O parte din mine/ Aici stă închisă/ Și știi foarte bine/ Nu va fi deschisă!

 

Ai început să scrii poezii, într-o agendă de culoare grena.

Pe una din coperți ai scris: ”O parte din mine/ Aici stă închisă/ Și știi foarte bine/ Nu va fi deschisă!” iar pe cealaltă, ai lipit o poză cu un cap de vultur proiectat pe turnurile gemene din America și statuia libertății în fața lor.

Uneori îmi citeai din el. Îl țineai în sertarul biroului tău, la vedere. Aș fi putut oricând să îl citesc, dar nu am făcut-o. L-am deschis peste ani, dar până atunci nu. Îți aranjam biroul și puneam într-o mapă mare, albastră, orice hârtiuță sau felicitare scrise de tine sau primite, și pe care le puneai în sertar.

Nu aruncai niciodată nimic doar le sortai la sfârșitul fiecărui an școlar. Apoi le puneam ”sus”, cum numeai tu locul în care eu puneam ceea ce era de păstrat dar ferit ochilor. Când căutai ceva și nu găseai, spuneai: ”Sigur le-a pus mama sus!”

Mă gândeam că îți va face plăcere peste ani să vezi și să citești hârtiuțele, felicitările și notițele din ani. Așa se face că am desenele tale de la grădiniță, caietele din clasa a I-a, lucrări, toate diplomele tale dar și bilețele și scrisorile primite.

Aveai 11 ani și două luni când ai început să îți așterni pe hârtie emoțiile. Nu îmi aduceam aminte ca eu să fi avut asemenea dorințe la vârsta ta, să îmi pun atâtea întrebări și să caut răspunsuri. Nici nu cred că știam cum să fac asta și eram tare mândră de tine.

Momentelor când ne dădeai felicitări, acum le adăugai și o poezie, a ta. Ne făcea să ne simțim speciali. Mi-ai făcut o poezie de ziua mea ( ”E ziua ta și îți recit/O nouă poezie/Plină de drag,/Plină de dor și multă fantezie...”) și mi-ai dat în dar tot ce aveai tu mai de preț pe lumea asta- „în ea e inimioara mea”, mi-ai scris.

Așa mă opreai din alergatul zilnic și mă făceai, de multe ori, să am mustrări de conștiință: îmi dădeai un bilețel, o felicitare, ceva făcut de tine. Nu trebuia neapărat să fie o zi specială, o făceai atunci când simțeai, și o făceai des.

Lăsam totul deoparte și pentru câteva ore eram numai noi două și ne bucuram în felul nostru. Nu doream să fac niciodată din ziua mea un eveniment, o consideram încă un număr și atât. Încetasem de mult timp să o sărbătoresc deoarece aproape mereu Tati era plecat.

Ziua ta a fost mereu cea care a contat pentru noi.

De câțiva ani tot spuneam, mai voalat, celor din jur: ”nu îmi fac ziua”, așa că încet-încet devenise obișnuință.

Acum aveam o poezie, numai a mea. Am plâns când mi-a dat-o și am fost cea mai fericită mamă din lume. Voiam să o arăt întregii lumi și să spun: fiica mea mi-a făcut-o, dar nu am arătat-o nimănui.

Și de la Tati am avut parte de asemenea surprize. Îmi aduc aminte versurile pe care mi le-a scris când mi-a dat un cadou de ziua mea: „Nu este un dar împărătesc. Dar important pe lumea asta/ nu sunt averile și banii./ Important e că te iubesc!”

Iar tu îi semănai: aveai sensibilitatea lui și dorința de a-i face pe cei din jur fericiți și să simtă că sunt importanți în viața voastră. Și vă reușea.

Eu n-am putut niciodată să-mi exprim sentimentele prea mult, așa cum o făceați voi. Iar în scris, nici atât, nu pot reda ce simt și mă simt ridicolă. Îmi place să vorbesc, dar și atunci fără prea multe vorbe, redau ce simt. Poate sunt mai dură ori mai reținută, nu știu.

 „Te iubesc mami/ tati!” și „Te iubesc, iubito!”- erau cuvintele noastre cele mai dragi, spuse în modul cel mai firesc și natural posibil, și de care nu ne săturam niciodată. Puteam să le auzim de mii de ori, tot nu ne era de ajuns. Când îți făceam o surpriză, sau îți cumpăram ceva, nu conta ce, era ceva acolo, tu nu spuneai un simplu ”mulțumesc!”, ci săreai în gâtul nostru, ne pupai și strigai: ”Te iubesc, mami! Te iubesc, Tati!”. Nu cred că poate exista o definiție mai bună a fericirii, decât cea dată de aceste cuvinte.

Uneori ziceai „mă bucur că e soare, mă bucur că e zi”, iar iarna, când te săturai de prea multă zăpadă, dar continua să ningă, erai tare nemulțumită: ”Ăștia nu-s sănătoși la cap!” „Care ăștia?”- te întrebam. „Ăștia!”, și arătai în jurul tău, deschizând larg brațele, ca și cum vinovații erau pretutindeni.

În poezii îți lăsai gândurile să zboare și dădeai glas la tot ce trăiai și simțeai.

Îți descriai copilăria ca fiind un joc la capătul căreia se află bătrânețea, iar jucăriilor le dădeai viață, dar nu uitai cum smulgeai penele papagalilor când erai micuță (”Jucăriile au viață și/ se ceartă între ele/ până când se jumulesc/de pene...și chelesc.”)

Dădeai glas dorinței tale de a avea o surioară sau un frățior (Am o soră mititică/ce se joacă doar c-o păpușică./Fratele cel mare/pleacă la plimbare./Sora mea mai mare/lecțiile uită și/doar muzică ascultă.) și la care noi am fost surzi, iar acum trăiesc cu acest regret. Am recunoscut că te-am dezamăgit, că am fost egoiști și am ținut cont numai de noi, iar în discuțiile purtate, când te-ai mai mărit îți spuneam că asta este cea mai mare greșeală a mea, aceea de a nu mai avea încă un copil. Și-ți spuneam: „Tu să nu faci ca mine. Să ai cel puțin doi copii!”, iar tu îmi replicai zâmbind: „Da, mami! Așa am să fac!”.

 rămâi aproape