensiune, să crească păr pe ea. Nu doream așa ceva, era într-un loc prea vizibil, pe față, și am discutam despre modul de extirpare.

Trebuiau două operații - una de extragere și una estetică, dar după vârsta de 10 ani, pentru a suporta anestezia generală. Până atunci puteam doar să pozăm periodic alunița și să revenim la consult pentru a se vedea evoluția.

Ne avertizase de situația în care te-ai fi zgâriat accidental și ar fi curs sânge să ne prezentăm de urgență pentru extirpare. Nu a fost cazul. Tu aveai mare grijă să nu te lovești iar noi te

protejam de soare, vânt și ger cu cremă cu protecție 100% .

Până la operație nu ai prezentat vreo modificare, creștea odată cu fața într-un ritm normal. Prima vizită la medicul dermatolog, a fost și primul tău drum în București.

După consultație, am mers prin împrejurimi să mâncăm și apoi ne gândeam să plecăm. Eram cu mașina și nu doream să ne apuce seara pe drum. Dar tu te-ai oprit în mijlocul trotuarului, ți-ai pus mâinile în șold și ne-ai zis: ,,Arătați-mi, măi, și mie Bucureștiul ăsta! Ce!? Ăsta e Bucureștiul?” Ne-am uitat în jurul nostru și am văzut doar blocuri; nu era nimic mai mult decât ce vedeai și acasă- parcare, blocuri, străzi. Aveai dreptate! Bucureștiul era mult mai mult!

Primul drum a fost spre metrou. L-am luat, fără să avem o direcție anume. Erai foarte atentă la tot ce era în jur, ca și cum doreai să surprinzi orice detaliu. Nu spuneai nimic, nu întrebai nimic, ci doar te uitai. Noi te priveam și nu îndrăzneam să te deranjăm din starea ta. Capul ți se mișca când la stânga când la dreapta. Tati era exact în fața ta și i-ai spus: ,,Dă-te măi, că nu văd!.” Te uitai pe geam și doreai să vezi afară. Nu înțelegeai pe unde merge metroul și erai fascinată și ți-am explicat.

Am luat-o la pas prin oraș, Tu mergeai în fața noastră iar noi te urmam. Unde te opreai tu, acolo ne opream și noi. Te uitai la oamenii care treceau pe lângă tine, de parcă era prima oară când îi vedeai, și-ți dădeai căpușorul pe spate  pentru a cuprinde cu privirea clădirile înalte. La un moment dat te-am întrebat dacă îți place și ai răspuns- ,,Mdaa!”. Atât doar și nu foarte entuziasmată. Un ”mda” scurt.

Ne-am oprit să mâncăm într-o locație care nu ți-a plăcut și am plecat. A doua locație a fost pe gustul tău, avea oglinzi mari, deci ,,era cu luci” și mai mult, te puteai privi în ele. Am fost convinsă de cum am intrat că îți va plăcea.

 Acasă nu cred că a rămas persoană căreia să nu-i povestești cum ai mers cu ”trenul ăla pe sub pământ”, ce clădiri înalte sunt și cât de mari erau oglinzile acolo unde ai mâncat...

Modul cum reacționai când erai uimită sau îți plăcea ceva, ne-a adus mereu zâmbetul pe față, iar spontaneitatea și sinceritatea ta nu a încetat niciodată să ne uimească. 

                                                                                rămâi aproape

Eu vreau să mă fac coforeză!

 

Când aveam treabă, te învârteai pe lângă mine ca un titirez, să-ți dau să faci și tu ceva, și până nu-ți găseam o ocupație, nu mă lăsai în pace. Când spălam  rufe îți dădeam și ție un lighean mic cu apă caldă și câteva batiste pentru a le spăla, și-ți spuneam: ,,mă ajuți foarte mult dacă le speli”. Așa am făcut într-o zi, când ți l-am dus în sufragerie. Nu aveam loc amândouă în baie.

Mi-am terminat treaba și am venit la tine să văd ce faci. Erai în mijlocul camerei, cu mâinile în șold și te uitai în jurul tău ca și cum căutai ceva. Lângă lighean erau ceasul deșteptător și telecomanda de la televizor. Ude. ,,Le-am spălat, măi! Erau murdare!”, mi-ai spus anticipând întrebarea din ochii mei. Am desfăcut telecomanda și ceasul, cât am putut, le-am pus pe balcon să se usuce și curios, au mers în continuare.

