Ce dacă am un nas mic, obraznic...

 

Ai fost un copil tare sensibil dar asta nu înseamnă că erai o fire slabă, din contra.

Aveai să spui, când te-ai mai mărit: „Am eu o vorbă: ești sensibil pentru că îți permiți, pentru că ești atât de puternic!” Începeai să privești mult mai atent în sufletul tău dar și în sufletul celorlalți, reconsiderai evenimente și le prioritizai. Era o mare diferență între Andreea de la începutul anului și cea de acum.

Înainte de a începe școala, ai notat în agenda ta:

”Toate zilele din viață sunt de neuitat. Fiecare moment trebuie trăit din plin pentru că nu se știe ce va fi mâine. Și cred că pentru mulți, o zi importantă din cele mai minunate e...aceea când ne naștem. Dar eu nu știu prea bine ce simțeam pe atunci și o să vă povestesc o altă zi deosebită: 15 septembrie 1997, atunci când am intrat la școală. Unii îmi spuseseră că e o joacă, alții că e un coșmar, iar unii că va trece, dar mie nu mi se părea puțin opt ani din viața mea într-o clădire necunoscută, cu străini care se numeau învățători și profesori. Vedeam cum unii elevi ieșeau fericiți din noul meu cămin secund iar alții ieșeau posomorâți. Mă întrebam cum o să ies eu peste câțiva ani. Nu eram lămurită ce caut acolo: o fi o petrecere sau o reuniune-îmi spuneam. Într-adevăr nu era chiar o petrecere-era o reuniune a unor viitoare generații, a unor viitori profesori, medici sau muncitori. Nu aveam confetti, ci doar frunzele care cădeau la infernalul zgomot. Nu erau baloane, ci doar cărțile neștiute în ghiozdanele noastre. Nu aveam muzică, ci doar vocea dascălilor noștri care urma să fie și vocea noastră. Mi-era frică să pășesc pragul ușii, dar într-un moment fulgerător am făcut-o. N-am văzut oameni ca dentiștii, care mai aveau puțin și te făceau să urli: am văzut oameni a căror suflete ni se deschideau, oameni care ne zâmbeau chiar dacă erau supărați. Anii au trecut repede, am învățat multe, dar mai ales să dau drumul orizontului meu și să pot să-l aștern în fața tuturor oamenilor.
  Acum nu mă mai întreb cum voi ieși din școală, pentru că am făcut-o de atâtea ori și mereu ieșeam supărată pentru că lăsam în urmă draga mea școală dar mă bucuram totodată că mă îndreptam spre viitor.”

Clasa a VII-a, mie mi s-a părut anul cu cele mai multe informații noi, încă din primele zile, dar tu le asimilai din ce în ce mai repede. Puneam pe seama bagajului de cunoștințe cu care veneai din anii anteriori, și la care, destul de ușor, adăugai altele. Învățai după-amiaza, iar timpul pe care îl aveai la dispoziție mi se părea mult mai puțin. Dimineața nu  făceai mare lucru- te trezeai în jur de ora 9, mâncai și apoi, cel mult o oră, scriai, de regulă lucrai la matematică suplimentar. Chinul începea când trebuia să te hotărăști cu ce să te-mbraci.

Deschideai șifonierul și minute întregi stăteai pur și simplu și te uitai în el. Alegeai ceva, îl îmbrăcai și fuga la oglindă. Nu-ți plăcea și te schimbai. În pat se aduna un maldăr de lucruri, unele peste altele. „Eu am călcat lucrurile alea” sau „ sper că știi că te duci la școală” erau replicile prin care te aduceam cu picioarele pe pământ. Îți era interzis să te îmbraci cu bluze până la buric, culorile aprinse sau prea multe ștrasuri dar tot mai încercai.

„Le pun la loc”- îmi promiteai  dar nu se prea întâmpla. Le puneam eu după ce plecai.

Dar într-o zi am refuzat să le mai pun și ți le-am pus pe toate, grămadă, pe biroul tău.

Când ai venit te-ai mirat: ,,Dar ce s-a întâmplat aici!?”,,Am făcut curat în pat”.

Ai înțeles perfect de ce le-am pus acolo, le-ai luat și le-ai pus la locul lor.

Ai început să folosești tot mai mult gluma, ironia și autoironia- o noutate pentru mine și îmi plăcea. Erai spontană în gândire și în reacții, aveai cum se zice replicile la tine și le îmbinai cu umor încât și eu, „bombardata” cum îmi ziceai, zâmbeam mai mult ca de obicei. Dacă te întrebam, dimineața:,,Te-ai spălat?”, tu glumeai:,,Nuuu!!! Că îmi stric PH-ul!”

Acum povestirile tale nu mai erau ca un „raport”, erau amuzante iar tu erai parte afectivă din ele; îmi explicai cum un coleg a dorit să te atenționeze de ceva și tot îți făcea semne disperate:

,,îmi tot făcea semn, dar Andreea, batman, batman, nu pricepea deloc”. Glumeai pe seama aluniței tale, a modului cum arătai sau cum ți-ai fi dorit să fii:

”Alunița mea, de pe nas, era ceva deosebit. Era semnul meu, care mă făcea să semăn cu o indiancă. Când eram supărată, aluniță zâmbea, iar când eu zâmbeam, alunița se încrunta, astfel eu eram mereu veselă. Alunița era și lacrima, și zâmbetul de pe fața mea.”

”Cine nu și-ar dori să fie perfect ? Ei bine, acest lucru nu se poate, iar eu una nu mi-l doresc. Ce dacă am un nas mic, obraznic, doi ochi fără o formă bine definită și mereu puși pe soții, încadrați de două sprâncene răzlețe, de nu știi care încotro o ia.

 Mi-aș dori o față rotundă, dar mă mulțumesc cu fața mea ovală, ca forma Pământului. La Polul Sud am o gură care te îngheață atunci când mă superi, iar la Polul Nord am o coadă stufoasă, numai bună de ciufulit.

 În privința corpului meu, cred că rivalizez cu marile manechine : silueta mi-o mențin cu aer, nu am nevoie de pudră, căci paloarea o am de la mama natură, iar mersul meu grațios este amenințat de orice mic obstacol din cale.

 Ce-aș face dacă nu aș avea toate acestea? M-ar speria perfecțiunea.”