Așa că nu maltratați copiii! Aveți nevoie de ei!

 

Ce mă fascina cel mai mult la tine, erau cele două tipuri de manifestări ale tale, care nu ți-au dispărut niciodată. Aveai inocența copilului, în lucruri banale de zi cu zi, și care dispărea brusc și lăsa o gândire matură să iasă la suprafață. Acum erai copil, te jucai și te manifestai ca un copil, ca mai apoi să spui: „Gata! Trecem la lucruri mai serioase!” Și de regulă erau lecțiile, sau plăcerea ta de a scrie.

Prima dată când am citit și altceva, în afară de poezii, scris de tine, a fost un eseu despre violența în familie, sub îndrumarea profesoarei de la școală. Am văzut influența unui adult dar și revolta unui copil. Acest eseu ți-a deschis ochii dar și inima mult mai mult față de tot ce se întâmpla în jurul tău. Nu știu cât de mult ai fost influențată de episodul violent la care ai asistat când erai mică, pe stradă, dar știu că nu l-ai uitat pentru că mi-ai spus.

Citeai tot felul de articole și materiale pentru a-l scrie și tot spuneai: „Nu se poate așa ceva!”. Îți venea greu să crezi că sunt copii maltratați în lume, că nu toți au parte de o familie sau de o viață fericită. Încercai să te pui în pielea lor dar nu puteai.

 Nu m-a mirat nimic când l-am citit pentru că așa erai tu - erai în stare să vorbești despre ceva auzit, citit, trăit cu multă maturitate pentru vârsta ta. Iar faptul că încercai să te pui în poziția cealaltă te ajuta să înțelegi și să separi binele de rău.

Eseul tău a participat la un concurs și a fost publicat, în numărul din iunie, în revista școlii.

Ai terminat și clasa a VI-a, tot cu premiul I și nota 10 pe linie, așa cum eram obișnuiți. 

 

Nu, violenței în familie !...iunie-2004, publicată în revista școlii Duiliu Zamfirescu

Noi suntem copiii iar ei părinții, de multe ori stăpânii viitorului nostru.

 Un copil maltratat are viitorul compromis. De ce nu ne putem stabili noi viitorul? De ce nu putem noi alege între ură și dragoste?

  Dacă nu ne vreți, spuneți-ne. Am fi mult mai mulțumiți de acest fapt decât de o curea urzicătoare pe spate. Mulți copii cred că le e un vis amar copilăria. Din cauza violenței în familie, visul anilor în flori albe ale copilăriei s-a spulberat. Dacă ne-am putea apăra unii pe alții, credeți că n-am face-o? Dar nu putem, pentru că voi ne asigurați ziua de mâine. Deși de multe ori am vrea să ne revoltăm, nu o facem. De ce? Pentru că, pentru noi, gândul copilăriei e mai pur ca albul zăpezii, mai binevoitor ca îngerii. Am vrea și noi să fim liberi ca păsările cerului, dar nu suntem. Am vrea și noi să auzim râsul anilor ce trec, dar nu putem, deoarece inima noastră e încuiată pe veci. Violența ne distruge atât pe noi, cât și pe voi. Face din ființele voastre niște animale doritoare de bătaie, dependente de maltratare. Iar pe noi ne transformă în victimele urii.

  Visăm de multe ori îngeri albi plutind pe cer, deschizând lin porțile iubirii. Dorim să vină o armonie, să ne poarte pe aripile ei și să ne arate dragostea. Gândim la o viață senină, în lumea visurilor infinite, vrem să alinăm durerea celorlalți, să nu plătească și ei ca noi. 

  Vrem să colorăm cerul atunci când este mohorât, să înverzim copacii când sunt uscați, dar mai presus, am vrea să ștergem de pe fața pământului tristețea.

  Știm că fără lacrimi nu există fericire, dar știm și că fără fericire lacrimi există totuși. O inimă cu sânge cald ar lăcrima la rugile noastre continue de încetare a violenței. Am plânge, dar nu mai avem lacrimi. Izvorul propriu a secat și acum ne plânge inima.

  Fără suflet, găsim acele informații reci care ne explică, științific, ce este și cum poate fi explicată violența în familie. Ni se spune că, deși s-au căutat factori specifici care să explice comportamentul violent în familie nu s-au găsit alții decât cei de natură socială. Unele persoane au probleme de personalitate (comportamente antisociale) ,ele neavând sentimentul de vinovăție după o întâmplare violentă.

