Adu-mi argumente ca să mă convingi!

 

Când ai învățat la școală despre argumente și contraargumente, ele au devenit parte din vocabularul tău, și una-două îmi spuneai: „Adu-mi argumente ca să mă convingi!”.

Devenise mult mai plăcut să discutăm în modul ăsta, nu mai respingeai din start o idee ci acceptai că poate fi discutată. Iar când se întâmpla ca să ajungi la aceeași concluzie la care ajunsesem și eu în privința unei anumite situații sau persoane, dar o făcusem cu mult timp înaintea ta, recunoșteai dar încheiai cu: „Să nu cumva să spui „am avut dreptate!”.

Te revoltai și în privința profesorilor: nu înțelegeai de ce se țipa așa de mult la voi, elevii, de ce atunci când erați catalogați drept „proști” voi trebuia să tăceți, de ce făceau comentarii despre obiectele voastre personale, în special despre telefoanele pe care le aveați, și terminau cu critici la adresa părinților, de cât de puțină minte au pentru că vi le-au cumpărat.

Aveai multe ”de ce”-uri? și spuneai: „Ție ți se pare normal?” Multe nu mi se păreau normale, dar încercam să nu îți dau dreptate și ocoleam răspunsul. O făceam pentru binele tău.

După mine, sunt două categorii sociale care nu acceptă că nu au mereu dreptate sau că și ei pot greși: medicii și profesorii. Cu medicul e mai ușor, nu te mai primește ca pacient, te ignoră apoi te uită.

Dar un profesor nu te uită niciodată dacă îl contrazici sau ai altă părere decât a lui. Unii poate te iartă dar cei mai mulți, nu.

Dacă ai fi văzut din partea mea o cât de mică aprobare la vreo nemulțumire de-a ta, ai fi început să te opui fățiș la ceea ce tu considerai că e o nedreptate. „Și mama e de acord”, așa ai fi gândit. Preferam să fiu la mijloc, să nu ai acea acceptare totală din partea mea, pentru a nu avea tu neplăceri. Dar nici nu le dădeam dreptate celorlalți. Ocoleam cu ,,așa este, ai dreptate, dar…” Și acel ,,dar” te  mai potolea în supărarea ta.

Modul în care procedam se cam bătea cap în cap cu încurajarea de a-ți susține ideile și de a le da glas. Nu mă simțeam deloc comod dar nu vedeam cum să fac altfel. La generală nu te opui vreunui profesor și nu îți exprimi vreodată nemulțumirea. Nici măcar într-un cadru restrâns, pentru că mereu se află. Iar într-un orășel mic, ca al nostru, toată lumea cunoaște pe toată lumea.

La liceu profesorii sunt altfel: își fac ora, te tratează ca un adult în devenire și mulți țin cont de părerea ta. Îi interesează dacă ai învățat sau nu, dacă vrei să înveți sau nu, iar viața ta și a familiei tale îți aparțin în totalitate. Sunt și aici excepții, dar excepțiile nu contează pentru mine. Contează regula.

Iar la facultate, deja vorbim de adulți unde fiecare se comportă așa cum îi este caracterul, atât studenții cât și profesorii.

De profesori, în general, am încercat să mă țin cât mai departe,  iar la școală, de regulă, am fost  numai la ședințele cu părinții. Îți știam notele, aveai numai 10, mergeai la concursuri, olimpiade, participai și la alte activități extrașcolare. Să mă duc să întreb ce? Să aștept o confirmare că erai un elev bun? Mi se părea că ar fi o îngâmfare din partea mea să fac asta.

Tu îmi reproșai că nu vin și eu să vorbesc cu doamna. „Să vorbesc, ce?”, te întrebam.

Într-o zi, ți s-a îndeplinit dorința. În acea perioadă, aveați ore după-amiaza.

M-ai sunat și m-ai anunțat că ai fost dată afară de la o oră, pe motivul că ai vorbit cu colega de bancă, și că trebuie să vin la școală, altfel nu te mai primește la ora respectivă. Am ajuns cât de repede am putut. Mă așteptai în fața școlii. Mi-ai povestit cum s-a întâmplat: ai vorbit cu colega de bancă (i-ai șoptit ceva la ureche), doamna te-a văzut și te-a dat afară din clasă. Am așteptat terminarea orei pentru a vorbi cu profesoara. Sincer, nu prea vedeam rostul meu acolo. Ai vorbit, te-a dat afară, și eu ce trebuia să fac acum!?

Nu îți găseam scuze: ai greșit, suporți consecințele. Era ceva ce putea fi rezolvat între elev și profesor. Am vorbit cu profesoara, mi-a explicat și dânsa în același mod în care ai făcut-o și tu. Am pus o singură întrebare, dacă era un obicei frecvent al tău sau a fost o întâmplare.

Cred că nu i-a plăcut întrebarea mea (era prima dată când deranjai ora), și parcă aștepta de la mine să fiu revoltată, supărată și să te cert. Niciodată nu te-am certat în fața cuiva. O făceam acasă, între patru ochi și nu te-am certat nici atunci. Se poate să mă înșel, dar am avut impresia că nu i-a plăcut deloc modul în care am primit vestea că tu, ai vorbit în oră. Nu mi-am cerut scuze în locul tău, pentru că trebuia să o faci tu și nu eu. Nu m-am lamentat și nici nu am venit cu rugăminți de ”iertarea păcatelor”.

Am admis greșeala făcută, am asigurat-o că îți vei cere scuze și că nu se va mai întâmpla.

Discuția purtată nu a reușit să îmi schimbe părerea mea că nu aveam ce căuta acolo. Dacă aș fi fost eu profesor și un elev ar fi vorbit în timpul orei, l-aș fi ridicat în picioare, îl întrebam despre ce vorbeam iar dacă nu știa aveam nota la îndemână pentru a-l mustra, sau găseam altă modalitate de a-i arăta că m-a deranjat. Dar fiecare tratează în modul în care îl mulțumește mai bine o problemă.

Eu eram mulțumită că mi-ai relatat exact cum s-a întâmplat și nu ai încercat să îți minimizezi fapta. Iar faptul că aveam încredere în tine, îmi arăta încă o dată că nu mă înșelam. 

rămâi aproape