În acea vară ai cunoscut sentimentul pierderii ,,persoanei ochilor” și l-ai pus în versuri: „Izvorul de apă adună tăcerea,/A nopții fiică în dar,/Poveste de viață ce-și spune durerea,/Și-și cântă potecile rar”. Prietena ta, Liz, cu care ți-ai petrecut anii, încă de la cămin, și despre care spuneai că era cea mai pozitivă persoană pe care ai cunoscut-o și care, prin prezența ei îți dădea o stare de liniște, urma să plece în Constanța-acolo se mutase mama ei. Înțelegeai că trebuia să plece, dar nu doreai asta.
Liz era și singura persoană, dintre prietenii tăi, acceptată de Lucky, singura căreia nu îi era frică de el și care putea rămâne la noi peste noapte, singura persoană care mergea cu noi trei la iarbă verde, dacă îl luam și pe Lucky. Serile pe care le petreceați împreună, la noi sau la bunicii ei, ne spuneam că sunt momentele voastre de mici ”confesiuni” și vă auzeam până noaptea târziu cum vă șușoteați și râdeați. Se umplea casa cu voi amândouă.
Ca temperament, erați total diferite. Liz, calmă, cu o voce domoală și mereu împăciuitoare.
Tu, mereu într-o continuă agitație ca și cum timpul nu era de partea ta. Nu îmi aduc aminte să vă fi supărat una pe alta vreodată. Amândouă v-ați acceptat așa cum erați iar timpul avea să rămână de partea voastră.
Pe 1 septembrie 2004 ai notat în caietul tău:
”Am pierdut multe lucruri în viața mea- ceasuri, pixuri,lucruri de valoare, dar niciodată n-am pierdut un prieten. Dar n-am pierdut persoana inimii, am pierdut persoana ochilor. Am pierdut privirea ei, dar am păstrat vocea ei. Am pierdut atingerea ei, dar am păstrat căldura sufleteasca și o voi păstra în sufletul meu pentru totdeauna. Acea persoană este o ea. Numele ei este Liz, de fapt Elizabeta pentru alții, dar pentru mine este Liz și când este tristă și când este veselă. Obișnuită cu glasul ei care se potrivește de minune cu atitudinea, îmi lipsește mult. O oră cu ea mi se părea un minut; chiar dacă nu a plecat de mult mie mi se pare o veșnicie. Mă simt singură chiar dacă sunt înconjurată de mulți oameni care țin la mine, dar niciunul nu se compară cu ea. Nu semănam deloc, și cred că acest lucru ne atrage și ne face să ne completăm una pe alta. Aș putea scrie o carte întreagă despre ea, aș putea transforma o broască într-un prinț cu ajutorul ei, am putea opri timpul în loc împreună. Noi am transformat un geam în niște cioburi, noi puteam preschimba iarna în vară și tot noi visam să zburăm pe aripile unei păsări. Ne făceam planuri de viață, trăiam vise imposibile, scăpam de necazuri trecând prin ele. Nu vreau să fac din asta o tragedie pentru lumea întreagă, deoarece este numai tragedia mea ; nu învinovățesc pe nimeni pentru că ea a plecat din Focșani și nu vreau să mă plâng nimănui decât creionului și hârtiei din fața mea pentru că încă nu am învățat ce înseamnă a pierde dar nici nu vreau să înțeleg mai bine.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu