Ne-am ținut de promisiunile făcute

 

Când am revenit acasă, din concediu,  și ne-am ținut de promisiunile făcute: erau două.

Îți promisesem că după examenul de capacitate vei avea net. Era ceva ce-ți doreai de mult timp  dar la care eu m-am opus mereu. Nu vedeam la ce te putea ajuta, până acum, în afara faptul că ai fi pierdut timpul. Pentru școală ți se cumpăra tot felul de cărți și culegeri de care aveai nevoie, iar prietenii, doream să fie cei cunoscuți sau cel puțin cei pe care îi puteam cunoaște sau ști ceva despre ei.  Dar îți promisesem și ne-am ținut de cuvânt.

Începeai o nouă etapă, socializarea virtuală, un mediu total necunoscut mie. Ți-ai făcut imediat cont pe o rețea de socializare HI5 și uneori, încântată de câte ceva sau de cineva, îmi arătai și mie, iar alteori încercam de la depărtare din spatele tău, să ghicesc ce îți atrăgea atenția. Discutam tot ce auzeam eu negativ despre net, doream să știi  cum să te poți feri de eventuale pericole. Ai știut tot timpul că eram pe acolo, pe lângă tine și te observam.

Un timp am supervizat într-un fel navigarea ta pe net, iar apoi am renunțat.

Era timpul să îți acord încredere sută la sută, iar tu îmi tot spuneai: ,,Mami, știu și eu ce e bine și ce nu! Nu sunt proastă!”

În 2006, erau la modă piercingul, modă care ție îți plăcea iar mie nu. Numai teama ta de injecții te-a oprit să ne spui clar că vrei și tu unul.

Ți-ai dorit în schimb, ca la o ureche să îți poți pune doi cercei, și așa am ajuns la a doua dorință, o nouă gaură în ureche. Am cumpărat o pereche de cercei medicinali și am mers la un medic chirurg pediatru pentru a-ți pune unul din ei. La cabinet era foarte multă lume, cu fel de fel de probleme iar o mămică m-a întrebat „ce are fetița?”. „Nu are nimic. Am venit să își facă încă o gaură pentru cercel în ureche”. Simplu dar adevărat. Și la fel de simplu a fost și să se facă, câteva secunde cu un aparat, fără dureri iar tu ai plecat fericită de acolo.

Cât se schimbaseră vremurile. Când erai micuță, la câteva luni, o bună prietenă ți-a făcut găuri în urechi direct cu cercelul, iar Tati a considerat metoda barbară și că te-a stresat. Acum erau cercei medicinali, aparat special iar durerea era minimă.

Dar ai mai avut o dorință la care am găsit un substitut. Îți doreai un tatuaj, dar am spus ferm ,,Nu. Până aici! Când vei fi majoră, n-ai decât să faci ce vrei, dar atât timp cât pot să am un control al faptelor tale, spun nu!”

Cu Tati am discutat dorința ta, eram amândoi hotărâți că nu îți vei face, dar doream să găsim și o cale de mijloc. Tati a făcut rost de henna și așa ai experimentat tot felul de desene pe piele. Ai renunțat repede la ea și ai adoptat abțibilduri pe care le lipeai pe mână sau picior.

Ai dorit toate acestea ca și cum, cu ele și prin ele arătai trecerea la o nouă etapa, cea de liceană: păr vopsit, două găuri pentru cercei într-o ureche, blugi rupți și cu talia joasă, bluze până la buric pentru a se vedea abțibildul-tatuaj, și nelipsitele căști în urechi, pentru a asculta muzica când ieșeai la plimbare și care au devenit un accesoriu obligatoriu chiar și când îți făceai lecțiile. Spuneai că muzica te relaxează. Câteodată, te auzeam cum fredonai o melodie în timp ce scriai, și atunci știam că te relaxezi.

Cântatul și dansul pentru tine erau stări de spirit, dar și mari iubiri. Prin ele îți arătai fericirea.

Cântai oriunde te-ai fi aflat: în casă, afară cu prietenii, la școală, chiar și în ore fredonai.

Te tachinam uneori și îți spuneam că ,,mă poluezi auditiv”, dar tu nu erai de acord cu mine: ,, Hai fată, că eu am voce mai bună decât multele care apar la televizor”. ,,Sper că nu ai de gând vreodată să apari acolo?!”,continuam eu, iar tu mă asigurai: ,,A, nu, stai liniștită. Am destulă minte!” Și mă mai bucuram că renunțaseși la manele, iar dacă aduceam vorba de ele, spuneai:

,,Măi, mie îmi plăcea mesajul, nu altceva”, ,Da, da, cum să nu!”, acceptam răspunsul tău.

Cărțile de joc au început să facă parte din obiectele nelipsite din geanta ta. Învățai să joci whist, rentz, șeptică și ne antrenai și pe noi uneori.

Dar tot scrabble preferam să jucăm împreună. Aveam un carnețel numai pentru acest joc, și pentru a stabili un timp de gândire foloseam o clepsidră.

Cele mai calde momente erau atunci când stăteam toți trei în pat, unul lângă celălalt și ne uitam la un film. Ne strângeam de mâini la o scenă de groază, râdeam la scenele amuzante sau ne îndepărtam unul de celălalt la o scenă mai lacrimogenă, încercând fiecare să ne trăim starea dar parcă și să o ascundem de ceilalți. Nu de puține ori unul dintre noi, pentru a detensiona momentul spunea ,,dar tu plângi?” iar răspunsul era ,,nu!!!” chiar dacă toți trei ne ștergeam lacrimile pe furiș. Iar dacă în film, un animăluț pățea ceva, întrebarea ta era mereu aceeași: ,,Mamii, de ce sunt oamenii răi?”