  Vorbind cu sufletul, însă, la fiecare maltratare simțim cum un ac ne străpunge sufletul. Poate o să vă dați seama mai încolo de relele ce le-ați făcut, dar o să fie prea târziu.

Golurile din inima noastră vor fi prea adânci pentru a fi astupate. Dar noi nu o să vă refuzăm părerile de rău târzii, ci, cu lacrimi de iubire din ochii voștri o să potolim rănile sufletului nostru.

De ce nu putem fi o familie normală? Nu model, ci doar normală. O familie în care membrii ei se ajută reciproc, se sprijină la bine și la rău.

Dacă ați face un bine, nu ați vedea ziua mai senină decât dacă ați face rău? Vă putem răspunde noi, dar nu o facem. Vrem ca voi să vă descoperiți partea însorită a sufletului, căci noi încă mai avem încredere în voi, părinții noștri.

Dar nu abuzați de această încredere, căci uneori poate fi efemeră.

Deși ne maltratați, știm că ne iubiți, căci și noi vă iubim pe voi. Vă iubim și vă iertăm mereu, chiar dacă voi nu ne iertați.

Ați putea face ca o zi ploioasă să fie cu soare atunci când suntem cu voi, dar voi aduceți ploaie într-o zi senină. La fiecare lacrimă, cerul lăcrimează. V-ați întrebat vreodată de ce?

Pentru că ține cu noi, viitorul planetei, deși odată a ținut și cu voi, trecutul și prezentul nostru.  Nu v-ar plăcea ca pe pământ să dăinuiască numai armonia ?Nu v-ar plăcea să vă înțelegeți cu copiii voștri cum vă înțelegeți cu frații sau cu surorile voastre?

În sufletul vostru există măcar o flacără de iubire pentru acești copiii?

Eu nu sunt un copil care duce grija zilei de mâine, ci unul favorizat de soartă. Dar văd atât de multe la televizor și aud atât de multe de la alți oameni despre părinți și copiii lor încât îmi pot imagina prin ce trec acești micuți.

Din cărți, am trăit suferința unor copii alături de ei. Fetița cu chibriturile din povestea lui Hans Christian Andersen, este, poate oglinda ce reflectă suferința copiilor maltratați. Și ea visează la o căldură sufletească, dar visurile sunt trecătoare ca flacăra unui chibrit. Când dispare singura ființă dragă, dispar și marile speranțe. Ce titlu frumos de carte, Marile Speranțe, a găsit Charles Dickens. În el stă parcă visul unei copilării.Ochii încep să lăcrimeze și aproape se sting de atâta plâns. Neliniștea zilei de mâine, pe care o au doar condamnații și bolnavii fără scăpare, se întețea.Am simțit alături de Cosette din Mizerabilii lui Hugo, suferința nemărginită din sufletul fiecărui copil maltratat.

- Dacă aș putea face ceva, nu aș mai sta. Dar nu e cu putință.- Acesta a fost gândul meu de început, dar putem face ceva.

  Soarta acelor copii e scrisă undeva în stele și în voința noastră de a schimba în bine destinul. Noi ne facem viitorul și tot noi, uneori îl distrugem. Cum e cu putință? Doar noi suntem stăpânii pe această planetă, dar planeta ne distruge pe noi. Nu ne mai putem controla.

  Atunci când ai o putere mare ai și o responsabilitate mare. Atunci când ai un copil trebuie să ai grijă de el, să îl iubești mai mult decât pe tine însuți deoarece el o să-ți ducă amintirea mai departe.

 Dacă îți maltratezi copilul cine o să te ajute la bătrânețe? Cine o să-ți împartă bucuriile și tristețile când tu vei obosi? Tot ei, copiii pe care tu i-ai crescut și i-ai îngrijit cu prețul vieții. Dacă un copil nu este iubit dorește ori să își iubească copilul ori să îi clădească aceeași soartă pe care a avut-o el.

Și iarăși , in personal, ni se spune că datorită violenței în familie se pot produce depresii, dereglarea ritmurilor firești ale organismului, folosirea alcoolului în mod exagerat sau a unor medicamente, toate acestea ducând la tentative de sinucidere. Copiii care sunt martori ai cazurilor de violență în familie vor suferi și ei de depresii și boli ale sistemului nervos și este foarte posibil să devină și ei violenți.

              Așa că nu maltratați copiii! Aveți nevoie de ei!”