De ce ,,De vorbă cu fiica mea!”?

 Dorința de a scrie a venit din teama de a nu uita! 

Știu că va veni o vreme când mintea nu va mai putea să rememoreze trecutul, când amintirile și imaginile se vor estompa, și-atunci voi citi, dacă voi mai putea citi...Dacă nu eu, poate o va face altcineva. Dar ele vot rămâne aici.

Inițial am dorit să le pun pe toate într-o carte. Am scris timp de câțiva ani, am șters, am refăcut și iar am refăcut, până într-o zi când am luat-o de la capăt. Citeam mereu a doua zi tot ceea ce scriam cu o zi înainte și nu îmi plăcea. Nu simțeam nimic, erau doar niște fapte, înșiruite pe hârtie fără pic de viață în ele.

Într-o noapte am visat că vorbeam cu tine iar dimineața m-am trezit cu aceste cuvinte în minte: DE VORBĂ CU FIICA MEA!  În acel moment am știut de ce nu simțeam. Nu îți vorbeam!

Pentru că mi-e dor de serile în care ne urcam în pat și ne povesteam vrute și nevrute, pentru că mi-e dor de tine, de zâmbetul tău, de ochii tăi, de mirosul tău, de toată ființa ta, pentru că timpul este neiertător și mi-e frică să nu uit nimic din tot ceea ce am trăit, cu bune și cu rele, pentru că mai aveam multe să îți spun și nu am mai apucat să o fac, pentru că eu nu ți-am scris niciodată (tu ai făcut-o de multe ori, dar eu niciodată), și pentru că sunt sigură că îmi vei răspunde, în felul tău, așa cum m-ai obișnuit, și la timpul tău. 

Dar în primul rând, pentru că te iubesc, voi continua să îți vorbesc! 

                                                                                          rămâi aproape