Acum știu că hotărârea de a avea un copil nu a fost a noastră, ci atunci a permis Dumnezeu să te aducă în viața noastră!
Mult timp, am avut aroganța de a crede ca noi am hotărât, noi am decis, noi am..., noi am....dar am conștientizat târziu, mult prea târziu că am avut doar o singură șansă de a deveni mamă, atunci când te-am născut pe tine. Alta nu am mai avut.
Tu te-ai născut din iubire și ai crescut cu iubire, dar într-o altfel de lume decât cea în care ne-am născut și crescut noi, tatăl tău și cu mine. Cu tine am învățat să spunem ”te iubesc”, ”am greșit” și ”te rog să ma ierți”, am învățat că a fi mamă nu însemnă numai a da naștere unui copil ci este, cred eu, cel mai complex și mai frumos lucru de pe lume, dar totodată și cel mai greu. Copii pot naște multe femei, dar nu toate devin mame.
Lumea mea, până să te am pe tine, a tot fost marcată de ,,planificări, organizări, raportări și centralizări”, încât mi se părea firesc să îmi planific timpul, să-mi calculez mereu pașii, să încerc să dețin controlul vieții mele, dacă pot spune așa. Dacă într-o zi intervenea ceva ce nu era planificat sau anticipat în programul meu, mă dădea peste cap, sau pur și simplu îmi strica ziua. Trebuia să știu exact ce aveam de făcut, când, cum, la ce oră și ce în ce fel! Pentru că așa am fost învățată. Eram un fel de roboți: trezit dimineața, mers la serviciu, venit acasă, făcut curat și mâncare, culcat și apoi o nouă zi. Nu aveam prea multe bucurii pentru că nu știam să ne bucurăm dar tu ne-ai învățat cum să o facem.
Știu că a fost o perioadă în care te deranja acest mod de a fi al meu, de a ”organiza pentru a deține controlul”- cum îl numeai tu, și pe măsură ce creșteai ai început să faci la fel, dar erai mult mai ponderată. Și tu îi spuneai ”dilatarea timpului prin planificare și organizare”. Suna mult mai bine decât ”a deține controlul”.
Planificasem și venirea ta pe lume: va fi atunci când vom avea casa noastră, și musai în jurul vârstei de 25 de ani, pentru a nu plăti celibatul, o taxă din perioada comunistă pe care o plăteai de la o anumită vârstă dacă nu aveai copil. Casa ne-o doream într-o zonă centrală, într-un bloc nu cu multe niveluri, la etajul 1 sau 2, exclus parter sau ultimul etaj.
Când tu îți doreai ceva, îți spuneam -”gândește roz, ca să primești roz!”? Cred că așa am făcut noi, pentru că am primit așa cum am gândit.
În primăvara lui 1989, aveam casa: un apartament cu două camere, în zona și la etajul dorit, și care avea nevoie de multe amenajări: nu avea uși în interior, pe jos era ciment iar în baie nu aveam cadă, nu aveam nici măcar un bec instalat. Dar nu conta. Era casa noastră și ne plimbam prin ea, așa goală cum era și ne imaginam cum avea să fie. Am luat-o de la zero, și am refăcut tot: de la instalația electrică până la îndreptatul pereților și înlocuitul tâmplăriei. Doream să terminăm cât mai repede, și de ce nu, să facem Revelionul în casa noastră.
În decembrie, la revoluție, chiar dacă nu terminasem de amenajat (era gata numai dormitorul), ne-am mutat în ea, așa cum era. Și am făcut și Revelionul cu un grup de prieteni și nimănui nu i-a păsat că baia era neamenajată iar apa în toaletă o puneam cu găleata.
Acum când îți povestesc de acele vremuri, îmi dau seama că revoluția a fost cea care ne-a hotărât să ne mutăm; doream un loc al nostru, doream stabilitate în viața noastră și o făceam în momente de schimbare. Totul în jurul nostru se schimba, sau părea că se schimbă, și ceea ce era ca un dat, devenea incert sau nu mai exista. De exemplu, ceva ce ne interesa pe noi, taxa de celibat era abrogată și dispăruse astfel acea limită, pusă de noi momentului când doream să devenim părinți. Cred că ne simțeam mai confortabili când știam că aveam o limită, un ”deadline” cum spuneai tu. Încercam să înțelegem tot ceea ce se schimba în jurul nostru, să ne adaptăm și să ne bucurăm totodată.
Dar cea mai mare surpriză, mirare, bucurie și teamă la un loc, a fost atunci când mi-am dat seama că puteam să pun și să îmi pun întrebări cu voce tare, că puteam să îmi dau cu părerea și mi se cerea părerea, și că aveam, ceva necunoscut până atunci, numită libertatea cuvântului. Până la acele momente, dacă aveai curajul să faci măcar una din cele interzise erai catalogat impertinent, prost crescut și multe altele, iar consecințele nu se lăsau așteptate.
Știam foarte puțin despre acest drept pe care unii oameni, din alte țări, îl aveau, iar tu aveai să te naști cu el.
Mereu te-am încurajat să vorbești, să gândești, să înveți să iei decizii, să spui mereu ce dorești sau nu, să spui ceea ce simți și să nu îți fie frică să o faci.
Pentru că este dreptul tău ca om!
rămâi aproape
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu