Ai cunoscut pentru prima dată eșecul-2005

 

În clasa a VII-a, în luna martie, ai cunoscut pentru prima dată eșecul. Erai total nepregătită pentru el, ca și mine de altfel.

Te calificaseși la olimpiada județeană de matematică și te-ai dus foarte sigură pe tine. Veneai după un an merituos, în care ți-ai concretizat munca depusă în rezultate. Dar tocmai această siguranță a ta, sau poate o mai mică concentrare, te-a făcut să nu fii atentă la fiecare cifră scrisă.

După concurs te-ai verificat cu Andrei și nu aveați același rezultat. Raționamentul tău era bun, dar se întâmplase ceva la calcule. Ai văzut baremul și ți-a fost clar că ai greșit. Nu știai unde, și așteptai cu înfrigurare rezultatele.

La matematică orice greșeală, cât de mică ar fi ea, te depărtează mult de primul loc.

Când s-au afișat rezultatele ai avut un șoc: erai pe locul 11. Nu-ți venea să crezi. Ai început să plângi, m-ai sunat și mi-ai spus că vii acasă. N-ai vrut să îmi spui prea multe, mi-ai spus doar pe ce loc ești, dar mi-am dat seama cât de supărată erai. Încă mai plângeai când ai ajuns acasă. Ai trecut pe lângă mine ca un uragan, te-ai dus în camera ta și te-ai aruncat în mijlocul patului, ai luat o pernă în brațe și ai început să dai cu pumnii în ea. Țipai și strigai „Viața mea e terminată! Înțelegi?!”

Eu am încremenit în tocul ușii și nu-mi venea să cred ce vedeam și auzeam. Era pentru prima dată când te manifestai așa și nu știam cum să procedez. Eram șocată! M-am apropiat de tine și am vrut să te iau în brațe, dar m-ai respins. Îmi spuneai că eu nu știu ce înseamnă asta pentru tine, că doamna ta (profesoara de mate) nici nu se va mai uita la tine, pentru că ți-a spus ,,Cu tine nu mai am ce vorbi! Pleacă de-aici!” și bineînțeles tu ai luat sensul strict al cuvintelor.

Ai plâns mult în seara aceea, și nimic din ce-ți ziceam nu te-a liniștit. M-ai lăsat să mă apropii de tine, dar mai multe nu. Doar ți-am furat o atingere și te-am lăsat să te manifești în felul tău. Îmi spuneam că sigur mâine vei fi bine, dar toată această reacție a ta m-a neliniștit peste măsură. Aș fi înțeles o reacție de ciudă  care să te înverșuneze, să te superi ca mai apoi să îți spui –”altădată voi fi mai atentă!” . Dar reacția asta îmi dădea de gândit.

Nu erai pregătită să pierzi și să accepți asta. Siguranța pe care o afișai zi de zi, vedeam că era la suprafață. Eu chiar credeam că nu te poate atinge o notă, în sensul că nu te poate face să suferi. Dar tu sufereai și nu știam cum să te împac, ce să îți spun și nu îmi dădeam seama ce te-a supărat mai mult: locul, cuvintele profesoarei sau ambele?

Ce reprezenta acel loc pentru tine? Reconfirmarea cunoștințelor tale? Aveai nevoie de asta din partea altora? Cât de mult te ajuta competiția sau te descuraja? Credeai cumva că dacă nu reușești atunci când îți propui să faci ceva, însemna că valorezi mai puțin? Toate aceste întrebări mă măcinau și știam că numai amândouă vom reuși să le clarificăm.

Eram sigură că ți-ai dorit repetarea rezultatului de anul trecut și era normal să îți dorești. Nu de puține ori îmi spuneam că ai mentalitate de învingător. Dar un învingător întotdeauna va dori să meargă mai departe, indiferent de obstacole.

A doua zi am discutat mult sau mai bine spus, eu am vorbit cel mai mult pentru că tu, stăteai și ascultai. Din când în când spuneai „E ușor să spui asta!”, dar eu am continuat. Doream ca tu să vezi acea notă primită, la momentul acela, ca o evaluare a ta doar din acel moment, dar care nu te definește atâta timp cât nu o lași tu să te definească. Că într-o zi poți fi pe primul loc iar în alta nu, dar asta nu înseamnă că nu ești același om cu aceeași valoare.

Să nu cauți să fii perfecționistă pentru că, niciun succes nu te va mulțumi. Un concurs presupune nu numai notarea ci și evaluarea ta ca persoană, cu ce rămâi după ce se termină: îți poți spune- azi am mai învățat ceva, deci am făcut un pas înainte, iar dacă pasul acela te duce pe primele locuri, e foarte bine, iar dacă nu, înseamnă că mai ai pași de făcut. Iar acei pași nu înseamnă neapărat că trebuie să mai înveți nu știu câte teoreme, ci presupune o mai bună concentrare, modul cum reacționezi, cum te raportezi la ceea ce se întâmplă și nu în ultimul rând să recunoști când altă persoană are un rezultat mai bun decât tine. Să poți să vezi ce a lipsit la tine iar cealaltă persoană a avut, să poți să spui ,,felicitări!” pentru că a fost mai bun decât tine în acel moment și în acea situație dar nicidecum asta nu înseamnă că tu ești mai prejos decât el. Era normal sa îți pară rău, să te macine, pentru că ai pus suflet în ceea ce faceai, dar atât. Anormal ar fi să te porți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Și ți-am mai spus că,  dacă nu vei reuși să faci toate acestea, ar fi cazul să renunți să te mai duci la concursuri. Atâta timp cât nu vei avea o privire de ansamblu asupra ta, ci vei privi superficial, doar la suprafață, vei pierde mereu. Poate că vei câștiga alte premii, dar ca om vei pierde.

