Voi ridica acest caiet/ din rafturi prăfuite

 

Ți-ai făcut un caiet de amintiri și l-ai dat colegilor și prietenilor pentru a-ți scrie în el.

Pe prima pagină ai scris: ”Sunt amintiri pe care ai vrea să le mărturisești cuiva, dar nu poți. Sunt cuvinte pe care ai vrea să le spui , dar, de multe ori nu ai curajul.”, și: ”Voi ridica acest caiet/ din rafturi prăfuite/Și voi găsi pierdut în el/iluzii rătăcite!”

Îmi citeai și mie din el, uneori.

Așa am aflat că, prietenul tău drag și „principala concurență” cum îți plăcea să-i spui, ți-a scris: ,,nu merge înaintea mea pentru că s-ar putea să nu te pot urma, nu merge în urma mea pentru că s-ar putea să nu te pot ghida, mergi alături de mine și fii prietena mea (Albert Camus)... dacă ar fi că tu să trăiești 100 de ani, eu aș vrea să trăiesc 100 de ani fără o zi, în așa fel voi fi mereu alături de tine.”

Și tu scriai în caietele de amintiri ale altora. Era parcă un schimb, tu scrii în al meu iar eu scriu în al tău, iar dacă el/ea nu mi-l dă, nici eu nu i-l dau.

Aveai o formulă de început (”Hello!”), și o scriai cam în toate caietele pe care le completai, numai că la Andrei ai nuanțat introducerea:

,,Deci „Hello! Să știi că toate agendele pe care le-am completat începeau cu „Hello” și nu ar fi trebuit să încep la tine tot așa pentru că tu ești special. Adică ești my bestfriend.(...) Trăiește-ți viața! Du-te înainte cu MATE, că merge bine, indiferent de unele mici decepții!!! RĂMÂI LÂNGĂ MINE orice ar zice alții, orice aș zice eu (că și eu greșesc).”, și ai încheiat cu ,,Fii prietenul tuturor, inamicul nimănui!” . În spatele agendei, unde era o hartă a lumii, ai colorat cu albastru Focșaniul ca fiind orașul natal al lui Andrei, și cu verde Parisul, scriind că e orașul tău natal, cu mențiunea: ,,aș vrea eu, dar speranța moare ultima. Poate într-o altă viață...”

Faptul că începuseși să folosești mai des ironia și autoironia în grupul tău, nu a rămas netaxat în paginile caietului tău: ,,ca orice om ai și tu defecte. Nu prea multe dar ai! Dar singurul care cam deranjează e ironia.” Sau - ,,la început mi-ai fost super antipatică, dar de ce nu știu. După aceea, înaintând în vârstă și în gândire am început să privesc lucrurile cu alți ochi”Iar rândurile care te-au făcut să exclami „Uau”, au fost: „Nimic mai andreeaoavrămescian în ochii care își duc căutarea până la capăt. Aura andreeoavrămesciana despre care vorbesc n-are cum să fie altceva decât naiva încununare a pleoapelor..și buzele se termină undeva, undeva unde nu știu..”

 

Pentru că erai în vacanță, ne-am gândit să facem unele modificări în casă, și în mod special o reamenajare a camerei tale. Ultima dată o făcusem când ai intrat în clasa a I-a, pentru a marca o nouă etapă în viața ta. Tati dorea să modificăm și holul cu bucătăria, și ne tot făcea diverse schițe de cum credea el că ar fi bine. Noi ne dădeam cu părerea dar mai mult îl încurcam. Eu doream să facem mai puțin și mă îngrozeam la gândul de cât praf și dezordine urma să fie. Ca să scape de noi și de cicăleala noastră ne-a propus să plecăm la mare, noi două, timp de 7 zile - atâtea spunea că îi trebuie pentru a termina.

Era ceva nou pentru noi, să plecăm fără el -o singură dată o mai făcusem când erai micuță și nu a venit pe vară acasă. Dar acum era acasă și eram obișnuiți să plecam toți trei.

Ideea de apleca amândouă, mama și fiică, ne-a plăcut și așa am făcut. A fost altfel. Ne-a lipsit Tati, dar pentru prima dată am fost numai noi două fără rutina sau grijile de zi cu zi, doar noi două și atât. Ne-am plimbat, ne-am antrenat în tot felul de discuții, am făcut tot ceea ce-am dorit ca să ne simțim bine, mai puțin datul în tiribombe în care am refuzat să mă urc cu tine.

 Am fost ca două prietene în vacanță iar eu am lăsat mama din mine să nu existe în acele zile.

Eu, cea care mereu am planificat și raționat orice bănuț, m-am ghidat în acele zile după sloganul ”cât e, atâta e!” În seara dinaintea plecării, aproape terminasem banii pe care îi aveam- mai puțin banii pentru drum, și ne-am scotocit prin toate buzunarele pentru că tu doreai să mai cumperi câte ceva. Râdeam și număram banii, iar când am văzut că avem suma dorită ne-am zis „hai să-i cheltuim, că tot plecăm”.

Am revenit acasă și eram curioase să vedem ce a făcut Tati în lipsa noastră. Noi știam ce am făcut - ne-am distrat, dar el rămăsese să muncească. Exclamațiile noastre de  ,,oau” și ,,bravo, tati!” i-au arătat că eram foarte încântate. Schimbase în 7 zile gresia și faianța din bucătărie și toate erau puse la locul lor, pe hol înlocuise parchetul cu gresie și era o altă zugrăveală. Ne-am dat seama că a fost o muncă titanică și ne-a cuprins pe amândouă un sentiment de vinovăție. 

Încercam să îl îndepărtăm cu  „tu ne-ai trimis!...nu a fost la fel fără tine!”, dar adevărul era că....ne-a fost super bine!