Am avut multe astfel de momente...Unele au fost din inițiativa ta, altele, din a noastră, dar am mers mereu pe ideea că fiecare să facă așa cum crede el că îi este mai bine.

Am cumpărat pentru tine o măsuță pentru pat, albă, care se plia, pe care îți puneam mâncarea atunci când te uitai la desene animate din pat. Și mie îmi place ca seara, când mă urc în pat să văd un film, să mănânc ceva, o fructă, un biscuit. Spun că savurez mai multe plăceri în același timp și nu mă simt deloc vinovată.

Nouă ne era bine, ție ți-era bine, și ai mâncat pe acea măsuță, nu numai cât ai fost la cămin ci toată școala generală și de câteva ori, mai mult ca să te alinți, și în liceu. Ai mai răsturnat măsuța sau ai făcut mizerie în pat, și noi am făcut-o. Curățam și gata. Nu era nimic grav.

Chiar dacă erai micuță, observam la tine că, pe zi ce trecea, erai mult mai atentă la cum te îmbrăcai sau cum arătai. Câteva remarci ale mele despre ce se asortează sau nu la un anumit lucru, au fost suficiente pentru a nu mai ieși din casă dacă nu te declarai mulțumită în fața oglinzii de cum erai îmbrăcată și obligatoriu asortată.

Aveai părul scurt, pe atunci, dar tot stăteai minute bune în fața oglinzii și ți-l aranjai.

La vârsta de un an și un pic, am făcut greșeala să ne luăm după cei din jur, și te-am tuns zero. Ni se spunea că așa ți se va îndesi părul. Te-am tuns, și țin minte că erai la Tati în brațe când te-ai văzut în oglindă, ți-ai pus mânuțele pe cap și ai zis ,,pă`, pă`” iar apoi ai atins părul lui. Observaseși că nu mai aveai păr. Ne-a părut rău, și nu am mai repetat greșeala. Și nici vorbă de îndesitul părului. Ți-a rămas la fel.

Îmi aduc aminte de prima ta vizită la coafor. Îți explicasem cum o doamnă îți va aranja părul frumos și elegant, iar aceste două cuvinte au fost suficiente pentru a-ți trezi interesul. Erai nerăbdătoare să ajungi în locul în care intrau ,,oamenii mari” și după felul cum ai privit în jur când ai intrat, se vedea că te simțeai importantă. Fiind micuță, ți s-a pus un scăunel mai mic pe scaunul mare, așa erai mai ridicată și te puteai privi în oglindă. Era exact ceea ce îți plăcea.

 Și cum părul tău era foarte greu de ,,stăpânit”, a durat cam mult, dar nu te-ai plâns. Înțelegeam din purtarea ta că erai mulțumită, altfel ai fi spus.

Acasă m-ai întrebat: ,,Cum o cheamă pe tanti care m-a tuns?” ” Sincer nu știu…Tanti coafeza!”, am zis și eu.  Chiar nu știam cum o chema. Ne oprisem la prima persoană care nu avea  nicio clientă, și nu am avut preferințe. Nu înțelegeam de ce era important pentru tine să știi cum o cheamă, dar următoarea ta frază m-a lămurit:

”Când voi fi mare, și eu vreau să mă fac coforeză!”- ai spus pe un ton hotărât.

,,Coafeză!”- te-am corectat. ,,Coafeză!”- ai spus și tu, ca și cum îmi făceai un favor, și era mai puțin important dacă era ,,coafeză” sau ”coforeză”.

Nu știu cât de departe era pentru tine ,,când voi fi mare” pentru că ai devenit din acea zi coafeza păpușilor tale- spălat, tuns și vopsit cu carioci.

Mult timp, favoritele tale au fost păpușile Barbie pentru că le puteai coafa, erau elegante și aveau mai multe seturi de îmbrăcăminte. Nu pierdeai nicio reclamă de la televizor cu ele. Puține jucării rămâneau intacte pentru mai mult timp. Nu le spărgeai, nu le stricai ci voiai să știi cum sunt făcute. Erai doar curioasă. Le desfăceai, bucată cu bucată, apoi le montai la loc sau făceai altele noi, după imaginația ta, îți priveai rezultatul și spuneai: ”Acum e mai frumoasă!”