 Să îți spui-”Ok, știu unde am greșit, știu ce nu am știut!”-iar dacă acele greșeli nu le mai repeți, acolo va fi plusul câștigat. Să fii conștientă de ceea ce știi și poți, de ceea ce nu știi dar la care lucrezi, și să ai puterea să le rostești cu voce tare.

Cât timp am vorbit, tu te-ai uitai fix la mine, și am vorbit ceva timp. Cred că a fost una din cele mai lungi „dădăceli” ale mele și-am așteptat să mă întrerupi, cum o făceai de multe ori, cu: „Gata, mama! Am înțeles. Nu e nevoie să mai repeți!”

Dar nu ai făcut-o, iar eu am continuat în speranța că voi vedea pe fața ta acel ceva care mă anunța mereu că totul e în regulă, că ai înțeles despre ce era vorba.

Atunci, ți-am amintit: „Când erai micuță și cădeai, dacă veneam panicată spre tine să te ridic, începeai să plângi. Dacă ne comportam ca și cum era ceva normal, te ridicai singură sau cu ajutorul nostru și mergeai înainte. Așa e și acum. Ai căzut, e ceva normal dar nu e o tragedie, te ridici singură sau cu ajutorul nostru pentru că suntem o echipă și îți continui drumul. Așa înveți să mergi mai departe. Și nu uita niciodată: atunci când cazi, sprijină-te de noi pentru a ți se atenua durerea!”

Cât de cât, în acel weekend te-ai liniștit. Dar luni te-ai dus la școală, și în fața întregii clase ai primit dojenile din partea profesoarei. Îți reproșa cât a muncit dânsa cu tine și ce rezultat ai avut tu. Te-ai simțit umilită, nu pentru rezultatul obținut ci pentru că o clasă întreagă a râs de tine, iar doamna ta era de acord cu ei. Ai tăcut, nu ai spus nimic, dar acasă ai răbufnit iar: ,,Dar munca mea nu e acolo? Parcă eu nu aș fi dorit să fac mai mult!”

Tot ce reușisem să fac în acel weekend se dăduse peste cap. Tu aveai nevoie doar de o încurajare de la doamna ta, doar atât. Degeaba venea de la mine, nu era de ajuns.

Am pus mâna pe telefon și am vorbit cu dânsa, și am încercat să îi explic cum ai reacționat, cum ești tu și ce contează pentru tine, dar nu cred că am reușit.

Erau două puncte de vedere diferite: ,,cât am muncit cu ei” vs nevoia de încurajare și nu reproșul în public. Ca mamă simți și percepi într-un fel, iar ca dascăl în alt fel. Fiecare cu prioritățile lui.

Acum știai unde ai greșit. Din grabă ai scris o formulă incompletă - (a+b)²  = a² +b², atât , făra +2ab, și s-a dat totul peste cap. Acel moment te-a ambiționat în viitor, încât verificai de două ori tot ceea ce scriai, și te-a ajutat să-ți temperezi graba și euforia în față unor subiecte pe care le credeai ușoare sau că le știai.

Mi-ai spus odată: ,,Știi că e mai ușor pentru cel care știe mai puțin?”. „De ce?”,te-am întrebat. ,,Pentru că el aplică numai ceea ce știe, pe când atunci când știi mai mult, ție ți se pare prea ușoară acea cale de rezolvare, îți zici că sigur nu se face așa problema că ar fi prea ușor, și atunci te complici singur”, mi-ai explicat.

Nu ai trecut ușor peste ce ai simțit în acele zile. Te-am văzut debusolată, supărată, frustrată. Aveai o greutate pe suflet, vorbeai puțin și lucrai mult. Făceai ce făceai și aduceai iar vorba.

Când te acuzai, când nu. La un moment dat ai spus: „Pot să mă uit și de zeci de ori, că tot nu pot să îmi văd greșeala. Eu nu știu că am o greșeală, deci ce să văd?!”

La exterior afișai aceeași siguranță a ta, ca până acum.

Dar nu a mai existat lucrare, teză, examen sau concurs de acum încolo, la care să nu spui, înainte de a pleca- ,,Am mari, mari emoții!” , iar eu te încurajam- „Tu o să faci tot, pentru că știi tot. Ai să vezi! ” „Da, mami? Așa zici tu!?” „Da, iubito!” Apoi te pupam pe frunte și  plecai.

Mă rugam să nu-ți pierzi încrederea în tine. Și nu ai făcut-o, în schimb ai pus un zid între tine și alte persoane. Nu arătai dar eu știam că e acolo. Cred că ai făcut-o pentru a te apăra.