Andruța

 

Sunt toate atât de vii în mintea mea, și mă grăbesc să le aștern pe hârtie pentru că mi-e teamă de vremea când nu voi mai putea să îmi amintesc. Acum îmi amintesc perfect cum te priveam când intrai în curtea școlii, cu ghiozdănelul în spate și îți luai la revedere de la mine, întotdeauna zâmbind. Ne îmbrățișam, ne pupam iar eu te alintam numindu-te Andruța. Într-o zi, m-ai rugat să nu îți mai zic așa, că ești mare și râd copiii de tine. Nu te plânseseși până atunci, și am respectat dorința ta. În public nu te-am mai numit  niciodată așa, dar acasă erai Andruța noastră.

Începeai să te jenezi de gesturile și cuvintele de alint exprimate în public, și am înțeles că o făceai, nu pentru că nu le doreai, ci pentru că alții râdeai de tine, și-ți spuneau că „ești bebe mic” și te strigau în clasă ”Andruța! Andruța!” la modul batjocoritor. Iar la acea vârstă conta pentru tine părerea sau reacția lor, destul de mult.

Nu doream să crești și să ajungi să refuzi un gest de afecțiune, pe motiv nu că nu-l dorești, ci pentru că este discutat, răstălmăcit de alții.

Doream să știi că nu e nimic rău în a-ți arăta dragostea față de cei din jurul tău, să te porți așa cum gândești și simți, să nu te rușinezi cu tine, cu felul tău de a fi și mai ales să nu îți fie rușine de corpul tău.

Observam și că aveai tendința de a merge cocoșată pe măsură ce te dezvoltai, ca și cum doreai să îți ascunzi formele și nu a fost nevoie să te întreb de ce o făceai. Nu doream nici să avem o ”discuție serioasă” în care eu să-ți spun idei de genul ”așa se întâmplă.., așa suntem…”.

Doream ca tu să te placi pe tine, să fii mândră de corpul tău și să nu bagi în seamă glumele altora.

Admiram amândouă pe stradă tinerele care treceau pe lângă noi: „Uite ce frumoasă este! Ce corp frumos are! Îți place?” Îți plăceau. Aveam grijă să aleg persoane grațioase, frumos îmbrăcate și îngrijite pentru a-ți stârni admirația. Știam că îți  place frumosul și mizam pe asta.

În timp ai învățat că un singur gest sau un singur cuvânt de afecțiune, făcut sau primit, contează mult  mai mult decât părerea altora. Iar diminutivele au început să facă parte din viața ta. Nu cred că a fost vreo persoană, dragă ție, căreia să nu-i găsești un diminutiv. 

 

rămâi aproape