 Apoi, le așezai una lângă alta și urmau acele momente de o inocență și puritate, cum numai un copil le poate produce- dădeai viață jucăriilor: vorbeai cu ele. Nu știai ce e o piesă de teatru, dar asta făceai în acele momente, jucai o piesa de teatru. Ce mă fascina la jocul tău era modul cum îți schimbai vocea în funcție de jucăria pe care o interpretai și-i dădeai emoție: dacă erai prințesă, vorbeai duios și lin, iar dacă erai un monstruleț sau vrăjitor, îți îngroșai vocea și tot corpul tău se încorda. Apoi urma cântatul, iar eu îmi spuneam ,,gata cu liniștea din casă”. Urma vacarmul.

Aveai mai multe jucării pian cu baterii, în formă de măr, pară, minge și le puneai să cânte independent, toate de-odată. Indiferent de anotimp, auzeam pe repeat melodia „jingle bells.” Cântau jucăriile, cântai și tu. Le mai luam bateriile, dar învățaseși să le iei de la alte jucării și le puneai la loc.

Furby avea un loc special în inima ta, nu pentru că era adus de Tati, ca majoritatea jucăriilor, ci pentru că era ca un mic monstruleț și ți se părea tare frumos. Eu îl vedeam urât, și când îți spuneam, mă contraziceai: „Ba nu! E frumos!” Furby se dădea peste cap, îți spunea că te iubește și îți dădea un pupic, iar tu îi răspundeai la fel.

Dar nu toate jucăriile ți-au plăcut.

Abia apăruse în magazine păpușa Chucky și Tati ți-a cumpărat-o. Nu ne-am gândit nicio clipă că te va înspăimânta, mai ales că nu știai povestea păpușii sau că e un film cu ea. Credeam că va fi pentru tine o nouă jucărie.

O găseam mereu întoarsă cu fața la geam, astfel încât păpușa era mereu cu spatele și tu nu îi vedeai fața. Tu nu făceai nimic la voia întâmplării, trebuia să fie un motiv de o așezai mereu așa. Te-am întrebat și mi-ai spus că te sperie. Am aruncat-o imediat.

 Îți plăceau jucăriile, dar nu doream să rămâi numai la joaca cu păpușile. Aveai în tine o dorință mare de a ști, a vedea, a înțelege.

Cărțile de colorat nu ți-au plăcut, te-au plictisit repede și am început să caut altceva. Așa ai început să înveți să faci liniuțe, să observi și să încercuiești, să găsești diferențe între figuri, să ne jucăm cu literele și cuvintele, să vorbești corect, când și cum trebuia.

Eu nu ți-am citit mult timp povești,  doar până pe la trei ani. Pe atunci spuneam că timpul e de vină, că aș vrea să am mai mult timp să o pot face. Așa gândeam atunci, și foloseam nu cea mai banală, ci cea mai proastă scuză posibilă. Ce mă oprea să nu am timp? Ce mă ținea să mă opresc, 10-20 de minute din vârtejul vieții, pentru clipe de nemaiîntâlnit? Acum știu, că doar eu!

Am compensat, spun eu, prin cumpărarea casetelor cu povești, tot ce găseam și ai ascultat toate poveștile copilăriei. Stăteai cuminte pe canapea în sufragerie, îți puneam o casetă audio, și nu te mișcai până nu se termina povestea. Apoi o discutam împreună: îți puneam întrebări și te lăsăm să o povestești, doream să știu ce  ți-a plăcut sau ce nu ți-a plăcut.

Vorbeam mult amândouă și mereu îți explicam ce nu înțelegeai, mereu ți-am răspuns la întrebări, dându-ți răspunsuri pentru vârsta ta, și niciodată nu te-am oprit cu expresii ca ”Ești prea mică! O să afli când vei fi mai mare!”. Pentru că o întrebare rămâne o întrebare, indiferent de vârsta pe care o ai atunci când o pui, iar dacă primești răspunsul mai târziu, și nu atunci când o ai, s-ar putea să fie prea târziu pentru a ști.

O anumită poveste am refuzat să ți-o mai citesc, atunci când o făceam. Nu îmi aduc aminte cum se numea, cred că ”Dana și cățelul” dar nu sunt sigură: era despre un cățeluș care pleacă de acasă, unde îi era cald și bine, rătăcește multe zile pe străzi, nemâncat, ud, murdar, alungat de oameni și de alți căței. Într-un final își reîntâlnește stăpâna- pe Dana, și toată lumea era fericită. De fiecare dată când ți-o citeam, plângeai.

Prima dată am înțeles, dar când ți-am citit-o a doua oară, ai făcut la fel, ai plâns chiar dacă știai sfârșitul. Apoi, nu înțelegeam de ce, seri la rând, voiai tot povestea asta să ți-o citesc.

Insistai, promiteai că nu mai plângi și cedam. Dar făceai la fel.

Am ajuns să ascund cartea, să nu o mai vezi și după un timp nu ai mai adus vorba de ea. 

Credem că ai uitat-o, dar peste ani aveam să constat că niciodată tu nu uitaseși povestea. 

                                                                         rămâi aproape

De pat, de ușă, de perete!

 

Ți-a  plăcut mereu să primești cadouri și să mergi la cumpărături, indiferent de ce vârstă aveai. Era suficient să spun „azi mergem la cumpărături” și spuneai ,,da” de fiecare dată. Nu conta ce am fi luat atâta timp cât îți cumpăram și ție ceva, iar tu aveai grijă să se întâmple.

Mica ”șantajistă” din tine  începea cu: ”Ce mi-aș dori și euuu!” sau ”Dar altădată poți?”, ”Niciooodatăăă n-am avut/mâncat așa ceva!” Te uitai fix la mine,  iar dacă vedeai că nu schițez niciun gest că l-aș cumpăra, îl puneai la loc pe raft și  reveneai cu o figură bosumflată și resemnată. Atunci cedam. De multe ori te bănuiam că tu de fapt știai că o să cedez dacă te supărai.

Iar dacă scopul nostru era să cumpărăm un cadou cuiva, cu atât mai bine pentru tine. Cumpăram ,,la dublu”, altfel nu dădeai cadoul respectiv.

De ziua Roxanei (verișoara ta, cu doi ani mai mare)  am cumpărat două fuste de blugi, aceeași culoare, același model dar mărimi diferite; nu trebuia să fie nicio diferență între ele, ai fi observat-o imediat. Când am încercat să cumpăr numai una, ai spus clar că nu i-o dai- așa am inaugurat cumpăratul la dublu de ziua cuiva.

La noi în familie zilele de naștere ale voastre, ale copiilor, erau pentru copii și cu copii, adulții veneau, stăteau un pic și plecau. Era doar petrecerea voastră. Așa am făcut și atunci. Eu am stat cât am băut o cafea și am plecat, nu înainte de a-i ura nervi tari și multă răbdare Nicoletei, sora mea. Avea casa plină de copii, muzica la maxim și care mai de care dintre voi dorea mereu câte ceva. Tu ai rămas, urmând să te aducă seara acasă. Când ai venit, te-am întrebat: ”Cum a fost?”  ”Păăăăiii, m-am  lovit!”  ” Cum așa?” „Uite așa: ei mă împingeau, eu mă loveam!” ”Cum te loveai?” ”De pat, de ușă, de perete!”

La prima vedere părea că se dăduse o adevărată bătălie acolo, dat tu nu erai supărată. Trebuia să aflu amănunte. Când le-am aflat, am zâmbit: a fost o bătaie cu perne între cei mai mari, iar tu, fiind cea mai mică, te încurcai prin picioarele lor, iar ei te protejau și te dădeau într-o parte. Tu te dezechilibrai, ajungeai lângă pat, lângă ușă sau perete dar se mai întâmpla să te și lovești.

La acea vârstă, când povesteai ceva, o făceai într-un mod foarte serios, ca și cum era ceva de importanță vitală, iar cine nu era obișnuit cu acest mod al tău de a vorbi, putea trage repede concluzia greșită. Acolo fusese doar o joacă de copii.

Replicile tale din copilărie au rămas proverbiale pentru noi. De câte ori se întâmpla să avem vreo vânătaie la vedere, undeva pe corp, și eram întrebați unde ne-am lovit, răspunsul era: ”De pat, de ușă, de perete!” Iar dacă se întâmpla să auzim pe cineva că sughiță, îi spuneam: ”Două guri de voctă și mai multe guri de vin!”

Tot la o zi onomastică, de data asta a unui adult, ai prins momentul când nu era nimeni la masa festivă și ai golit din pahare. Nu mult dar suficient cât să începi să sughiți. Te-am întrebat ce ai băut. Ai răspuns clar și rar: ”Două guri de voctă și mai multe guri de vin! Hâc!”

Întotdeauna ai fost de o sinceritate debordantă. Spuneai exact așa cum s-a întâmplat, nu ascundeai nimic iar dacă te plângeai de ceva, însemna că undeva era o problemă. Niciodată nu te-ai plâns de nimicuri, nu erai mofturoasă și nici nu aveai toane. Din contră.

Tratai orice problemă la modul cel mai serios, chiar dacă erai mică.

 Într-o zi ai venit de la cămin și mi-ai spus că nu mai vrei să faci engleza; aveați activități opționale- engleza și balet, și le făceai pe amândouă. Inițial ți-au plăcut. Acasă reproduceai pașii și mișcările învățate numai pe o anumită muzică preferată- ”Anotimpurile” lui Vivaldi, iar cuvintele noi, pe care le învățai în engleză, le repetai în fața oglinzii.

Iar acum, nu numai că nu mai voiai să faci engleza, dar spuneai că domnu` e rău, și tu nu te mai duci la cămin. Motivul: țipase la tine pentru că nu ți-ai amintit cum se zice la ciocan în limba engleză.

Era prima dată când refuzai ceva foarte hotărâtă, și mi-am dat seama că nu era un moft. Am fost de acord cu tine, nu vei dori, nu vei face. I-am explicat doamnei educatoare problema, am rugat-o să nu te forțeze să faci în continuare engleza, să vorbească domnul respectiv pe un ton mai scăzut, și să luăm lucrurile încet-încet.

Știam din propria-mi experiență cu tine, că dacă ți se vorbește frumos și nu autoritar, dacă ți se explică de ce trebuie să faci un anumit lucru și nu ți se impune, tu asculți și înțelegi. Acceptai să fiu fermă cu tine, dar nu autoritară. Încercasem și eu să fiu autoritară cu tine dar mi-am reconsiderat total atitudinea când am văzut că nu rezolv nimic; ba din contra, te făceam să fii mai încăpățânată.

O perioadă nu ai mai făcut. Când ai reînceput, la una dintre ore, domnul profesor te-a numit ,,butterfly” și ai fost încântată. Acum doreai să te duci la ore dar nu doreai să vorbești. Refuzai și cu mine să rostești un cuvânt în engleză.

Am găsit un anunț în ziar, în care o tânără din Focșani, studentă în Anglia, era în vacanță acasă,  și oferea cursuri de engleză copiilor. Am contactat-o și ți-a plăcut de ea. Ați început cu jocuri, apoi ați trecut la cântecele și poezii. Acum te simțeai importantă- făceai engleza și acasă nu numai la cămin și încet, încet ai uitat de supărarea ta.

                                                            rămâi aproape

Prima serbare

 

Când ai avut prima ta serbare, eveniment mult așteptat de noi, agitația și nerăbdarea au atins cote maxime în familie și a redeșteptat în tine amintiri pe care le doream uitate.

Pentru serbare aveai  nevoie de o păpușă iar Tati a dorit să ți-o trimită el una. Nu a fost inspirată alegerea- păpușa avea o suzetă, pe care dacă i-o luai din guriță, începea să plângă. Plângea păpușa, plângeai și tu.

Tot el ți-a cumpărat costumația pentru serbare. Nu puteam să-i răpesc această bucurie, și l-am lăsat să o facă. Știam de ce a vrut să le aleagă el: dorea să simți la prima ta serbare că e cu tine, știa că te vei uita în oglindă, așa cum făceai de fiecare dată când aveai un lucru nou, te vei admira și vei spune: ”Tati mi-a cumpărat-o!”

Așa ai și făcut: ai defilat prin casă cu păpușa în brațe și te opreai în fața oglinzii pentru a-ți admira costumașul nou. În picioare aveai pantofiori roșii, de lac, cu ”luci”. Tot ce ți se cumpăra, de îmbrăcat și de încălțat, trebuiau să fie cu „luci”-așa ziceai, adică să lucească, să fie din lac sau să aibă paiete sau mărgele. Dacă ceva nu era „cu luci”, nu îți plăcea, deci nu se cumpăra.

Înainte de serbare nu ai arătat pic de agitație sau  nervozitate, dar când a început nu ai vrut să stai singură pe scenă și m-ai chemat lângă tine. Am venit și te-am luat în brațe. Așa am stat, toată serbarea cu tine, lângă scenă; plecai numai când aveai ceva de recitat sau de cântat, apoi reveneai de fiecare dată în brațele mele.

Momentul mult așteptat al serii, venirea lui Moș Crăciun nu ți-a produs mari emoții. Te-ai dus la el, ai așteptat cuminte să îți dea cadoul, ai spus „mulțumesc” și te-ai întors repede la mine. Nu te-ai uitat atunci la ce ai primit, doar când am ajuns acasă. Le-ai scos din plasă tacticos, una câte una - jucării, cărticică, dulciuri și apoi te-ai bucurat de fiecare.

Am înregistrat toată serbarea, așa cum de altfel ți-am filmat toate momentele importante până la 18 ani, iar Tati le vedea când venea acasă. Le vedea și le revedea cu lacrimi în ochi de fiecare dată.

În acele momente, îl lăsam singur, nu stăteam lângă el. Din când în când mă apropiam, îmi simțea prezența, și-l vedeam cum își ștergea ochii în grabă, nu pentru că se rușina să plângă, ci pentru a nu-mi arăta cât de greu îi era fără noi. Îl luam de mână și nu spuneam nimic iar tu ne ajutai să trecem peste moment- ziceai ceva, ori râdeai sau ne întrebai ceva, și ne concentram amândoi atenția asupra ta.

A venit întotdeauna acasă de sărbători, iar iarna, Crăciunul era cel care reunea. Bradul îl cumpăram pe ascuns, ca tu să nu îl vezi și îl duceam pe balcon. Noaptea îl băgam în casă, în sufragerie iar când te trezeai îți arătam surpriza Moșului. Îl împodobeați amândoi, iar tu nu te puteai hotărî care glob să fie pus primul, scoteai mai multe deodată și spuneai mereu același lucru: ”Ăsta!” Chiar dacă dura destul de mult, Tati îți făcea pe plac. De ce s-ar fi grăbit? Nu avea de ce.

Eu vă priveam din pragul ușii și nu interveneam. Aveam destulă treabă în bucătărie cu pregătirea mâncării, dar nu puteam să rezist să nu vă ,,spionez” puțin. Râsetele și glasurile voastre  mă chemau.

Ne făceam obiceiurile noastre și renunțam la unele vechi. Nu mai puneam bomboanele în brad, ci la baza lui, într-un coșuleț, ca tu să ajungi la ele. Nu uitam ce se întâmplase cu un an în urmă. Ai vrut să iei o bomboană din brad, că acolo le puneam, dar când ai tras de una, bradul a căzut peste tine. Era unul de aproape 2 metri, iar imaginea zilei a fost: tu în funduleț, bradul peste tine iar printre crengi, globuri, instalații și beteală răsărea capul tău ”luci”. 

Era amuzantă priveliștea, dar tu te-ai speriat.

 Tot sub brad, și tot noaptea puneam cadourile iar când le găseai a doua zi, țipai și săreai în sus de bucurie. Toată ziua vorbeai numai despre cadourile tale și ale noastre, pentru că da, ne dădeam și noi între noi cadouri, ascunse în prealabil pe unde puteam prin casă, pentru a nu fi găsite de celălalt.

Și cum nu puteam lipsi de la magia Crăciunului în stradă, așteptam ca afară să se întunece, ne pregăteam și plecam. Cu greu te hotăram să te îmbraci mai gros, să ții fularul la guriță sau să îți iei mănușile. Nu-ți plăcea să ai prea multe pe tine, pe motiv că ,,sunt prea grele”.

Pe stradă erai fascinată de fiecare instalație și beculeț, te opreai la fiecare vitrină împodobită din drumul nostru și până nu admirai și nu te minunai de ce vedeai, nu plecai. Noi nu te grăbeam, ci așteptam să spui tu ,,gata!” și porneam mai departe.  Mergeai în fața noastră ca un mic ursuleț, legănându-te când într-o parte, când în alta și te vedeam, dar mă făceam că nu, cum îți scoteai mănușile și-ți trăgeai fularul sub bărbie.

În parcul orașului erau amenajate diferite scene din povești, și încercai să ghicești personajele iar când nu reușeai te ajutam noi dacă știam. De unele nici nu auzisem dar bănuiam că sunt personaje din povești moderne și improvizam. În fața oglinzilor care deformează, niciunul din noi trei nu a rezistat tentației de a se mai strâmba puțin, de parcă nu era destul cât de caraghios cum ne arătau.

Mâncam celebra vată de zahăr pe băț și mărul glazurat și făceam nelipsita poză, din fiecare an, cu Moș Crăciun.   

Era ceva ce se întâmpla o singură dată în an și te plimbam cu săniuța dacă aveam norocul să ningă. Urma apoi omul de zăpadă și bătaia cu bulgări. 

 

                               rămâi aproape