A fost anul în care am devenit ”mama reaua!”.-2004

 

De pe la 12 ani te vedeam într-o continuă transformare atât fizic cât și comportamental.

Cred că a fost perioada cea mai dificilă prin care am trecut amândouă, presărată cu o mulțime de schimbări și experiențe noi, și ai primilor fluturi în stomac. A fost anul în care am devenit ”mama reaua!”.

Ne puneai și îți puneai multe întrebări, și nu de puține ori, răspunsurile pe care le primeai nu îți erau mereu pe plac. Vedeam influențe din exterior care tindeau să te domine, iar eu trebuia să reacționez sau nu, în așa fel încât să nu produc o ruptură între noi două.

Aveai o personalitate din ce în ce mai puternică, îmi plăcea asta dar totodată îmi era teamă ca nu cumva această personalitate a ta să treacă dincolo de un anumit punct și să devină impertinență. Îți spuneam că acestea două (personalitate puternică și impertinența) sunt despărțite de un fir subțire, și ușor poți să treci dintr-o parte în alta. Pentru că nu acceptai să ți se impună ceva, încercam să îți explic cât de bine puteam, de ce e mai bine să faci așa cum te sfătuiam eu într-o anumită privință. Dar mă loveam de răspunsul tău- „De ce? Că așa spui tu?”. Veneam  cu o nouă explicație pe care eram sigură că nu o vei accepta în totalitate dar știam că îți va da de gândit.

Nu eram deranjată de întrebare, ci de tonul pe care îl foloseai. Era altfel de cum eram obișnuită. Foarte rar se întâmpla să răspunzi fățiș cu „nu” și nici acum nu o făceai.

Dar acel ,,da” sau „bine”, acum le spuneai pe un ton, poate e mult spus sfidător, dar cam pe acolo. Îți împingeai bărbia în sus, mă fixai cu privirea iar întreg corpul tău, îmi spunea: ,,Nu le știi tu pe toate!”.

 Doreai să-mi arăți că ai crescut, că nu mai ești copil și-ți înțelegeam purtarea până la un punct, dar nu trebuia să devină obișnuință.

Îți răspundeam pe același ton, vedeam că te deranjează și stabileam anumite limite în discuția noastră: „Ori vorbești cuviincios, ori nu mai avem ce discuta!”. Pentru câteva ore niciuna nu spunea niciun cuvânt și se instala în casă o tăcere apăsătoare. Apoi, ca și când nu se întâmplase nimic, și fără să mai aducem vorba de discuția purtată, ne reluam obiceiurile. Dar eu nu uitam. Și nici tu.

Îmi propuneam să înțeleg cum gândești vis-a-vis de diferite situații de viață sau comportamente, și foarte des m-am folosit de o anumită știre auzită la televizor sau de o emisiune difuzată. Doream să îți aud părerea. Nu ți-am indus niciodată o idee, ci am căutat mereu să văd modul tău de a gândi. Bună sau nu, era părerea ta și era mereu luată în discuție.

Când nu eram de acord cu ce spuneai, îmi aminteai că fiecare om are dreptul la o opinie iar eu îți replicam că da, așa este,  dar că există și dreptul de a fi de acord sau nu cu părerea cuiva.

Când aveai o părere bună îți spuneam, iar dacă era o părere greșită după mine, mă interesa să îmi dau seama de ce ai gândit așa, ce nu ai înțeles sau ai înțeles greșit. Nemulțumirea ta era atunci de ce eu eram cea care stabilea dacă părerea ta e bună sau nu.

Discuțiile noastre nu porneau niciodată de la școală, lecții sau orice altceva ce ținea de pregătirea ta. Ele porneau de la noile prietenii făcute, iar cu unele nu eram în totalitate de acord, de la modul tău de a te îmbrăca și de la folosirea excesivă a telefonului, de la ora de intrare în casă sau ora de culcare. 

Din clasa a V-a nu mai aveați o uniformă stabilită la școală, iar acum aveam problema existențială ,,eu cu ce mă îmbrac?” Îți schimbai zilnic ținuta, era normal, dar nu eram de acord cu bluzele până la buric, blugii rupți sau cu culorile țipătoare. Iar la dorința de a te machia, am spus nu și am devenit mama care nu te înțelegea pentru că „alți copii o fac și mămicile lor nu spun nimic”.

