Sigur! Ție nimic nu-ți place!

 

Creșteai și mulțumeam lui Dumnezeu pentru cum creșteai și te bucurai. Ținea doar de tine să fii fericită și să trăiești frumos. Iar noi eram acolo, lângă tine și eram mulțumiți și fericiți în toate.

Tu erai cea care avea nemulțumiri, în ceea ce te privea. Îți spuneam că mânii pe Dumnezeu, pentru că ți-a dat așa de multe, și că perfecțiunea ar trebui să te sperie.

 Erai nemulțumită de felul cum arătai, nu-ți plăcea niciodată cum îți stătea părul pe care, indiferent de cum îl aranjai tot nu-ți plăcea, că aveai fața prea ovală, că erai prea grasă sau că nu aveai sâni. Coafeza noastră încerca mereu să te mulțumească cu fel de fel de coafuri: îți întindea părul, îți făcea un permanent ușor sau îți schimba culoarea.

Pe moment îți plăcea, dar când ajungeai acasă te răzgândeai. Nu-ți mai plăcea și găseai singură altă soluție: îl strângeai într-o coadă pe care o înfășurai apoi într-un coc și înfigeai în el tot ce găseai la îndemână. Odată ai pus un creion colorat. Îl botezasem ,,celebrul coc” și îți admiram curajul de a ieși din casă cu un creion în păr. Dar acel coc simplu te mulțumea pe deplin.

După multe răzgândiri ai ajuns la concluzia că ,,părul permanent e nașpa” și că a-ți pune moațe sau bigudiuri era o soluție mult mai bună. Nu înțelegeam de ce te chinuiai să dormi cu toate astea în cap, dar era treaba ta.

În urmă cu câteva luni, mai făcuseși un experiment: ți-ai tăiat singură bretonul și pentru o perioada a trebuit să te suporți așa ciuntită cum erai. Nu părul te deranja acum cel mai tare ci faptul că nu mai aveai bretonul sub care îți ascundeai semnele de bună purtare din copilărie pe care le aveai pe frunte. Ți-ai spart capul de două ori iar semnele erau acolo ca nu cumva să uiți.

Erai hotărâtă ca într-o zi, când vei fi pe banii tăi, să-ți faci mărire de sâni. Eu eram sigură că vei rămâne doar la stadiul de dorință și că nu o vei pune niciodată în practică. Îți era prea frică de sânge și de operații ca să o faci. Iar când ai mai văzut și un reportaj despre cum se fac implanturile, nu ți-a mai trebuit.

Începeai să-ți creezi un stil vestimentar al tău. Până acum tot copiaseși stilul altor persoane, de la machiaj și coafură până la magazinul preferat, de parcă erai în competiție cu ele. Te supărai când îți spuneam că erai o ,,copie nereușită a lui X”. Prea multe accesorii, prea multe culori, cam prea multe din toate, îți spuneam. Când îmi cereai părerea la felul cum te îmbrăcai iar dacă ce auzeai nu-ți convenea, îmi dădeai mereu aceeași replică: ,,Sigur! Ție nimic nu-ți place!” ,,Nu mă mai întreba dacă nu ești în stare să suporți răspunsul!”, replicam.

Dar băgai la cap ce-ți spuneam pentru că te duceai în camera ta și schimbai ceva, nu total, dar schimbai ceva. Reveneai și întrebai: ,,Acum e bine!?” Chiar dacă nu era, îți spuneam că da. Nu forțam nota. Doream să te pui pe tine în valoare, să vezi cât ești de frumoasă și să te iubești așa cum erai, cu toate imperfecțiunile tale care te făceau unică.

Iar atunci când reușeai asta, erai mulțumită și tu de ce vedeai și spuneai, ridicând sprânceana și zâmbind ștrengar: ,,Îți place!!?? Eii, eii!! Îți placeee!!??”

Ai început să alergi seara pe-afară și ți-ai făcut abonament la o sală de fitness.

Pe hol avem o oglindă mare iar în fața ei îți dădeai seama de ce ,,imperfecțiuni” aveai; nu știu ce vedeai că după mine nu era nimic nelalocul lui. Acolo făceai parada modei, cântai și dansai. Tati te șicana desc cu ,,am să mut oglinda asta”, iar tu te revoltai: ,,să nu care cumva să îndrăznești, tati!”

Încet, încet marca sau eticheta produsului au încetau să mai fie așa de importante. Ai început să ții cont de preț și dacă ceva costa prea mult, făceai repede calculul de câte ai fi putut cumpăra de banii aceia.

Singurul accesoriu la care nu doreai să renunți era telefonul tău roz. Iar când s-a stricat a trebuit să căutăm altul, exact la fel.

 Îți plăcea tare mult la cumpărături și mergeam împreună, colindam toate magazinele dar greu te hotărai până-ți cumpărai ceva. Trebuia să am multă, multă răbdare.

Degeaba te rugam să te duci singură și să mă lași pe mine acasă. Oricum îți luai ceea ce-ți plăcea, dar nu, trebuia să mă iei și pe mine. Renunțasem de ani buni în a mai hotărî ce să-ți cumperi, cred că erai prin clasa a V-a, a VI-a, pentru că observasem că un lucru nedorit de tine, dar cumpărat de mine stătea în șifonier, neîmbrăcat. Erau bani cheltuiți degeaba, așa că am renunțat.

Dacă era și Tati cu noi, el nu rezista prea mult și ne abandona pur și simplu după cel mult o oră de căutări: ,,Dar nu mai bine vă las eu pe amândouă să vă uitați cât vreți, și eu mă duc acasă?! Când terminați, dați telefon și vă aștept cu masa pusă”. Știa el ce știa! Mă purtai prin magazine ore întregi fără să te plictisești. Eu nu văd nicio plăcere în colindarea magazinelor. Mereu am intrat în ele numai dacă doream să cumpăr ceva, și de regulă la ”punct ochit, punct lovit”.

Se întâmpla și să-ți cumperi ceva, ca mai apoi acasă, să te răzgândești. Nu-ți mai plăcea. Aici te înțelegeam perfect pentru că și eu o făceam destul de des. Cum mai înțelegeam și acele momente, în care te pregăteai să pleci undeva, te uitai în șifonier și te-apuca deznădejdea în fața lui: ”Eu cu ce mă îmbrac? Nu am cu ce!!...Nu mă mai duc!”

La aceste cuvinte, Tati replica: ”Seamănă cu tine!” ”Normal, că e fata mea!”, răspundeam.

Uneori glumeam și spuneam că sigur te-au schimbat la maternitate când te-am născut pentru că nu semeni cu mine, dar tu mă contraziceai cu argumente: ,,Da mă, da, semăn cu Tati, dar de la tine am semnele”.

Când vorbeai de semne te referai la alunița pe care eu o am pe tâmplă stângă și la cea pe care tu ai avut-o pe năsuc. Pe spate și la ceafă am câte un semn din naștere, și le-ai moștenit și tu. Da, aveai dreptate. Semănai la fizic cu Tati, dar mai aveai de la mine firea și temperamentul meu, mult, mult îmbunătățite la tine.

Tu, erai optimista casei, mereu deschisă la nou, și căreia nimic nu i se părea imposibil.

,,De ce nu!?”, era răspunsul și atitudinea ta de acceptare a noului. Te împrieteneai foarte ușor și de la început vedeai numai partea bună a unei persoane. Titulatura de ,,e prietenul/prietena meu/mea”, după mine, o acordai prea repede. Apoi urma descoperirea și înțelegerea firii acelei persoane. Tu nu judecai comportamente față de alții ci doar un comportament vis-a-vis de tine și așteptai ca și ceilalți să facă la fel. Luai omul așa cum era.

Tati era pesimistul casei. La el primul cuvânt era ,,nu” și așa dădea naștere uneori la  adevărate polemici între noi trei, în urma căreia, mereu, ,,nu”-ul se transforma în ,,da”.

Era sceptic din prima clipa în privința altei persoane, nu judeca omul dar nici nu se lansa în elogii aduse acestuia. Mi-aduc aminte cum, la o plimbare în trei, ne-a oprit un tânăr care ne-a spus o poveste tristă, cum nu are bani să ia trenul și de doua zile doarme pe scări și nu prea a mâncat, etc. Amândouă ne uitam la Tati și-l îndemnam din priviri să îi dea băiatul un ban. Convins de privirile noastre i-a dat, puțin după părerea noastră. I-am reproșat amândouă că a fost zgârcit, dar el ne-a spus: ”Ați văzut cumva că are hainele șifonate? Ați văzut că e proaspăt bărbierit!? A mințit de la început până la sfârșit!”

I-am cam dat dreptate și mare ne-a fost mirarea când l-am văzut câteva minute mai târziu, intrând într-un bar. Tati jubila: ”Ce v-am zis!” Niciuna n-a zis nimic, după câte îl bodogănisem amândouă că e zgârcit.

Eu nici nu accept, nici nu refuz persoane noi în viața mea. Le țin doar la distanță. Îmi trebuie timp pentru a accepta pe cineva dar nici nu-l las să se apropie până nu sunt eu convinsă de asta. Iar apropierea e și ea cu anumite limite. Tu îmi spuneai mereu că sunt conservatoare. Dacă a fi conservatoare înseamnă a nu lăsa pe cineva, indiferent că e din familie sau prieten, să-mi invadeze intimitatea și casa mea, da sunt conservatoare. Nu-mi plac discuțiile în care se expun lucruri intime, îmi plac limitele puse peste care să nu se treacă și am așteptări de la acea persoană, chiar dacă știu că nu ar trebui să am.

Băieții de la gară

 

De 8 martie am avut parte de o altă surpriză. Cred că era în jur de 6-7 seara, când mi-ai spus că vei avea musafiri. ”Ok!”, am spus. Urma că eu să îl țin pe Lucky în dormitor iar voi să stați în sufragerie. Lucky era mereu agitat și nu prea primitor când venea o persoană străină, și de aceea îl închideam într-o cameră. Și au venit. Era un grup 4-5 băieți împreună cu una din prietenele tale. Aveau în brațe două buchete cu flori, unul pentru tine și unul pentru mine.

Nu m-am așteptat la așa ceva, și am fost plăcut surprinsă. Mă uitam la ei și încercam să le văd fețele, așa de înalți erau. Îmbrăcați toți la cămașă și sacou, eleganți și frumoși, răspândeau în jurul lor miros de parfum fin. Apoi, unul dintre ei, mi-a cerut permisiunea, chiar așa a spus-,,Vă cerem permisiunea să o luăm pe Andreea în oraș. Nu va întârzia mult și o aducem noi acasă”.  Am fost de acord.

Mi-au produs o bună impresie și mi-au oferit siguranță în ceea ce te privea. Nu știu de ce, dar am simțit că vei fi în siguranță cu ei. De-asta am acceptat.

În puținele minute în care am stat împreună, am văzut un grup de tineri frumoși și manierați, extrem de politicoși și negălăgioși. Comportarea lor a contat foarte mult pentru mine.

De câte ori cunosc pe cineva, contează foarte mult prima impresie: modul cum se prezintă, cum vorbește, tonul folosit, cum privește sau pur și simplu cum se așază pe scaun sau fotoliu. Îmi spun că prima impresie este rezultatul instinctului care rar se întâmplă să greșească pentru că este nefiltrat de mintea umană, e pur și simplu ce simte inima. Poate greșesc dând o mare importanță la ceva ce pentru alții sunt nimicuri, dar așa sunt eu; pentru mine sunt importante. Se poate să plac pe cineva la prima vedere dar se întâmplă și să nu plac, fără să știu de ce. Iar pe ei i-am plăcut.

În seara aceea ai bătut recordul la îmbrăcat și aranjat. Ați ieșit din casă râzând iar eu m-am uitat mult timp după voi. Abia așteptam să vorbesc cu Tati. Din acel moment, i-am botezat ,,băieții de la gară” pentru că locuiau toți în Cartierul de lângă gara orașului.  

Jurământul clubului LP-2007

 

Te-ai hotărât că era timpul să te canalizezi pe anumite materii și numai la ele să mergi la olimpiade și concursuri. Deocamdată știai sigur că doreai să faci matematică, și lucrai de parcă nimic altceva nu mai exista în afară de ea. Umpleai zeci de caiete și lucrai din mai multe culegeri deodată. Era un mod de relaxare pentru tine. Nu conta dacă erai în timpul școlii sau erai în vacanță. Tu lucrai. Tot timpul doreai să faci ceva. În vacanțe mă exasperai zilnic, cu întrebarea: ”Și eu ce fac acum?!” Iar dacă ți se părea că  pierduseși timpul și că nu făcuseși mare lucru în ziua aceea, găseai și cauza: ”Singurul meu neuron a intrat în vacanță.”

La auzul cuvântului ”vacanță” îmi spuneam că gata, de azi va fi mai multă ordine pe biroul tău. Da de unde! Pentru că nu peste mult timp te auzeam spunând: ,,Gata cu joaca, acum trecem la lucruri serioase”. Și treceai. Stăteai cu orele iar la birou și făceai probleme. 

 Te-ai dus la Concursul interjudețean de matematică și informatică Unirea, Concursul european de matematică aplicată Cangurul și Olimpiada județeană de matematică unde ai luat premiul III. Nu erai dezamăgită de premiul tău, ci recunoșteai că Marius și Andrei sunt ,,mult mai buni” decât tine. Marius era un coleg nou, venea tot de la școala ta generală, dar de la o clasă paralelă, și cum aveați aceeași pasiune, matematica, ați devenit buni prieteni și era nelipsit din cercul tău.

Acum, la liceu, erai mult mai riguroasă cu timpul tău. Dar chiar și cu volumul mare de lucru, rar te apuca ora 21.00 făcând lecții. Vinerea era ziua ta de relaxare totală, nu făceai nimic pentru școală iar seara ieșeai cu grupul tău la un club sau discotecă. Sâmbăta îți puneai pe birou toate materiile, și le luai pe rând, începând cu cele pe care le aveai lunea- învățat și scris, iar seara îți aparținea. Duminica continuai cu teancul de cărți și caiete de pe biroul tău, apoi ieșeai în oraș dar veneai mai devreme acasă, în jur de ora 20.00-21.00. Iar în cursul săptămânii, ieșitul în oraș era exclus. Știai mereu ce aveai de făcut și urmai un program bine stabilit de tine, încât aveai timp pentru tot ce  doreai să faci, și școală și distracție. Niciuna nu o afecta pe cealaltă și nu aveam de ce să îți pun bariere.

De multe ori mă ofeream să te ajut cu câte ceva, conspectat, căutat diverse materiale pentru ce aveai de făcut, dar mă refuzai ferm: ,,Dacă omul nu ți-a cerul ajutorul, lasă-l în pace!” sau cu „Lasă-mă pe mine să mă dau cu capul dacă e cazul !” Și te lăsam.

Eu nu doream decât să îți fie mai ușor, dar m-ai învățat că ajutorul trebuie dat atunci când ți se cere, altfel poate deranja. Iar eu atunci te deranjam.

  Pentru prima dată, mi-ai spus clar și fără ezitări că-ți place un anumit băiat. Și erai foarte serioasă când ai făcut-o, iar tonul tău a fost acela pe care îl foloseai când spuneai că treci la  ”lucruri serioase”.

Aveam toate simțurile în alertă.

Mi-ai spus că e vărul prietenei și colegei tale, nu e coleg de liceu și nu e nici din Focșani, ci din apropiere. Uf, mi-am spus, bine că nu e din oraș, deci nu o să vă vedeți des, cel mult la sfârșit de săptămână. Simțeam că pot să suport mai ușor noua ta ipostază, cea de adolescentă îndrăgostită. Când vorbeai de el aveai o anumită luminiță care strălucea în ochii tăi, vocea ta căpăta anumite inflexiuni iar mimica feței era de visătoare. Îmi arătai fotografii cu el, îmi cereai părerea dar nu o așteptai neapărat, că tot tu răspundeai: ,,Nu-i așa că e frumușel?! Are figură de șmecheraș!” Era într-adevăr frumușel. Tot era bine că nu continuai cu elogii la adresa lui, de cel mai și cel mai.

Trebuia să vorbesc cât mai puțin și să te observ mai mult ca de obicei. Aveai, dacă pot să spun așa, ”carte albă” din partea noastră până în momentul în care am fi observat ceva în neregulă. Știai că încrederea este un privilegiu acordat, nu pe bucăți ci în totalitate dar care poate fi oricând ridicat. Așteptam să văd dacă starea ta de visare persistă 24h din 24h, dacă îți afecta sau nu școala ori relațiile dintre noi. Nu am văzut nimic care să mă neliniștească și mă bucuram că puteai separa lucrurile. Înțelegeam perfect starea ta și niciodată nu mi-a fost teamă de momentul în care tu aveai să te îndrăgostești. Era ceva firesc, prin care trecuseră, dacă au avut norocul, milioane de oameni la vârsta ta. Teama mea a fost mereu alta: cum vei ieși din această experiență, cum o vei trăi și cum o vei înțelege. Poate că tu atunci te vedeai cu acel băiat pe vecie, dar eu știam că viața mai avea multe de spus.

Și cum nu erai singura îndrăgostită din grupul tău, împreună cu Alika și Oana, ați făcut un club al vostru intitulat ,,Love Power-LP”:

                                   Jurământul clubului LP

Jur pe onoarea mea de LP-ist să fiu mereu îndrăgostit, să nu las pe cineva să îmi fure aproapele, să nu mă las umilit(ă) și să îmi ajut confrații din clubul LP. În urma ritualului am fost admis(ă) în club și promit să respect jurământul.

Semnat : Alika, Andreea, Oana

 Urma să fie ziua lui de naștere iar tu doreai tare mult să te duci. Problema era că o făcea în orașul natal, la vreo 30 de km de noi iar asta dădea naștere la câteva complicații: cum ajungi, cum vii înapoi, unde stai, pentru că îmi spuneai că era vorba de o zi și o noapte. Dacă ar fi fost Tati acasă, nu ar fi fost nicio problemă, te-ar fi dus și adus el. Dar așa mi se părea destul de complicat. Și unde mai pui că nici măcar nu-l cunoșteam pe băiat.

De un lucru eram sigură, nu eram de acord să rămâi la familia lui, după petrecere. Înțelegeam eu multe dar asta nu. Soluția a venit de la verișoara lui: urma să stai la familia ei.

Am fost de acord numai după ce am vorbit cu părinții acesteia, să fiu sigură că sunt de acord cu asta și că nu deranjezi. Bun, se rezolvase o problemă dar rămânea cum ajungi acolo și cum te întorci. Și bineînțeles, doream să cunosc și eu băiatul respectiv, personal, nu numai din poze.

Ați stabilit, voi, tinerii când să vină, și în ziua respectivă îl așteptam. A venit însoțit de verișoara lui. Tu erai tare emoționată. Era prima dată când venea un băiat acasă la noi, și venea să ceară permisiunea ca tu să mergi la ziua lui. Mă abțineam să fiu serioasă, pentru că era și o parte amuzantă, de parcă se venea la pețit. El părea puțin intimidat de mine și de întreaga situație dar mi-a plăcut că nu s-a pierdut cu firea. Mi-a explicat că dorește mult ca tu să fii la ziua lui, și pentru asta a vorbit cu părinții săi care îți vor asigura transportul până la ei acasă- va veni o mașină să te ia, iar a două zi, te va aduce înapoi. Deci toate probleme ridicate de mine erau rezolvate și nu aveam de ce să refuz. Ați răsuflat ușurați toți trei când v-am spus că nu-mi mai rămâne decât să vă urez ”petrecere frumoasă”.

Rămânea acum să-l pun la curent pe Tati cu ultimele noutăți. A fi un băiat prezent în viața ta, era o noutate și pentru el. Punea multe întrebări și  pe măsură ce primea răspunsurile, părea că se relaxează. Spun părea, pentru că știam că va rămâne încordat toată perioada în care tu aveai să fii plecată, și numai când reveneai acasă, se relaxa. Discuția am purtat-o în prezența ta și aproape tot timpul, Tati te-a privit fix, numai pe tine. Te vedea cât erai de exaltată și a început să zâmbească. ”Tu știi că eu am încredere în tine!”, ți-a spus.

Iar eu eram sigură că o să te sune, să te audă spunând că totul e ”ok” ca mai apoi să te îmbrățișeze virtual și să-ți ureze ”petrecere frumoasă. Așa făcea de fiecare dată când plecai pe undeva. Nu te bătea la cap, doar dorea să te audă.

There is magic everywhere, if you know where to look

 

There is magic everywhere, if you know where to look..

Vreau să privesc alături de tine cum ne maturizăm. Căci asta e! Ne maturizăm! Ne dorim ceva! Obținem acel lucru cu greu și-apoi vrem mai mult. Și, la urma urmei de ce nu? Merităm!!! Suportăm vorbe atât de dulci, care se transformă în minciuni UȘOR! Privim oameni cugetați care fac fapte Necugetate!

 Iubim, dar în tăcere. Iubim pe altcineva și-i neglijăm pe cei importanți. Îi neglijăm pe cei care ne salută, chiar dacă nu-i salutăm, îi neglijăm pe cei ce țin la noi. E ca o provocare! Și de fapt întreaga viață e o provocare. Faci ce vrei cu viața ta. Și nu trebuie să-mi demonstrezi mie, sau altcuiva, ci ție, ființei tale calculate, perfecte...în această imperfecțiune a vieții!!! Ne cunoaștem de mult (11 ani) și nu știu dacă am ,,trăit” atât de mult cu tine, cât cu ajutorul tău. Căci asta contează cel mai mult! Nu blugi de la IXI, nu facturi enorme la telefon - ci ajutorul.(…)ajutorul de a mă susține sau critica atunci când am nevoie.(…)

M-am săturat! Dar mă prefac! Toți ne prefacem că trăim într-o lume perfectă cu oameni perfecți cu care ne înțelegem de minune. Nu sunt perfectă. Nici tu nu ești. Însă drumul spre perfecțiune ne face să ne simțim cât mai aproape de ea.

Îți sunt datoare ! Aș vinde tot ce am de 3 ori ca să te răsplătesc, da` nu am de unde. Nu am dolari în conturi, și nici părinții nu au.

 Nu au nici mașini bengoase în care să mă plimbe, dar îmi oferă tot ce pot să mă facă fericită, iar viața mi te-a oferit pe tine..și cred că e de ajuns.Ține minte: tu știi cel mai bine ce poți și cât poți! Tu ești de multe ori eroina vieții tale! Tu ești plăcută de cei din jur, dar tot tu trebuie să găsești puterea pentru a observa asta. Gândește-te mereu că viața e roz, că plutim pe norișori de puf și împușcăm baloane, chiar dacă nu e așa. Învinge-ți pesimismul. 

Be U, 

Be Your dreams. 

Rămâi așa cum ești. Tu ești calea vieții tale...trebuie doar să știi să te urmezi.

Words enjoi life over the voice that exprims untrue. 

WE LOVE U

             Andreea -2006

Hello!

 

Hello!

Păi, un început bizar, dar cel mai la îndemână, care în mod sigur nu îmi dă de gol starea de spirit: un ”hello” impersonal. 

 Să-ți zic ceva despre mine?! 

Colega ta de vreo 8 ani, fosta ta bună prietenă pe care tu o cunoști bine, nu prea bine, dar nici prea puțin. Prietena pe care o cunoști îndestul de mult încât să ai încredere în ea, dar atât de puțin încât poți să te îndoiești de ea.

Am să-ți scriu câteva lucruri sincere, din minte, nu din suflet, căci în viață trebuie să-ți urmezi și mintea, nu numai inima.

Trăiește-ți viața, căci nu știi ce va fi mâine! 

Andreea-2006