Popularitate sau note bune?

 

Ai început să mergi la concursuri școlare de matematică și-ți plăcea. Uneori spuneai că a fost ”ușor” . Faptul că lucrai din culegeri te ajuta să poți aprecia o problemă ca fiind ușoară sau grea. Niciodată nu apreciai subiectele în funcție de părerile altora, de cum au fost pentru ei acele subiecte, ci de cât de greu erau de rezolvat.

De la un concurs, ai venit acasă foarte bucuroasă. Ai spus că ai făcut bine, dar nu ăsta era motivul bucuriei tale, ci faptul că în acea zi ”ai câștigat” o prăjitură. Am așteptat să-mi explici și am aflat cum, în timpul concursului, băiețelul care stătea în spatele tău ți-a cerut răspunsul la o problemă. Tu ai spus că i-l dai în schimbul unei prăjituri. Băiețelul a acceptat și tu i-ai dat problema. Degeaba îți spuneam eu că nu a fost frumos nici din partea ta nici din partea lui, că tu ai ținut-o pe-a ta: „Da' ce, fată? Era munca mea!”. Știai că munca se răsplătește. După mai multe schimburi de replici, ai înțeles că la un concurs contează numai munca ta, și nu munca luată de la alții, că locul este al tău numai dacă îl meriți și nu îl cumperi sau negociezi ca la piață, iar dacă vrei să ajuți pe cineva, o faci fără să ceri nimic în schimb- de-asta se cheamă ajutor.

Nu după mult timp ai plecat la Iași, la un concurs interjudețean, împreuna cu Alexandra, colegă de clasă. Oricare copil din clasa ta, ar fi putut fi ales de către doamna învățătoare să meargă, pentru că toți erați buni și foarte buni, la învățătură. Și nu o spun pentru notele sau calificativele pe care le primeați; și la alte clase și școli era aceeași notare.

Făceam comparație cu ce învățau alți copii, pe care îi cunoșteam și cu felul lor de-a fi, de zi cu zi. Vedeam caietele lor de teme și-mi spuneam: ,,Astea le-au făcut anul trecut”.

Voi munceați mult mai mult și aveați potențial. Nu era concurs, la care vă duceați, să nu luați premii, mergeați la Centrul de excelență, înființat de doamna voastră, unde veneau copii din tot orașul și aveați parte de pregătire suplimentară de calitate. Iar la acest centru nu mergea cum voia fiecare. Se dădea o testare și numai un punctaj mare îți asigura participarea.

Și mulți din clasa ta erau acolo.

Erați o generație, cel puțin pentru mine, fantastică și eram sigură că toți, dar absolut toți veți avea un rol determinant, sau nu știu, veți face ceva care să conteze în viață. Majoritatea erați copii unici la părinți, dezinvolți și cu personalități foarte puternice.

Ai venit de la Iași cu premiul-mențiune și în puține cuvinte ai explicat cam cum a fost concursul pentru că te grăbeai să-mi explici ce ai făcut și văzut în Iași. Scoteam cuvintele cu cleștele de la tine, dacă te întrebam unde ai stat, ce și unde ai mâncat.

Nimic din toate acestea nu erau importante pentru tine. Tu doreai să-mi vorbești de dulciuri și prăjituri ”mai ieftine decât la noi”, de teiul lui Eminescu unde ”se ducea să se întâlnească cu iubita lui” și căreia nu-i reținuseși numele, de bănci, de străzi, de tot ce ai văzut acolo. Astea au fost de reținut pentru tine.

Cu încă două concursuri în oraș, cu diplome și premiul I din clasa a IV-a, munca ta a fost pe deplin răsplătită.

Te bucurai și nu prea, pentru că toate aceste realizări ale tale te îndepărtau într-un fel de unii colegi.

E o tristă realitate a vieții de zi cu zi, dar a fi un elev conștiincios, automat ești catalogat de cei din jur drept ”tocilar”. Ți-ai făcut în fiecare zi tema, ești tocilar, ai numai note de zece, sigur ești tocilar, ai învățat în fiecare zi, numai un tocilar face asta.

Mă durea când îmi povesteai că ți se spunea așa și mi-era teamă ca nu cumva să dorești să

arăți că nu ești așa, alegând singura cale de a fi pe placul colegilor de clasă, și aceea de a nu mai învăța și de a nu mai avea note bune.

Nu ajungeam nicăieri cu sfaturi de genul că nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic, că doar ție îți ești datoare în a face sau a nu face ceva. La acea vârstă era foarte importantă părerea colegilor despre tine și trebuia să găsesc o modalitate prin care să te fac să nu ajungi să crezi și tu așa ceva despre tine. În niciun caz tu nu erai o tocilară.

Popularitate sau note bune? A fi popular era ceva ,,wow”, iar notele nu te ajutau foarte mult la asta. Deveneai cunoscută prin prisma diplomelor, dar nu populară.

Știu că, atunci când un coleg de clasă ți-a zis că ești tocilară, ți-am spus să îl întrebi în câte ore își face el lecțiile, pentru că tu le terminai în cel mult 2-3 ore și le făceai foarte bine. Apoi să compari timpii amândurora, iar ce vei obține e diferența dintre un om inteligent și un tocilar.

Cel inteligent termină lecțiile repede și bine, iar tocilarul poate să stea și toată noaptea să le facă, tot nu va înțelege mare lucru. Iar tu trebuia să fii conștientă că erai inteligentă.

Înțelegeai și rețineai foarte repede, scriai și socoteai foarte rapid, nu făceai nimic mecanic ci numai după ce erai convinsă că trebuie să faci sau cum să faci. Stăteai, te gândeai, analizai și apoi făceai.

O mămică m-a întrebat odată, referitor la notele tale, de FB și de 10: ,,Ce îi dați doamnă să mănânce?”. Era mama unui copil care, te mai ”complimenta” din când în când cu apelativul ”tocilară”. De multe ori m-am întrebat câte din răutățile copiilor sunt din proprie inițiativă sau de fapt sunt răutățile părinților, transferate copiilor. Și tot de atâtea ori, tindeam spre părinți.

Ai avut puterea și tăria să nu te lași doborâtă de cuvinte și ți-ai văzut de drumul tău, dar ceva tot se schimbase. La ore, ai început să ridici mâna pentru a răspunde, mai puțin decât o făceai. Știai, dar nu mai ridicai mâna așa de des. Când te-am întrebat de ce o faci, mi-ai spus că e important că tu știi iar dacă te întreabă răspunzi, dacă nu, nu.

Ai avut mereu timp pentru toate, pentru că ai învățat să fii organizată. După ce veneai de la școală, mâncai, apoi te culcai. Nu ai fi renunțat la somn pentru nimic. Urmau apoi temele și pregătirea suplimentară, și-ți rămânea destul timp liber; de regulă, în cursul săptămânii îți făceai de lucru în casă sau te uitai la televizor, iar în weekend erai afară, la joacă, și la cel târziu nouă jumătate – zece erai în pat.

Cam ăsta era acel program al unei ”tocilare”, în care își găseau loc și petrecerile zilelor de naștere ale colegilor, prietenilor, rudelor, și nu erau deloc puține într-un an calendaristic.

Tu ai învățat pentru tine. Eu doar am trasat limite peste care nu am trecut dacă era vorba de educația ta. Orice am putut discuta și negocia, orice dorință și plăcere a ta,  dar mai puțin învățatul care nu era de negociat.

Când discutam despre responsabilități se știa clar, învățatul era responsabilitatea ta, așa acum eu și Tati aveam responsabilitatea familiei și a căminului nostru. Cum ar fi fost să spun și eu: azi îți dau de mâncare, mâine nu. Niciun copil nu alege să vină pe lume, părinții aleg, iar responsabilitatea lor e de a-l ocroti.

Știai că nu recompensez pentru note. Consideram notele ca fiind evaluări la un anumit moment ale muncii depuse. Da, te-am recompensat pentru efort, pentru munca depusă dar nu pentru notă. Tu erai cea care trebuia să alegi unde și cum doreai să te situezi în scala ta de valori. A fi un elev bun sau un elev mediocru, a ținut numai de tine.

Iar tu ai ales, ai ales să fii un elev de nota 10.

Uneori spuneai că facem sacrificii pentru tine, și atunci mă supăram că puteai gândi așa. Doream să înțelegi că fiecare om în viață are de făcut unele alegeri, iar noi ne alesesem drumul pe care să mergeam, sau mai bine spus drumurile, pentru că erau două, noi aici, și Tati, ceva mai departe, dar acele două drumuri se uneau în noi. Și că orice pas al tău înainte, era și al nostru. Noi am trăit cel mai frumos în viața asta, cu tine și prin tine.

rămâi aproape