Doreai să arzi etape ale copilăriei și să te comporți ca și cum ai fi avut o vârstă mult mai mare decât în realitate. Ți se păreau foarte importante dorințele tale iar eu le-am tratat cu maximă atenție și prudență. Dar îmi era dificil să asist ca mamă la modul cum îți făceai anturajul, știam că trebuia să intervin, dar doream să o nu fac brutal și imperativ, și să folosesc cât mai puțin posibil ”nu sunt de acord”.  Cu tine se putea discuta orice atâta timp cât nu ți se interzicea categoric ceva. Și așa am făcut, am discutat.

Ai cultivat o prietenie în funcție de popularitate. Era o colegă de-a ta, mai populară decât altele și ai dorit apropierea de ea. Ai renunțat la alte prietenii pentru aceasta. Nu am putut să te opresc. Era cea mai și cea mai pentru tine. Pentru mine era doar un copil bun la învățătură, și atât. Nu o vedeam sinceră cu tine, ba mai mult mă deranjau întrebările pe care ți le punea. O vedeam posesivă cu tine. Dacă ea nu vorbea cu X, nici tu nu aveai voie, dacă mergeam undeva trebuia să îi spui unde, dacă aveam musafiri trebuia să îi explici cine, dacă ai învățat trebuia să știe ce și cât. Mă enervam cumplit când intra în intimitatea casei noastre și nu puteam fi de acord cu asta. Dar cel mai mult mă deranjau discuțiile despre bani, cât de mult sau puțin costa fiecare lucru pe care îl aveai și ce firmă era. Iar dacă nu era de firmă, nu era bun. Tu nu vedeai nici că majoritatea telefoanelor primite de la ea erau pentru a te întreba cum ai făcut o problemă, sau cum ai răspuns la nu-știu-ce-întrebare la o lucrare dată.

Tu vedeai o bună prietenă. Eu vedeam o concurență urâtă.

Dacă spuneam ceva, replicai: „Nu e așa cum crezi tu! Eu o cunosc mai bine!”

Nu, nu o cunoșteai, îmi spuneam. Am făcut un pas înapoi dar aveam toate simțurile în alertă. Nu am mai spus nimic. Nu am spus nici: „nu îmi mai recunosc copilul” pentru că erai tot copilul meu și te recunoșteam total și știam că vei vedea singură, atunci când va fi să fie, ceea ce vedeam eu acum. Te cunoșteam cel mai bine, și știam că e doar o răzvrătire a vârstei.

Era mai important să te țin aproape decât să îți arăt că nu ai dreptate. Și nici nu consideram că era ceva atât de grav ca eu să reacționez de parcă ar fi venit sfârșitul lumii. Împotrivirea mea ar fi pus o barieră între noi de genul ,,mama nu mă înțelege”.

Te ascultam când îmi vorbeai de ea, și așteptai de la mine o părere la ce-mi povesteai, iar ea nu venea. Din priviri mă întrebai: „Dar tu nu spui nimic?” Știai că, atunci când sunt de acord cu ceva îmi spun părerea iar dacă nu sunt, tac. Mai mult te putea pe gânduri tăcerea mea.

Într-una din zile, ai venit de la școală supărată: prietena ta îți ceruse caietul de teme la matematică, a copiat o problemă pe care nu știuse să o facă, apoi toată ziua te-a ignorat. Te-ai simțit folosită și erai furioasă. Nu a existat niciun „ți-am spus eu!”, din partea mea.

În scurt timp ați renunțat să mai plecați împreună de la școală, să mai rămâneți la o prăjitură cum obișnuiați după ore, și te durea. Și pe mine mă durea durerea ta, dar era bine că era acolo.

A fost lecție pentru amândouă.

Tu ai învățat să nu mai refuzi o discuție în contradictoriu, iar eu am învățat că trebuie să încurajez aceste discuții și nu să mă refugiez în tăcere, în ideea că îți vei da tu seama cum e mai bine. Și dacă nu urma să îți dai seama? Nu am mai repetat greșeala.

rămâi aproape