De la Roxana-verișoara ta, ai aflat pentru prima dată de 11 septembrie. Ai vrut să știi mai multe, ai început să pui întrebări și pentru prima dată, în notițele tale, ai făcut referire la Dumnezeu:
”Fiecare are pe cineva la care ține extrem de mult. Orice om ar fi în stare să-și dea viața pentru cel ce i-a fost alături mereu. Dar dacă nu mai ai pentru cine să-ți dai viața? Dar dacă nu mai ai la cine să ții? Dacă acea persoană a dispărut brusc din viața ta și tu nu ai ce face? Sute de oameni își pun aceste întrebări, pentru că sute de oameni au pierdut ființe dragi în atacul terorist la 11 septembrie. Marile lor speranțe s-au dus odată cu fumul înecăcios al focului arzător. Atunci era o zi cu soare pentru toți oamenii, dar începând de atunci multe zile au fost și vor rămâne mohorâte pentru unii. Eu nu vreau și nu pot să mă imaginez în această situație. Îmi pare rău că omul care a plănuit această răzbunare nu s-a gândit însă și la victimele ei. De ce oameni nevinovați au suportat consecințele? DE CE EI? Nu pot să mă gândesc decât că flăcările avioanelor au tăiat văzduhul cum au tăiat și viața multor oameni în două părți: una pură, la care nu te poți întoarce în vreme de ploaie și alta afumată de supărările vieții. Știu că Dumnezeu îi va răsplăti pe cei care au suportat chinul acesta, dar probabil singura răsplată dorită de cei rămași este viața celor dragi înapoi. Când am urmărit acele imagini cutremurătoare la televizor, în mintea mea s-a format o ambuscadă, iar inima mi s-a umplut de amărăciune. Mie mi-a trecut, dar cred că lor nu le va trece niciodată, doar dacă stelele căzute li se vor întoarce pe bolta cerească, în viața nemuritoare, lângă oamenii muritori.”
Discuțiile explicite despre religie au fost destul de puține între noi. Când erai mică te învățasem rugăciunea ”Înger îngerașul meu”, și o spuneai seara, la culcare. Mărindu-te ai renunțat să o mai spui, sau poate o spuneai dar eu nu te-am mai văzut.
Credința, după mine, nu este ceva ce se impune, ci ea există, la un moment dat, în fiecare dintre noi și numai de noi depinde să rămână acolo.
Nu am încercat să îți impun ,,trebuie să crezi”. Discutam despre faptul că fiecare om are sau nu credință prin conștientizarea binelui și a răului, că nu se arată ci se simte, acolo în inima noastră. Nu prin cuvinte îți arăți credința, ci prin ceea ce faci și simți în sufletul tău. Acolo stă credința fiecăruia. Acolo se simte iubirea, care, ca și credința, nu poate fi arătată: ,,asta este”. Nu poate exista una fără cealaltă. Nu cred nici că cel care se duce la biserică în fiecare săptămână este mai credincios decât cel care se duce mai rar. Da, este un creștin practicant dar asta nu îl face obligatoriu mai credincios.
Pentru mine casa Domnului este acolo unde ai cerul deasupra ta. Iar minunile există, trebuie doar să ținem ochii deschiși ca să le vedem.
Tu nu știai de vreo minune dar ți-ai imaginat una:
”Era o zi minunată în care soarele îți strălucea ochii, ochii ți se pierdeau în valuri, iar valurile cufundau văzduhul. Împreună cu părinții și unchii mei stăteam pe iahtul ”Valvedu” cu nerăbdarea de a ajunge în M., ”paradisul plantelor”. Deși e periculos să călătorești pe mare, să fii la voia ei, eram liniștită...simțeam o putere cerească lângă mine. În ciuda faptului că nimeni nu mă credea, eu știam că nu sunt nebună. Poate că micul domn Sparteș, pasager ca și mine, un om cu frică de Dumnezeu, care trăiește doar prin credință, era sursa energiei mele.
Și cum mă gândeam că faptul că acest domn misterios, ar fi trimisul Lui Dumnezeu, o ceață deasă își făcu apariția împreună cu mulți nori de ploaie. Valurile o luau razna, iar cerul se întuneca. Astfel, drăguțul iaht Valvedu, e puternic zdruncinat de furia mării și oamenii de pe punte cad în apa. O mare îmbulzeală și panică ia naștere la bordul vasului, dar bine că toți nefericiții căzuți în mare știu să înoate, așa că revin printre noi. Spaima se mai liniștește, dar nu și marea. Toți cred că a fost o minune, dar dispariția domnului Sparteș e anunțată. Atunci o echipă de salvamari, într-o bărcuță pleacă să-l caute.
Să mă credeți pe cuvânt, nu știu ce a fost în capul meu, că în două secunde, am luat statuia Maicii Domnului și am sărit în barcă...deja era prea târziu să mă întorc.
Pe acea ceață și ploaie nu vedeai nimic, așa că am aruncat statuia în apă, așteptând o minune. Mă gândeam că domnului Sparteș nu-i era frică de Dumnezeu și nici de moarte...poate că s-a gândit să nu se mai întoarcă printre noi, poate vrea să rămână lângă cel care i-a ocrotit viața.
Deși nu mai aveam speranțe, în acea abundență de picături, am strigat atât de tare la Cel de Sus, implorându-L o minune.
Cerul se însenină, ploaia se opri, soarele răsări. Mai lipsea ceva. În acel moment, din apă țâșni domnul Sparteș. Acesta fu salvat sub privirile uimite ale oamenilor și iahtul își schimbă numele în ”ȚIE DOAMNE”.”
rămâi aproape
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu