Și dacă îmi plăceau fetele, ce făceai?

 

Telefonul în viața noastră a fost mereu important pentru noi. Era modul în care țineam legătura unul cu altul, micșoram distanțele dintre noi și știam mereu unde se află fiecare în orice moment. Aveam un obicei al nostru, pe lângă altele, de a ne da bip, atunci când ajungeam pe undeva, dar nu aveam timp să stăm de vorbă, și așa anunțam că am ajuns și că totul era în regulă. Tu îmi dădeai bip ori de câte ori doreai să te sun, pentru că așa stabilisem, pentru a nu-ți consuma minutele din abonamentul tău pe conversațiile cu mine. Iar dacă plecai pe undeva, bip-ul primit mă anunța că ai ajuns cu bine. La fel făcea și Tati la orice plecare sau venire acasă; chiar dacă erau multe bip-uri, eu știam ce înseamnă fiecare: e în aeroport, a urcat în avion, a decolat, a aterizat, ș.a.

Tu mă sunai de fiecare dată când ieșeai de la școală și-mi spuneai dacă veneai direct acasă sau mai rămâneai cu colegii. Eu estimam timpul astfel încât să fie masa pusă când ajungeai și să mâncăm împreună. De multe ori îți aduceai și telefonul, îl puneai lângă farfurie și credeai că eu nu vedeam. Dar te vedeam și chiar dacă nu-ți convenea, te rugam să îl duci în camera ta.

Chiar și de la distanță tot auzeai când suna, și te ridicai de la masă să răspunzi.  Îți ceream să respecți masa, pentru că eram convinsă că nu putea fi ceva atât de urgent încât să nu poată aștepta.

Odată, eram toți trei la masă, iar telefoanele au început să sune pe rând: când celularul tău, când telefonul fix. Nici eu, nici Tati nu ne-am ridicat să răspundem la fix, l-am lăsat să sune. Eram la masă și nu doream să fim deranjați. Dar tu nu, nu ai rezistat și te-ai tot ridicat de vreo două, trei ori. Pentru tine erau. Din modul cum vorbeai ne-am dat seama că vorbeai cu un băiat. Când ai  revenit la masă, Tati ți-a spus: ,,Măi tati, m-am convins. Mă bucur că îți plac băieții!”, și-a zâmbit. Tu l-ai privit lung, încă erai în picioare lângă masă, și-ai spus: ,,Și dacă îmi plăceau fetele,  ce făceai?” I-a cam rămas mâncare în gât, dar ți-a răspuns fără să stea prea mult pe gânduri: ”Tot copilul meu rămâneai!” Am continuat masa în aceeași atmosferă veselă dar pentru noi a fost prima temă de reflecție pe care ne-ai dat-o. Iar modul tău de a vorbi deschis și de apune punctul pe ”i” era de admirat. Și îmi umplea sufletul de fericire, pentru că îmi dădeam seama că tu conștientizai că noi, părinții tăi, suntem lângă tine și poți discuta orice cu noi. Eu nu aș fi avut curaj, niciodată, să discut acest subiect cu părinții mei, cum cred că mulți din generația mea, nu ar fi făcut-o.

Atunci, tu de fapt, ai făcut ceea ce făceam eu cu tine când erai micuță, când puneam într-o anumită ipostază pe cineva drag ție: spuneai că un om bătrân era urât și te sperie, dar dacă eram eu sau Tati acel bătrân, nu mai era urât și nu te mai speria.

De data asta telefonul făcuse un lucru bun. Dar de cele mai multe ori, nu. Când dormeai ți-l luam de pe noptieră, dar numai dacă eram convinsă că dormi profund, pentru a nu te deranja. Te rugam, ca măcar atunci când învățai să îl dai pe vibrație, dar rar o făceai. Spuneai că nu te deranjează, dar vedeam că nu e așa, și numai simplul fapt că te uitai să vezi cine te suna, te distrăgea de la ceea ce făceai. Și mai era o problemă-ora la care dădeai sau primeai un telefon.

Nu mi se părea normal ca, după o anumită oră să suni pe cineva, pentru a sta de vorbă, dacă nu ești membru al acelei familii ci doar un prieten care nu are ce face, și s-a gândit el ”i-a să-l sun eu pe X”. Și chiar și cei din familie, dacă nu era ceva urgent, nu ar fi normal să sune la ore nepotrivite, iar după mine, orele nepotrivite sunt, vara după ora 21, iar iarna, după ora 20.

Ideea e că, vorbeai prea mult la telefon.

În generală, inițial ai avut telefonul cu cartelă reîncărcabilă, apoi ai avut abonament, și așa au început costurile suplimentare la telefon. Din lună în lună erau și mai mari și te-am trecut iar pe cartelă dar ne-am dat seama că nu era o idee bună: ai vrut să suni acasă dar nu ai mai avut bani pe telefon. Ți-am făcut iar abonament dar doream să devii responsabilă cu privire la costurile suplimentare pe care le făceai. Discutam, mă supăram pe tine, și promiteai că nu se va mai întâmpla.

Alocația lunară primită de la stat era a ta și hotărai singură ce făceai cu ea. Deci aveai banii tăi și doream să vezi cum e când plăteai din ei. Poate așa ai mai fi redus din conversațiile care durai cu orele și care, dacă nu strigam la tine ”mai termină cu vorbitul”, nu se mai încheiau.

Chiar dacă alocația nu era o sumă mare și nu acoperea costul, alta era ideea. Timp de două luni ți-am oprit alocația iar tu ai devenit ceva, ceva mai responsabilă. Costuri suplimentare ai continuat să ai, indiferent de cât de mult ți-am mărit abonamentul. Dar de-acum era ceva normal, anormal ar fi fost să nu ai.

               rămâi aproape