Ai învățat pe pielea ta cât de mult dor cuvintele

 

Uneori simțeam că aveai o reținere în a-mi povesti ceva anume, ai fi vrut și nu ai fi vrut. Nu aș fi dat mare atenție dacă nu te vedeam și că erai supărată. Știam că marile tale supărări veneau de la șicanele sau discuțiile pe care le aveați în cercul tău de prieteni: ce a spus cutare și cutare, ce a făcut X, cine pe cine place sau nu. Dacă te întrebam, replicai : ”Hai măi mami, tu vrei să știi tot!”

Dar într-o zi mi-ai spus: ”Azi A., mi-a spus că ea nu-mi mai spune niciun secret că are impresia că eu ți le spun ție!”

Altădată, vedeam cum sfatul meu nu era la fel de bun ca sfatul unei prietene sau colege, și m-am gândit cum aș putea să te fac să vii tu spre mine, din proprie inițiativă.

Tu, din fire, erai foarte curioasă în ceea ce ne privea pe noi și doreai mereu să știi cine a mai venit pe la noi, cu cine am mai vorbit, dacă eram supărată, de ce eram supărată, cam tot ce făceam eu sau Tati, dar când îți întorceam întrebările, spuneai numai ce doreai și cât voiai. Atunci am început să-ți răspund exact așa cum o făceai și tu: ,,Cine era la telefon?”, întrebai-,,Cineva!”, ”Tu ce ai făcut azi?”-”Nu mare lucru”- îți răspundeam.

Nu îți conveneau răspunsurile mele și-mi reproșai că mă ascund de tine.  Ți-am zis că nu am un manual pentru părinți, pe care să îl citim și apoi să-l punem în practică amândouă, ci învățăm una de la cealaltă și așa ne descoperim.  Cum tu voiai să faci parte din viața noastră și noi doream să facem parte din viața ta, dar numai dacă ne vei lăsa.

Pentru tine nu erau atât importante vorbele rostite de o persoană pe cât era modul ei de manifestare -privire, gesturi, inflexiunea vocii, care venea în întâmpinarea dorințelor tale. Iar eu acum puneam aceeași barieră pe care o puneai tu între noi două , și nu îți convenea deloc. Riscul ca eu să fiu cea care provoca distanțarea, chiar dacă exista, îl dădeam la o parte. Erai copilul meu și știam ce suflet aveai.

După vreo discuție mai aprinsă, când ne împăcam nu mai reveneam  la ce se întâmplase, continuam din punctul în care eram înainte, dar amândouă țineam cont de motivul care a dus la acea discuție, și încercam să nu mai repetăm greșeala făcută una față de cealaltă.

Erai nedumerită câteodată când vedeai că mă port ca și cum nimic nu s-a întâmplat, și întrebai-„Dar, nu mai ești supărată pe mine?” Normal că nu eram.

Ai înțeles că poți avea o discuție în contradictoriu cu cineva, iar după, să nu ai resentimente față de persoana respectivă, că fiecare are dreptul la opinia lui, dar asta nu îl face să îți fie dușman,  iar când părerea sau ideea ta nu este aceeași cu a altei persoane nu înseamnă că are ceva cu tine, cu persoana ta, ci are doar un alt punct de vedere.

Fiecare crede că susține „adevărul”, dar în funcție de cum îl percepem, este al meu și al tău.

Ai început să îți susții cu vehemență ideile și părerile tale, și îmi plăcea asta, le spuneai direct, uneori poate prea direct. Te rugam să ”mai îndulcești” puțin dar refuzai:„Cum adică? Să mint?!” Erai în faza de alb și negru, dar speram că în timp vei deveni  mai diplomată în modul tău de a vorbi. Exprimările  „A, da, cum să nu! Să spun asta, că așa vrea el/ea” sau ”vrea să îl/o perii” erau din ce în ce mai dese.

Îți plăceau discuțiile pro sau contra pe o anumită idee și bănuiam că de multe ori mă contraziceai numai pentru a-ți susține părerile cât mai vehement.

Dar erau și momente când refuzai să participi la discuție, când eu și Tati nu găseam un numitor comun la o problemă și te rugam să îți spui părerea. ,,Pe mine nu mă băgați, e treaba voastră !”, spuneai și plecai la tine în cameră.

Iar dacă vedeai că noi tot nu ajungeam la o concluzie,  reveneai cu: ,,Băi, terminați, parcă sunteți niște copii!” apoi dădeai verdictul: ,,Mami, nu ai dreptate” sau ,,Tati, nu ai dreptate”.

Și ne explicai de ce, iar noi țineam cont de  părerea ta.

Discutam problemele casei și ți se cerea părerea. Uneori votam. Dacă era ceva ce te privea direct, îl atrăgeai pe Tati de partea ta iar eu pierdeam la vot; dacă nu ieșea cum doreai tu, spuneai că și Lucky are drept de vot și ți-l dă ție, deci avem egalitate, doi la doi, și cum voi doi sunteți copii, părinții îndeplinesc dorințele copiilor.

Au fost momente când am procedat și judecat greșit, eu sau tati, dar mereu ne-am recunoscut greșeala și ne-am cerut iertare.

Luată de grijile de zi cu zi, uneori nu mai aveam răbdarea de a repeta ceva ce mai spusesem, ridicam tonul sau te repezeam. Îți vedeam fața nedumerită de purtarea mea și îmi părea rău, te luam apoi în brațe și îmi ceream scuze. Mă durea sufletul și-mi era rușine de cum mă purtasem, iar sentimentul de vinovăție mult timp rămânea acolo, în suflet. Nu doream să transfer asupra ta supărările sau temerile mele dar o făceam fără să vreau. Poate că acel „Îmi cer scuze, iubito! Ai dreptate, eu am greșit.” nu te mulțumea prea tare, dar doream din tot sufletul să mă ierți.

 Tu treceai peste purtarea mea, dar mai greu era să trec eu peste ea. Mult timp aveam în suflet acea părerea de rău pentru că e mai ușor să îl ierți pe celălalt și mult mai greu să te ierți pe tine însăți.

Într-o seară, ai cunoscut și tu ce înseamnă să îți pară rău, să regreți în sufletul tău că ai făcut ceva ce nu trebuia. Ai venit de-afară, plângând. M-am panicat imediat pentru că plângeai din tot sufletul, și încercai printre lacrimi să spui că ai fost rea și ai jignit urât un băiat, dar că ți-a părut rău imediat după ce ai spus acele cuvinte. „Ce i-ai spus?”-am întrebat. „L-am făcut împuțit!” ,,Urât, foarte urât! Să-ți ceri scuze. Nu știu dacă te va ierta dar trebuie să vorbești cu el.” Nu m-a interesat contextul sau de ce ai făcut-o pentru că nu conta. Nu avea niciun rost să îți fac morală pentru că-ți făceai singură. Aveai remușcări. Te dureau cuvintele spuse. Era bine. Atâta timp cât te durea pentru mine însemna că ai suflet. Toți greșim dar important e să ne recunoaștem asta.

L-ai sunat pe acel băiat și ți-ai cerut scuze. Ai continuat să plângi.

Dacă tu te simțeai așa, oare cum se simțea acel băiat? La asta te-ai gândit toată seara.

În acea seară ai învățat pe pielea ta cât de mult dor cuvintele și cum, odată rostite, acolo rămân, indiferent de câte scuze ne cerem.