Pe 16 mai ai plecat la Botoșani la un concursul interjudețean de matematică unde ai luat mențiune, iar apoi la Roman în județul Neamț, și ai luat premiul III.
Când auzeam cât de mult investește statul în elevi, mă întrebam unde or fi aceștia, că eu nu auzisem de vreunul care a fost ajutat. Eu știu doar că toate deplasările și concursurile, la care ai fost tu sau colegii tăi, au fost făcute pe banii noștri, ai părinților. Orice taxă de participare era plătită de părinți. Și la olimpiadele locale sau județene tot era ceva de plătit.
Sunt convinsă că mult mai mulți tineri ar fi participat la ele dacă ar fi fost ajutați cu aceste cheltuieli, care nu erau mici. Știam cazuri de copii foarte buni, dar care din cauza banilor, nu se puteau duce și era păcat.
Când plecai undeva, pentru tine conta doar faptul că plecai și nu unde, că aveai să cunoști alți oameni și îți propuneai să te simți bine. Mă sunai și-mi povesteai cum a fost drumul, ce program aveai, pe cine ai cunoscut, etc. Pe mine mă interesa dacă ai mâncat, ce anume și cât și unde stăteai. Pe tine, nu. Niciodată nu te plângeai de condițiile de cazare, doar rar de mâncare și cam la atât se reduceau nemulțumirile tale. Mâncarea, pentru tine, trebuia să fie comestibilă, cu cât mai puțină carne și grăsime, și obligatoriu ciorba. Dacă spuneai că totul e ok și pentru mine era suficient.
Cazarea la concursuri, de regulă era în căminele de elevi.
Erai plecată de vreo două zile, și-mi spuneam că totul e bine pentru tine până am vorbit la telefon cu mama lui Andrei, cu care erai la concurs, și care mi-a spus: ,,Săracii copii, în ce condiții stau! La Andreea e și mai rău, e geamul spart și au pus o pătură în geam”. Tu nu îmi spuseseși nimic de genul ăsta, iar când te-am sunat, ai confirmat că așa era, dar că nu ți s-a părut important și să stau liniștită. Am stat, ce altceva puteam să fac. Dacă tu nu te-ai plâns înțelegeam că nu era ceva grav. Dacă ai fi făcut-o, nu aș fi stat liniștită. Știam că nu te plângi din orice și că nu erai mofturoasă.
Dar ca să pleci undeva, trebuie să îți faci bagajele, iar tu nu le făceai niciodată și le lăsai pe seama mea. Nu era mare lucru pentru mine, le-am făcut dintotdeauna, dar parcă era timpul să începi și tu. Mereu îți puneam tot ce aveai nevoie și tot ceea ce îți plăcea, numai că, de data asta, am omis intenționat câteva lucruri, pe care știam că le doreai mai mult decât pe celelalte. Zile la rând te rugasem să scoți din șifonier lucrurile pe care doreai să le iei, nu ai făcut-o, ba mai mult, ai spus: ”Pune tu, că știi ce vreau!” Le-am făcut, dar puțin mai altfel decât altădată.
M-a cam durut sufletul, pentru că plecai într-o excursie de câteva zile cu clasa, dar trebuia să fie un început și pentru așa ceva.
Când ai ajuns la destinație au început telefoanele: ,,Mami, mi-ai pus fusta roșie?” „Nu”, ți-am răspuns. Apoi: „Mami, dar pantalonii roșii nu i-ai pus?”. „Nu.”. Iar, la alt telefon ți-am spus că ceea ce e în geantă, atât e, să nu mai suni să întrebi, că întrebi degeaba.
Te-ai supărat tare pe mine, dar a fost ultima dată când eu ți-am făcut geanta pentru a pleca undeva. Și ai tot plecat. Și mai mult de atât, ai învățat să pui în bagaje numai ce aveai nevoie, și nu multe, inutile, pentru că tu le cărai.
rămâi aproape
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu